Probleme privind apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin măsuri provizorii*

Rezumat

Majoritatea hotărârilor judecătorești confundă regimul juridic aplicabil cererii de înființare a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, stabilit în mod expres prin art. 979 C.pr.civ., cu regimul juridic de drept comun din materia cererii de ordonanță președințială. Practica judiciară consacrată este în sensul că procedura special reglementată prin art. 979 C.pr.civ. este "asimilată" de procedura de drept comun din materia ordonanței președințiale (art. 997 și urm. C.pr.civ.).

Prezentul articol argumentează că actuala jurisprudență încalcă principiul specialia generalibus derogant și regula de interpretare logică a normelor legale în sensul aplicării lor, iar nu în sensul înlăturării acestora de la aplicare, cu consecința încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil (principiul legalității, disponibilității, dreptului la apărare).

În plus, actuala jurisprudență încalcă dispozițiile art. 9 din Directiva UE nr. 48/2004, corespunzătoare dispozițiilor art. 979 C.pr.civ., fiind astfel încălcat principiul interpretării dreptului intern în conformitate cu cerințele dreptului Uniunii.

Cuvinte-cheie: apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, măsuri provizorii, condiții cumulative, raportul lex specialis - lex generalis, aplicarea obligatorie, cu prioritate, a lex specialis

 

Abstract

Most court decisions confuse the legal regime applicable to the claims of provisional measures for the protection of intellectual property rights, expressly established by art. 979 of the Civil Procedure Code, with the general legal regime applicable to claims of presidential ordinance. The established judicial practice is that the special procedure governing intellectual property rights, established by art. 979 of the Code of Civil Procedure (lex specialis), is "assimilated" by the general legal provisions in the matter of the presidential ordinance (lex generalis).

This Study argues that such an interpretation is prohibited by the legal principles specialia generalibus derogant and actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, which impose the prior application of the special procedural law.

Moreover, the current jurisprudence raises serious concerns regarding the conformity with the scope of Directive 2004/48/EC, which, in its Article 9, provides for a special procedure for the issuing of provisional measures. Article 9 of the Directive is mirrored by the special legal provisions of art. 979 C.pr.civ., applicable only in the field of intellectual property rights (lex specialis).

Keywords: IPRs enforcement, provisional measures, cumulative conditions, mandatory application of lex specialis

          

1. Introducere

Cu privire la condițiile stabilite de lege pentru înființarea măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală și procedura de soluționare a cererii de înființare a acestor măsuri, interpretarea sistematică și corelarea normelor speciale de procedură adoptate în materia drepturilor de proprietate intelectuală prin legi speciale (Legea nr. 84/1998, Legea nr. 129/1992, Legea nr. 64/1991, Legea nr. 8/1996) și prin dispozițiile art. 979 alin. (1) și (4) C.pr.civ. cu normele procesuale de drept comun din materia ordonanței președințiale, în special cele ale art. 997 alin. (1) și art. 999 C.pr.civ., suscită interpretări doctrinare și jurisprudențiale diferite, cu consecința refuzului sistematic de a aplica instrumente legale ce permit stoparea rapidă și eficientă a presupuselor fapte ilicite de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală până la soluționarea pe fond a acțiunii în contrafacere (care poate dura ani de zile).

Majoritatea hotărârilor judecătorești confundă regimul juridic aplicabil cererii de înființare a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, stabilit în mod expres prin art. 979 C.pr.civ., cu regimul juridic de drept comun din materia cererii de ordonanță președințială. Practica judiciară consacrată este în sensul că procedura special reglementată prin art. 979 C.pr.civ. este „asimilată” de procedura de drept comun din materia ordonanței președințiale (art. 997 și urm. C.pr.civ.).

Prezentul studiu argumentează că normele speciale de procedură reglementate în mod expres în materia drepturilor de proprietate intelectuală pot fi corect înțelese, interpretate și aplicate numai dacă, în procesul de interpretare a legii, instanțele judecătorești, avocații, sau orice alți interpreți ai acesteia, respectă principiul specialia generalibus derogant, regula de interpretare logică a normelor legale actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu sensul înlăturării ei de la aplicare), precum și principiul interpretării dreptului intern în lumina textului și a finalității Directivei nr. 48/2004, prin care, pentru prima dată au fost adoptate de către legiuitorul european norme de procedură pentru înființarea măsurilor provizorii de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a da deplină eficacitate dreptului Uniunii și a atinge scopul adoptării Directivei.

Studiul pune în discuție câteva probleme din practica judiciară privitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor speciale ale art. 979 alin. (1) și art. 979 alin. (4) C.pr.civ. și a dispozițiilor de drept comun prevăzute de art. 997 alin. (1) și art. 999 C.pr.civ.:

- dacă normele de procedură civilă din materia măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală sunt norme speciale de procedură, cu o sferă de aplicare restrânsă la măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, pe când normele de procedură din materia ordonanței președințiale sunt norme de procedură generale, aplicabile în toate cazurile și materiile, dacă legea nu prevede altfel?

- dacă actuala jurisprudență a instanțelor române încalcă principiul de interpretare specialia generalibus derogant? Dacă principiul specialia generalibus derogant permite instanțelor judecătorești ca, sub aspectul condițiilor cumulative pentru instituirea măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală, astfel cum sunt reglementate (complet) prin art. 979 alin. (1) C.pr.civ., să completeze norma specială de procedură cu prevederile normei generale prevăzute de art. 997 alin. (1) C.pr.civ., în lipsa unei dispoziții legale exprese de trimitere, care să permită o astfel de completare?

           - dacă actuala practică judiciară actuală încalcă prevederile art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 privind apărarea drepturilor de proprietate intelectuală și nu permite atingerea scopului Directivei de a asigura un nivel ridicat de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală prin mijloace rapide și eficiente care să prevină sau să stopeze „orice încălcare” a unui drept de proprietate intelectuală?

- care sunt soluțiile normative adoptate în Franța și Italia pentru transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004? Există în aceste țări proceduri special reglementate care permit apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin înființarea măsurilor provizorii în toate cazurile de încălcare a acestor drepturi sau procedura este aplicabilă numai în cazurile „grabnice”, în care titularul dovedește „urgența” măsurilor?

 

2. Calificarea corectă a normelor de procedură supuse interpretării, în raport de criteriul „întinderii câmpului de aplicare”.

           Raportat la criteriul „întinderii câmpului de aplicare”, normele de procedură civilă din materia măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală sunt norme speciale de procedură, pe când normele de procedură din materia ordonanței președințiale sunt norme de procedură generale, aplicabile în toate cazurile și materiile, dacă legea nu prevede altfel.

Pentru corecta calificare a normelor procedurale din materia măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală vom face câteva considerații succinte privind contextul și rațiunea edictării prevederilor art. 978 - 979 C.pr.civ., situate în Codul de procedură civilă în Cartea a VI-a „Proceduri speciale”, Titlul IV „Măsuri asigurătorii și provizorii”, Capitolul IV „Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală”.

Dispozițiile art. 978 - 979 C.pr.civ. reiau prevederile art. 255 alin. (1) - (8) C.civ., prin care legiuitorul a adoptat, în cuprinsul Codului Civil, norme de procedură privind „măsuri provizorii” pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale având ca obiect, între altele, „[...] creația științifică, artistică, literară sau tehnică.” [art. 252 C.civ.[1]].

Titulare ale drepturilor nepatrimoniale pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, conform prevederilor art. 257 C.civ.[2]

Condițiile de înființare a măsurilor provizorii au fost reglementate prin art. 255 alin. (1) C.civ., ale cărei dispoziții au fost reluate întocmai în cuprinsul art. 979 alin. (1) C.pr.civ.[3]

Conform prevederilor art. 255 alin. (4) C.civ., cererile având ca obiect înființarea „măsurilor provizorii” pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale se soluționează potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială.

Această soluție legislativă a fost reluată în cuprinsul art. 979 alin. (4) C.pr.civ.[4]

Termenul „condiții de înființare” a măsurilor provizorii (nu „condiții de admisibilitate”) considerăm că este singurul corect, acesta fiind utilizat de legiuitor în cadrul fiecărui capitol din Titlul IV al Codului de procedură civilă (din care face parte Capitolul IV privind „Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală”): art. 953 C.pr.civ. reglementează „condiții de înființare” a sechestrului asigurător; art. 961 C.pr.civ. reglementează „înființarea sechestrului. Condiții” în cazul sechestrului asigurător al navelor civile; art. 973 C.pr.civ. prevede „condiții de înființare” a sechestrului judiciar.

Deși din variile Comentarii ale Codului civil reiese că dispozițiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale au fost inspirate din Codul civil elvețian[5], normele de procedură cuprinse în art. 255 C. civ. au la bază prevederile art. 50[6] din Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț[7] („Acordul TRIPS”), prin care a fost reglementată procedura de instituire a măsurilor provizorii rapide și eficiente pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală (partea a III-a din Acordul TRIPS, cu denumirea marginală „Mijloace de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală”, secțiunea 3, intitulată „Măsuri provizorii”).

Directiva nr. 48/2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală[8] a fost adoptată de Statele Membre UE în contextul în care, „din consultările angajate de Comisie cu privire la această chestiune reiese că, în statele membre, și în pofida dispozițiilor Acordului TRIPS, există încă disparități importante în ceea ce privește mijloacele de a impune respectarea drepturilor de proprietate intelectuală” (par. 7, preambul), în scopul de a apropia aceste legislații „pentru a asigura un nivel de protecție ridicat, echivalent și omogen, al proprietății intelectuale în cadrul pieței interne” (par. 10, preambul).

Domeniul de aplicare al Directivei este „cât mai extins posibil, pentru a include toate drepturile de proprietate intelectuală reglementate prin dispozițiile comunitare în materie și/sau de legislația internă a statului membru respectiv.” (par. 13, preambul).

Normele de procedură prevăzute de art. 255 alin. (1) - (8) C.civ. au fost preluate, în aceeași redactare, cu aceleași soluții normative, în cuprinsul dispozițiilor art. 979 alin. (1) - (8) Cod procedură civilă[9], intrat în vigoare ulterior Codului civil[10].

Scopul legiuitorului, conform dispozițiilor art. 978 C.pr.civ.[11], a fost acela de a asigura, în plan procesual, o reglementare coerentă și unitară a mijloacelor de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală, care au o componentă nepatrimonială (drepturi morale) și o componentă patrimonială (drepturi exclusive de exploatare economică a creației intelectuale protejate), având în vedere că încălcarea unui drept de proprietate intelectuală presupune, în majoritatea situațiilor, încălcarea concomitentă a unui drept nepatrimonial și a unui drept patrimonial.

Dacă nu s-ar fi adoptat dispozițiile art. 978 - 979 C.pr.civ., materia apărării drepturilor de proprietate intelectuală pe calea măsurilor provizorii ar fi fost reglementată în mod fragmentar, incoerent, prin norme de procedură disparate și necorelate, prevăzute de fiecare din legile special edictate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, fiecare având un conținut juridic diferit.

Incoerența normativă ar fi fost contrară scopului Directivei nr. 48/2004 cu privire la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care a urmărit să asigure un nivel ridicat și omogen de protecție a acestor drepturi în Uniunea Europeană, fără să facă distincție între drepturi de proprietate intelectuală patrimoniale și drepturi de proprietate intelectuală nepatrimoniale, și care a cuprins în sfera sa de aplicabilitate atât drepturile de proprietate industrială, cât și dreptul de autor și drepturile conexe (paragrafele 7, 10, 13, Preambul, Directivă nr. 48/2004)[12].

În același scop de a reglementa în mod coerent și unitar mijloacele de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală, prin legile special edictate în materie au fost adoptate norme privind măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor, care pot fi instituite „potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă privitoare la măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală”, adică, potrivit dispozițiilor art. 979 alin. (1) - (8) C.pr.civ. [de exemplu, art. 9 alin. (1)[13] și art. 10[14] din OUG nr. 100/2005[15]; art. 103[16] din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice[17]; art. 53[18] din Legea nr. 129/1994 privind protecția desenelor și modelelor[19]; art. 61[20] din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție[21]].

Raportat la criteriul „întinderii câmpului de aplicare”[22], normele de procedură reglementate prin art. 979 alin. (1) - (8) C.pr.civ., care au sfera de aplicabilitate restrânsă la „măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală”, sunt calificate/clasificate ca „norme speciale”.

În raport de același criteriu, normele de procedură din materia ordonanței președințiale cuprinse în art. 997-1002 C.pr.civ., inclusiv normele privind condițiile cumulative „de admisibilitate” prevăzute la art. 997 alin. (1) C.pr.civ., sunt norme generale, aplicabile în toate cazurile și în toate materiile, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Norma specială de procedură prevăzută de art. 979 alin. (1) C.pr.civ. prevede în mod expres altfel, respectiv stabilește în mod expres anumite „condiții de înființare” a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală:

- dovada calității de titular al dreptului de proprietate intelectuală; măsurile pot fi solicitate și „de orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului”;

- „dovada credibilă” că dreptul de proprietate intelectuală face obiectul unei acțiuni ilicite, care poate fi actuală sau iminentă;

- „dovada credibilă” că acțiunea ilicită riscă să îi cauzeze un prejudiciu „greu de reparat”;

- condiția ca măsurile solicitate să fie provizorii până la soluționarea pe fond a acțiunii în contrafacere[23].

Sarcina dovezii îndeplinirii acestor condiții revine reclamantului[24].

Aceste cerințe cumulative reglementate prin norma specială de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ. sunt diferite de condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințală, prevăzute de norma generală de la art. 997 alin. (1) C.pr.civ.[25]

Spre deosebire de norma generală prevăzută la art. 997 alin. (1) C.pr.civ., norma specială din materia apărării drepturilor de proprietate intelectuală de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ. nu stabilește următoarele condiții:

- „aparența de drept”, care să poată fi cercetată atât în favoarea reclamantului, cât și în favoarea pârâtului; cu rare excepții, prin ipoteză, pârâtul nu are un drept de proprietate intelectuală apt să fie opus reclamantului, astfel că împotriva sa poate fi formulată o acțiune în contrafacere de fond;

- „în cazuri grabnice”, respectiv, nu prevede condiția „urgenței” și nu restrânge instituirea măsurilor provizorii la situații în care reclamantul face dovada urgenței de a se pune capăt încălcării/contrafacerii drepturilor de proprietate intelectuală;

- „păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere”;

- prevenirea unei pagube „care nu s-ar putea repara”;

- „înlăturarea piedicilor care s-ar putea ivi cu prilejul unei executări”.

Observăm că norma specială prevăzută la art. 979 alin. (1) C.pr.civ. nu califică măsurile provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală ca „măsuri provizorii în cazuri grabnice”, sau „măsuri urgente”. Aceasta este o calificarea juridică făcută numai prin norma de drept comun din materia procedurii ordonanței președințiale, prevăzută la art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Calificarea corectă a măsurilor provizorii, cu respectarea prevederilor normei speciale, permite ca măsurile provizorii să poată fi instituite în toate cazurile de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a se stopa rapid și eficient fapta ilicită.

Standardul de probațiune impus de norma specială este „dovada credibilă” că drepturile de proprietate intelectuală fac obiectul unei fapte ilicite (faptă de contrafacere sau de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală) care „riscă” să îi cauzeze titularului un prejudiciu greu de reparat.

Prejudiciul poate fi chiar și iminent, dacă fapta ilicită încă nu s-a produs, dar există „dovada credibilă” (indicii) că aceasta este pe cale să se producă. Scopul reglementării măsurilor provizorii este chiar împiedicarea producerii unui prejudiciu. În consecință, pentru înființarea măsurilor provizorii, reclamantul nu trebuie să dovedească existența unui prejudiciu actual, efectiv suferit, nici întinderea acestuia, nici imposibilitatea reparării prejudiciului pe calea acțiunii de fond în contrafacere.

Reclamantului îi revine așadar sarcina dovezii existenței „riscului” ca acțiunea ilicită să îi cauzeze un prejudiciu [art. 979 alin. (1) C.pr.civ.], care trebuie prevenit prin înființarea măsurilor provizorii de apărare a dreptului de proprietate intelectuală.

Învederăm că problema stabilirii întinderii prejudiciului în materia drepturilor de proprietate intelectuală este deosebit de dificilă, nu este clarificată prin lege și jurisprudență și impune administrarea probei cu expertiză, aceasta fiind una din cauzele pentru care soluționarea acțiunilor în contrafacere de fond presupune un timp îndelungat, iar, în lipsa măsurilor provizorii de interzicere, există certitudinea producerii și agravării unui prejudiciu.

Este cert că sfera de aplicabilitate a art. 979 alin. (1) este restrânsă la condiții pentru instituirea măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Cu toate acestea, pentru ipoteza în care instanța judecătorească ar considera că, în materia special reglementată a proprietății intelectuale, ar exista o suprapunere între sfera de aplicare a dispizițiilor speciale de la art. 997 alin. (1) și sfera de aplicare a dispozițiilor generale de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ, atunci conflictul dintre norma specială și norma generală s-ar rezolva, în mod obligatoriu pentru interpretul normei, conform principiului specialia generalibus derogant.

„În sistemul de drept românesc regula specialia generalibus derogant are caracterul unei norme juridice imperative cu valoare de principiu, o normă obligatorie la modul absolut pentru instanțele judecătorești”[26].

Interpretarea normei speciale în raport cu norma generală este un aspect important al regulii de interpretare logică[27] exceptio est strictissimae interpretationis (excepțiile sunt de strictă interpretare), conform căreia textele de excepție trebuie să-și găsească aplicație în ipotezele la care se referă[28]. Legea specială reprezintă o excepție în raport cu legea generală care constituie regula, principiul.

Regula de interpretate logică actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat[29] obligă instanțele judecătorești să interpreteze dispozițiile speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ. în sensul aplicării acestora, nu în sensul înlăturării lor de la aplicare.

Principiul specialia generalibus derogant impune nu numai aplicarea cu prioritate a normei speciale de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ., ci și înlăturarea (în tot) de la aplicare a normei generale prevăzute la art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Principiul specialia generalibus derogant se opune aplicării cu prioritate a dispozițiilor generale ale art. 997 alin. (1) din materia cererii de ordonanță președințială, privitoare la „condițiile de admisibilitate” a cererii și înlăturării de la aplicare a dispozițiilor speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ., privitoare la condițiile de înființare a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, reglementate în mod expres.

Privitor la condițiile de înființare a măsurilor provizorii, norma specială stabilită la art. 979 alin. (1) C.pr.civ. nu este o normă de trimitere, ci este o normă completă.

Fiind o normă completă, aceasta nu are nevoie de nici o complinire[30], astfel că legiuitorul nici nu a prevăzut completarea normei speciale cu norma generală. În lipsa unei dispoziții legale exprese, principiul specialia generalibus derogant interzice interpretului normei (instanței judecătorești, avocatului etc.) să completeze dispozițiile speciale ale art. 997 alin. (1) C.pr.civ. cu dispozițiile generale ale art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Norma specială nu poate fi modificată decât în mod expres și direct de o normă generală, care ar fi ulterior adoptată[31].

A fortiori, nu este permis interpretului normei speciale de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ. ca,  sub pretextul interpretării acesteia, să îi modifice conținutul în sensul înlocuirii cu conținutul unei alte norme, cu caracter general, prevăzută la art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Totodată, principiul specialia generalibus derogant și regula de interpretare logică a normei de drept actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat interzic interpretului normei speciale ca, sub pretextul interpretării normei, să o modifice în sensul golirii de conținut și „asimilării” normei speciale cu norma generală de la art. 997 alin. (1), din materia cererii de ordonanță președințială[32], general aplicabilă în toate celelalte materii de drept în care nu există o reglementare expresă, distinctă.

În condițiile în care dispozițiile speciale ale art. 979 alin. (1) și dispozițiile generale ale art. 997 alin. (1) C.pr.civ. au fost adoptate și au intrat în vigoare concomitent, este evidentă voința legiuitorului de a deroga de la regimul juridic general[33], sub aspectele expres reglementate, și anume: condițiile de înființare[34] a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Norma specială și norma generală se exclud reciproc[35], aceasta fiind consecința aplicării principiului specialia generalibus derogant, care impune aplicarea cu prioritate a normei speciale, în întregime, concomitent cu înlăturarea de la aplicare a normei generale, în întregime.

Procedura de soluționare a cererii de înființare a măsurilor provizorii întemeiată pe dispozițiile speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ. este cea aplicabilă pentru soluționarea cererii de ordonanță președințială, astfel cum prevăd dispozițiile art. 979 alin. (4) C.pr.civ., care fac trimitere la dispozițiile art. 999 C.pr.civ., având denumirea marginală „procedura de soluționare”[36].

Aceasta este o soluție normativă impusă de dispozițiile art. 255 alin. (4) Cod civil, al căror conținut a fost preluat, ca atare, în cuprinsul art. 979 alin. (4) C.pr.civ.

Așadar, procedura de soluționare a cererii de înființare a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală este cea specifică „proceselor urgente”, respectiv judecăților „de urgență și cu precădere”, astfel cum dispun prevederile art. 999 alin. (1) și (3) C.pr.civ.[37]

Sub toate aspectele care nu fac obiectul unei reglementări exprese prin norme speciale, prevederile art. 979 se completează cu normele de aplicabilitate generală din materia ordonanței președințiale[38].

 

3. Actuala jurisprudență pronunțată în interpretarea și aplicarea art. 979 alin. (1) C.pr.civ. încalcă principiul specialia generalibus derogant și regula de interpretare logică a normei legale actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu înlăturării ei de la aplicare).

Actuala jurisprudență (constantă, consacrată) a instanțelor române[39] este în sensul că normele speciale de procedură prevăzute art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și normele generale de procedură reglementate prin art. 997 alin. (1) C.pr.civ. stabilesc aceleași condiții „de admisibilitate” a cererii de înființare a măsurilor provizorii[40] pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală și că regimul juridic stabilit de art. 979 C.pr.civ. este „asimilat” de regimul juridic general instituit prin art. 997 și urm. C.pr.civ.[41].

Învestite cu soluționarea cererilor de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală întemeiate, concomitent, pe dispozițiile speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și pe dispozițiile generale ale art. 997 alin. (1) C.pr.civ, în majoritatea cazurilor[42], instanțele au aplicat, cu prioritate, dispozițiile generale și au înlăturat de la aplicare dispozițiile speciale[43].

Procedeul este rezultatul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 979 alin. (1) C.pr.civ., cu încălcarea evidentă a principiului specialia generalibus derogant și a regulii de interpretare logică a normei de drept în sensul aplicării acesteia, nu înlăturării ei de la aplicare (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

Greșita interpretare și aplicare a legii are ca rezultat încălcarea principiului fundamental al legalității procesului civil, garantat prin art. 7 C.pr.civ.[44], precum și încălcarea principiului securității juridice, din moment ce este imposibilă apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin măsuri provizorii, în condițiile stabilite în beneficiul titularului dreptului de proprietate intelectuală prin dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ.

Învestit cu o cerere întemeiată exclusiv pe dispozițiile speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și ale legii special edictate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, Tribunalul București a soluționat cererea cu aplicarea ex officio a dispozițiilor generale din materia cererii de ordonanță președințială prevăzute de art. 997 alin. (1) C.pr.civ., fără a supune dezbaterilor calificarea juridică a cererii și temeiul de drept al acesteia[45].

Curtea de Apel București a păstrat sentința, pe motiv că, în acest caz, nu au fost încălcate principiile contradictorialității și disponibilității[46].

În realitate, modificarea din oficiu a motivelor de drept ale cererii de chemare în judecată și soluționarea cererii cu aplicarea altor dispoziții legale decât cele pe care s-au întemeiat toate argumentele în drept invocate de reclamant, fără ca motivele de drept avute în vedere de instanță să fi fost puse în dezbaterea părților este, în mod evident, o gravă încălcare a principiilor fundamentale ale procesului civil[47], respectiv o încălcare a principiului legalității[48], a principiului disponibilității[49], a principiului contradictorialității[50], a rolului judecătorului în aflarea adevărului[51] și a principiului dreptului la apărare al reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a pune concluzii în raport de motivele de drept avute în vedere de instanță ex officio, motive pe care le-a cunoscut numai la momentul comunicării hotărârii.

Grava încălcare a principiilor fundamentale ale procesului civil este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, în temeiul dispozițiilor art. 176 pct. 6 C.pr.civ.[52], vătămarea procesuală neputând fi înlăturată altfel.

Prin hotărârile pronunțate, instanțele judecătorești au înlocuit condițiile de înființare a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, expres reglementate prin norma specială de la art. 979 alin. (1), cu condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, prevăzute de dispozițiile generale ale art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Astfel, condiția aparenței de drept a înlocuit două condiții expres reglementate prin norma procesuală specială [art. 979 alin. (1) C.pr.civ.]: dovada calității de titular al dreptului de proprietate intelectuală și dovada credibilă că dreptul face obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente[53].

Verificarea aparenței de drept s-a făcut prin examinarea, ex officio și fără punerea prealabilă în discuția părților, a validității dreptului de proprietate intelectuală invocat de reclamant, respectiv a motivelor de nulitate relativă a mărcii înregistrate de reclamant[54].

Procedeul este greșit, având în vedere că, în temeiul art. 979 alin. (1) C.pr.civ., instanța nu poate fi niciodată învestită cu examinarea motivelor relative de nulitate, asupra cărora nici nu pot avea loc dezbateri între părți, dezbaterile fiind limitate de lege la problema întrunirii sau neîntrunirii condițiilor cumulative pentru înființarea măsurilor provizorii.

Valabilitatea titlului de protecție a reclamantului a fost examinată și în cazurile în care pârâtul nu a opus drepturi anterioare (aceasta fiind majoritatea situațiilor în care împotriva pârâtului poate fi formulată acțiunea în contrafacere de fond), nici nu a justificat un interes legitim pentru utilizarea unui semn evident „inspirat” din marca înregistrată, pentru a desemna în comerț produse identice[55].

Sublinem că, potrivit legislației speciale, titlul de protecție eliberat de OSIM beneficiază de o prezumție legală de valabilitate până la anularea pe calea acțiunii de fond, iar mențiunile din registrul mărcilor sunt opozabile erga omnes[56].

Pentru ipoteza în care înregistrarea mărcii s-ar face cu evidenta încălcare a unor norme de interes public[57], ceea ce constituie motive absolute de refuz al înregistrării, respectiv motive de nulitate absolută de nulitate a înregistrării mărcii, în temeiul art. 22 alin. (7) C.pr.civ., instanța „va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință”, dar, și în acest caz, cererea de înființare a măsurilor provizorii nu va putea fi soluționată decât după punerea prealabilă în dezbaterea părților a motivului de nulitate absolută a înregistrării mărcii, așa cum impune principiul contradictorialității.

Rolul activ al judecătorului nu poate fi exercitat decât cu respectarea principiului fundamental al contradictorialității, de esența procesului civil în sistemul de drept continental din care face parte România, conform prevederilor art. 20 C.pr.civ., art. 14 alin. (6) C.pr.civ., art. 13 alin. (3) C.pr.civ., art. 22 alin. (4), alin. (5) și alin. (6) C.pr.civ.

Deși o cerere de înființare a măsurilor provizorii pentru apărarea unui drept de proprietate intelectuală existent în patrimoniul reclamantului tinde la conservarea dreptului, condiția aparenței dreptului reclamantului a fost analizată având în vedere șansele de câștig în acțiunea de fond în contrafacere, punând în balanță interesele și posibilele pierderi ale fiecărei părți în cazul în care măsurile provizorii ar fi instituite, printr-un raționament desprins din jurisprudența High Court of Justice of England and Wales, cu aplicarea remediilor în echitate[58] (equitable remedies, specifice sistemului de drept ”Common Law”)[59].

Acest procedeu nu are corespondent în dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ. (și nici în Directiva nr. 48/2004), fiind lipsit de orice suport legal.

Totodată, în interpretarea normei procesuale speciale de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ., instanțele judecătorești au adăugat dispozițiilor legale exprese condiția „în cazuri grabnice” („urgența”), prevăzută de normele generale ale art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Instanțele judecătorești au statuat că, deși legiuitorul nu a instituit în mod expres condiția urgenței, norma specială de procedură „subînțelege” și „impune” urgența[60], „neexistând nicio rațiune din spatele omiterii acestei condiții, neexistând nicio dispoziție contrară în acest sens la art. 979 C.pr.civ.”[61]. Practic, instanțele judecătorești, interprete ale legii, au adăgat la lege condiții pe care legea însăși nu le-a prevăzut.

Or, este elementară regula de interpretarea potrivit căreia interpretului legii îi este interzis să adauge la lege, deoarece acest procedeu depășește limitele interpretării, și constituie o veritabilă modificare a conținutului normei, cu încalcarea principiului constituțional al separării puterilor în stat, care interzice modificarea conținutului legii de către judecători, prin hotărâri judecătorești.

Jurisprudența actuală este în sensul respingerii cererilor de înființare a măsurilor provizorii, cu consecința permiterii continuării faptelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, pe motiv că nu se face dovada „urgenței” stopării faptelor ilicite, dacă drepturile au fost încălcate mai mulți ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată[62].

Or, chiar dacă faptele ilicite s-au săvârșit pe parcursul mai multor ani, necesitatea de a stopa rapid și eficient faptele ilicite subzistă și în această ipoteză. Per a contrario, instanțele ar legitima și ar încuraja continuarea faptelor de contrafacere[63], indiferent de lunga durată a soluționării acțiunii de fond.

Aceste soluții sunt greșite, fiind pronunțate cu încălcarea principiului legalității și principiului dreptului la apărare pe calea măsurilor provizorii, edictate tocmai în scopul conservării drepturilor de proprietate intelectuală și împiedicării producerii unui prejudiciu sau agravării acestuia, pentru mai multe motive.

În primul rând, aplicarea automată a normelor generale de la art. 997 alin. (1) pentru a soluționa o cerere de înființare a măsurilor provizorii reglementată prin norma specială de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ., cu consecința examinării cerinței „urgenței” pe care norma specială nu o prevede, încalcă principiul specialia generalibus derogant.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant:„normele generale, fiind de maximă generalitate, se aplică ori de câte ori nu există o normă specială derogatoare. În caz contrar, normele generale se aplică numai în măsura și în limitele permise de normele speciale, deoarece, având un câmp de acțiune diferit sau exclusiv, ele nu se pot aplica în întregime, concomitent și necondiționat. În concurs cu legea generală, întotdeauna se aplică legea specială.”[64]

Așadar, respectarea principiului specialia generalibus derogant impune aplicarea cu prioritate a normei speciale de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ., care nu prevăde condiția „urgenței” și înlăturarea de la aplicare a normei generale de la art. 997 alin. (1) C.pr.civ.[65]

Principiul specialia generalibus derogant nu permite ca o normă generală să modifice o normă specială altfel decât în mod expres.

A fortiori, în lipsa unei prevederi exprese în curpinsul normei generale de la art. 997 alin. (1) C.pr.civ., norma specială de la art. 979 alin. (1) nu poate fi modificată indirect, pe calea unei interpretări care modifică norma specială de la art. 979 alin. (1) pentru a o goli de conținut și a o „absorbi” sau „asimila”[66] normei generale de procedură edictată prin art. 997 alin. (1), în materia ordonanței președințiale de drept comun.

Principiul specialia generalibus derogant interzice asimilarea normei speciale - aplicabile în materia strict reglementată: măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală de către norma generală, cu aplicabilitate în toate materiile în care nu există o altă reglementare expresă.

În al doilea rând, inclusiv în alte materii de drept, ori de câte ori legiuitorul a prevăzut posibilitatea luării de măsuri pe calea ordonanței președințiale, instanța nu mai trebuie să verifice condiția urgenței, pentru că ea este prezumată de legiuitor[67].

În soluționarea cererii de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, condiția „urgenței” a fost examinată de instanțe nu în raport de necesitatea de a interveni rapid și eficient pentru a preveni sau stopa săvârșirea unor fapte ilicite, ci în raport de „riscul producerii unui prejudiciu iminent și greu de reparat”[68].

Art. 979 alin. (1) C.pr.civ. are însă în vedere nu un „prejudiciu iminent și greu de reparat”, așa cum instanța rescrie norma legală, ci o „acțiune ilicită actuală sau iminentă”, care se impune să fie stopată rapid și eficient, pentru a conserva un drept de proprietate intelectuală existent în patrimoniul reclamantului.

Privitor la riscul producerii unui prejudiciu, achiesăm la opinia domnului profesor Ioan Leș, potrivit căreia „acțiunea ilicită odată declanșată, prejudiciul este prezumat.”[69]

Revine pârâtului sarcina de a răsturna această prezumție, prin proba faptului că, anterior introducerii cererii de înființare a măsurilor provizorii, sau imediat după introducerea acesteia, a încetat săvârșirea faptei de contrafacere.

Problema dacă presupusa faptă ilicită de contrafacere a produs sau nu un prejudiciu titularului dreptului de proprietate intelectuală excede limitele judecății în procedura de înființare a măsurilor provizorii.

Subliniem și insistăm că simplul fapt al încălcării dreptului de proprietate intelectuală dă naștere dreptului titularului de a exercita acțiunea în contrafacere (mijloc procesual special reglementat pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală), independent și indiferent de existența unui prejudiciu.

Existența unui prejudiciu nu este o condiție pentru admiterea acțiunii în contrafacere de fond, o concepție contrară fiind străină de legislația special edictată în materia drepturilor de proprietate intelectuală[70], care instituie un regim juridic diferit de cel al acțiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Acțiunea în contrafacere de fond are ca obiect, în principal, redobândirea, de către titular, a exercițiului exclusiv și deplin a atributelor nepatrimoniale și a celor patrimoniale conferite de dreptul de proprietate intelectuală: jus possidendi, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi[71] (atribute care caracterizează un drept de proprietate, sau, în orice caz, un drept real[72]).

A fortiori, dovada existenței unui prejudiciu nu poate fi cerută reclamantului în cazul cererilor de instituire a măsurii provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, care, prin menținerea status quo-ului, au ca scop tocmai împiedicarea producerii unui prejudiciu.

Faptul că instanțele au permis continuarea săvârșirii faptelor ilicite de contrafacere, deoarece nu ar exista motive pentru care eventualul prejudiciu să nu poată fi reparat în cadrul acțiunii în contrafacere de fond[73] relevă o gravă neînțelegere a scopului reglementării măsurilor provizorii ca mijloace de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală, precum și a specificului dispozițiilor legale pe care instanțele au misiunea de a le interpreta și aplica în scopul realizării drepturilor ocrotite de lege.

Față de jurisprudența actuală a instanțelor[74], în ciuda evidenței, trebuie subliniat că în cazul unei acțiuni ilicite „iminente” prejudiciul nici nu poate fi dovedit, câtă vreme încă nu s-a produs.

 

4. Actuala practică judiciară actuală încalcă prevederile art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 privind apărarea drepturilor de proprietate intelectuală și nu permite atingerea scopului Directivei de a asigura un nivel ridicat de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală, prin mijloace rapide și eficiente care să prevină sau să stopeze orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.

Interpretarea dispozițiilor art. 979 alin. (1) C.pr.civ., cu o sferă de aplicabilitate restrânsă la măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, se impune să fie făcută în lumina dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva 48/2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care reglementează măsuri provizorii pentru apărarea acestor drepturi.

           Art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 obligă Statele membre să asigure „ca autoritățile judecătorești competente să poată, la cererea reclamantului: (a) să pronunțe împotriva presupusului contravenient o ordonanță [...], cu scopul de a preveni orice încălcare (subl. n.ns.) iminentă a unui drept de proprietate intelectuală, de a interzice, cu titlu provizoriu [...] ca prezumatele încălcări ale acestui drept să continue”.

           Scopul reglementării este acela de a preveni sau de a interzice provizoriu „orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală”.

           Condiția „urgenței” nu este prevăzută de art. 9 alin. (1) din Directivă, de asemenea, nu este prevăzută nici condiția existenței unui prejudiciu care „nu s-ar putea repara”, ceea ce relevă că regimul juridic instituit prin art. 9 alin. (1) din Directivă corespunde regimului juridic stabilit de art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și diferă de cel stabilit prin norma generală de la art. 997 alin. (1) C.pr.civ.

Prevederile art. 9 alin. (1) din Directivă au fost interpretate de CJUE prin hotărârea pronunțată în cazul Phoenix Contact, C-44/21, în sensul că „statele membre trebuie să se asigure că autoritățile judecătorești competente pot, la cererea reclamantului, să pronunțe împotriva presupusului contravenient o ordonanță de măsuri provizorii cu scopul de a preveni orice încălcare iminentă a unui drept de proprietate intelectuală (subl. n.ns.)” (pct. 30, hotărâre), respectiv de a stopa imediat încălcarea unui drept de proprietate intelectuală, fără a aștepta o decizie pe fond (pct. 32, hotărâre).

Potrivit jurisprudenței CJUE, Directiva nr. 48/2004 impune „existența unor căi de atac legale eficace, destinate să prevină, să pună capăt sau să remedieze orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală existent (subl. n.ns.)” (Hotărârea în cazul IT Development, C‑666/18, pct. 40 și jurisprudența citată).

Raportat la dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ., ori de câte ori reclamantul face dovada că este titular al unui drept de proprietate intelectuală, prin titlul de protecție eliberat de o autoritate competentă, se pune problema apărării, prin măsuri provizorii, a unui „drept de proprietate intelectuală existent” în patrimoniul reclamantului, în sensul dezlegării date prin hotărârea CJUE în cazul IT Development.

Orice titlu de protecție eliberat de o autoritate competentă beneficiază de prezumția de validitate, de la data publicării eliberării acestuia și, începând de la această dată, dreptul de proprietate intelectuală beneficiază de toată întinderea protecției garantate în special de Directiva 2004/48, astfel cum reiese din hotărârea CJUE, pronunțată în cazul Phoenix Contact, C-44/21, pct. 41[75] și jurisprudența citată.

Pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată vizează toate titlurile de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală eliberate de autoritățile competente.

Reiterăm că Directiva nr. 48/2004 se aplică tuturor drepturilor de proprietate intelectuală, nu numai drepturilor de proprietate industrială, ci inclusiv drepturilor de autor și conexe[76].

Legiuitorul Uniunii a prevăzut în mod special anumite instrumente juridice care constituie garanții în beneficiul pârâtului expus riscului de a suferi un prejudiciu ca urmare a înființării măsurilor provizorii:

„45 În primul rând, potrivit articolului 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48, statele membre se asigură că măsurile provizorii menționate în special la alineatul (1) al acestui articol se abrogă sau încetează să își producă efectele într‑un alt mod, la cererea pârâtului, dacă reclamantul nu a introdus, într‑un termen rezonabil, o acțiune care să conducă la o decizie pe fond în fața autorității judecătorești competente, termen care va fi stabilit de autoritatea judecătorească ce ordonă măsurile atunci când legislația statului membru o permite sau, dacă nu se stabilește acest lucru, într‑un termen care nu depășește 20 de zile lucrătoare sau 31 de zile calendaristice dacă acest termen este mai lung.

46 În al doilea rând, articolul 9 alineatul (6) din Directiva 2004/48 prevede posibilitatea de a condiționa aceste măsuri provizorii de constituirea de către reclamant a unei cauțiuni sau a unei garanții echivalente corespunzătoare, destinată să asigure acoperirea oricărui prejudiciu suferit de pârât. Acest instrument de protecție poate fi pus în aplicare de instanța competentă sesizată cu cererea de măsuri provizorii în momentul în care examinează această cerere.

47 În al treilea rând, articolul 9 alineatul (7) din Directiva 2004/48 prevede, în cazurile prevăzute de această dispoziție, posibilitatea de a ordona reclamantului, la cererea pârâtului, să acorde acestuia o despăgubire corespunzătoare ca reparație pentru orice vătămare provocată prin măsurile provizorii menționate.

48 Or, aceste instrumente juridice constituie garanții pe care legiuitorul Uniunii le‑a considerat necesare în schimbul măsurilor provizorii rapide și eficiente a căror existență a prevăzut‑o. Ele corespund astfel garanțiilor prevăzute de Directiva 2004/48 în beneficiul pârâtului, în schimbul adoptării unei măsuri provizorii care a adus atingere intereselor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands, C‑681/13, EU:C:2015:471, punctele 74 și 75).”

Aceste instrumente juridice special reglementate pentru protecția intereselor pârâtului se regăsesc în dispozițiile art. 979 alin. (4) - (7) C.pr.civ., care se cuvine să fie interpretate prin coroborare cu dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ.

Potrivit art. 979 alin. (4) - (7) C.pr.civ.:

„(4) [...] În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispozițiile alin. (6) sunt aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părții adverse, instanța îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit dispozițiilor alin. (1)-(4) anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului încălcat încetează de drept dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. [...]”

Directiva 2004/48 consacră un standard minim privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (CJUE, hotărârea în cazul Phoenix Contact, C-44/21, pct. 38).

„Instanța națională este obligată, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului intern, să dea acestui drept, în măsura posibilului, o interpretare conformă cerințelor dreptului Uniunii și să asigure astfel, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când soluționează litigiul cu care este sesizată” (Hotărârea CJUE în cauza IT Development, C-666/18, par. 48).

În lumina principiului interpretării dreptului intern conform dreptului Uniunii, se impune ca dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ., special edictate cu privire la condițiile cumulative pentru înființarea măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, să fie interpretate în conformitate cu interpretarea dată de CJUE dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004, prin jurisprudența indicată supra, în sensul că „urgența” și „imposibilitatea reparării prejudiciului” nu sunt stabilite de art. 979 alin. (1), așadar nu pot fi impuse reclamantului, nici nu pot fi examinate de instanță printr-o interpretare a legii naționale contrară dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004.

În acest scop, „la aplicarea dreptului național, instanțele naționale [...] sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor dreptului respectiv și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina textului, precum și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf  TFUE.” (Hotărârile pronunțate în cauzele Phoenix Contact, C-44/21, pct. 49 și DI, C‑441/14, pct. 31).

Respectarea principiului specialia generalibus derogant, precum și a regulii de interpretare logică a normei legale actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat asigură aplicarea dispozițiilor speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ. în lumina dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004, astfel cum acestea au fost interpretate de CJUE și permite atingerea scopului reglementării măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin Directiva nr. 48/2004: ”[…] este indispensabil să se prevadă măsuri provizorii pentru stoparea imediată a infracțiunilor fără a se aștepta o decizie de fond, cu respectarea drepturilor de apărare, asigurând proporționalitatea măsurilor provizorii în funcție de specificul fiecărui caz și prevăzând garanțiile necesare pentru a acoperi costurile și prejudiciile provocate părții pârâte [...]” (par. 22, Preambul, Directivă).

Menționăm că Directiva nr. 48/2004 este primul act normativ prin care legiuitorul Uniunii Europene a edictat în mod special norme de procedură civilă privind apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv pe calea măsurilor provizorii.

„Cerința unei interpretări conforme include obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive” (Hotărârile CJUE în cauzele Centrosteel, C‑456/98, pct. 17, Phoenix Contact, C-44/21, pct. 52 și DI, C‑441/14, pct. 33).

Obligația instanțelor naționale de a interpreta dispozițiile art. 998-979 C.pr.civ. în conformitate cu prevederile Directivei nr. 48/2004 și hotărârile CJUE pronunțate în interpretarea dispozițiilor Directivei, pentru a garanta eficacitatea dreptului Uniunii în România, impune ca înființarea măsurilor provizorii pentru apărarea unui drept de proprietate intelectuală să fie făcută cu aplicarea prioritară a prevederilor art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și cu excluderea de la aplicare a dispozițiilor art. 997 alin. (1) C.pr.civ., respectiv:

- necondiționat de dovada „urgenței” luării măsurii provizorii și de dovada existenței unei pagube „care nu s-ar putea repara” [condiții neprevăzute de art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și de art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004];

- necondiționat de dovada că s-a produs efectiv un prejudiciu în patrimoniul reclamantului [condiție pe care art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 nici nu este de conceput că ar putea să o prevadă, având în vedere că finalitatea înființării măsurilor provizorii este împiedicarea producerii unui prejudiciu];

- în toate cazurile de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, nu numai în cazuri evidente de încălcare [de exemplu: în cazul dublei identități dintre marca înregistrată de reclamant și semnul utilizat de pârât și dublei identități dintre produsele și serviciile comparate; în acest sens este interpretarea dată dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 prin hotărârile pronunțate de CJUE, indicate supra];

- fără examinarea prealabilă a chestiunii valabilității dreptului de proprietate intelectuală pentru motive de nulitate relativă, chestiune care, în mod evident, depășește limitele învestirii instanței în temeiul art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și limitele judecății care vizează exclusiv problema dacă sunt sau nu întrunite condițiile stabilite de lege pentru înființarea măsurilor provizorii.

A priori, dreptul existent în patrimoniul reclamantului beneficiază de prezumția de validitate și, începând de la data înregistrării beneficiază de toată întinderea protecției garantate în special de Directiva 2004/48 (în sensul hotărârilor CJUE, indicate supra).

În ce privește motivele de nulitate absolută a înregistrării dreptului de proprietate industrială, opinăm că acestea pot fi avute de vedere de instanță, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (7) C.pr.civ., cu obligația respectării principiilor disponibilității [în special art. 22 alin. (4), (5) și (6) C.pr.civ.] și contradictorialității procesului civil [în special art. 14 alin. (5) și (6) C.pr.civ.];

- fără examinarea șanselor serioase de câștig de către reclamant a acțiunii în contrafacere de fond și fără examinarea intereselor și posibilelor pierderi ale fiecărei părți în cazul în care măsurile provizorii s-ar admite (mecanismul „balance of convenience”).

Acest raționament - specific judecății în echitate în sistemul de drept Common Law (sistem în care măsurile provizorii sau ”preliminary injunctions” sunt remedii în echitate - „equitable remedies”)[77] - este incompatibil și contrar soluțiilor legislative adoptate prin Directiva nr. 48/2004, al căror scop este reglementarea unor măsuri provizorii rapide și eficiente pentru stoparea sau prevenirea oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, concomitent cu reglementarea expresă a anumitor mecanisme juridice specifice, care permit prevenirea riscului ca pârâtul să sufere prejudicii ca urmare a înființării măsurilor provizorii.

 

5. Transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 în țări precum Franța și Italia s-a făcut prin adoptarea a două proceduri distincte, care permit înființarea măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor în toate cazurile de încălcare a acestora, nu numai în cazurile „grabnice”, în care titularul dovedește „urgența”.

În dreptul francez, anterior transpunerii Directivei nr. 48/2004, legislația și practica instanțelor au fost puternic criticate, în principal, deoarece reclamantul trebuia să facă dovada că acțiunea în contrafacere de fond era „serioasă”, iar dacă cererea de instituire a măsurilor provizorii era respinsă, era foarte dificilă câștigarea litigiului pe fond. Conștienți de acest risc, titularii drepturilor de proprietate intelectuală evitau formularea cererii de instituire a măsurilor provizorii de interzicere a încălcării dreptului[78].

Directiva nr. 48/2004 a fost transpusă prin dispozițiile art. L 716-4-6 din Codul francez de proprietate intelectuală[79]. În cuprinsul art. L 716-4-6 alin. (1), legiuitorul francez a reglementat în mod distinct procedura ordonanței „en référé” și procedura ordonanței „sur requête”.

În ce privește procedura ordonanței „en référé”, potrivit art. L 716-4-6: „Toute personne ayant qualité pour agir en contrefaçon peut saisir en référé la juridiction civile compétente afin de voir ordonner, au besoin sous astreinte, à l'encontre du prétendu contrefacteur ou des intermédiaires dont il utilise les services, toute mesure destinée à prévenir une atteinte imminente aux droits conférés par le titre ou à empêcher la poursuite d'actes argués de contrefaçon.”

Procedura „en référé” are ca obiect înființarea măsurilor provizorii pentru a preveni orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală, necondiționat de dovada „urgenței”. Procedura se soluționează cu respectarea contradictorialității („contradictoirement”).

În ce privește procedura ordonanței „sur requête”, potrivit aceluiași articol L 716-4-6: „La juridiction civile compétente peut également ordonner toutes mesures urgentes sur requête lorsque les circonstances exigent que ces mesures ne soient pas prises contradictoirement, notamment lorsque tout retard serait de nature à causer un préjudice irréparable au demandeur.”

Procedura ordonanței „sur requête” are ca obiect instituirea unor „măsuri urgente”, mai ales atunci când orice întârziere ar crea reclamantului un prejudiciu ireparabil. Procedura nu este contradictorie (cererea de înființare a măsurilor urgente nu se comunică pârâtului, părțile nu sunt citate).

În cazul ambelor proceduri, trebuie îndeplinită condiția ca elementele de probă, accesibile reclamantului în mod rezonabil, să facă credibil faptul că drepturile sale de proprietate intelectuală sunt încălcate sau că încălcarea este iminentă: „Saisie en référé ou sur requête, la juridiction ne peut ordonner les mesures demandées que si les éléments de preuve, raisonnablement accessibles au demandeur, rendent vraisemblable qu'il est porté atteinte à ses droits ou qu'une telle atteinte est imminente.”

Practica instanțelor franceze este în sensul că reclamantul nu trebuie să facă dovada „caracterului serios” al acțiunii de fond, nici dovada că cererea de instituire a măsurilor provizorii a fost formulată „într-un termen scurt” după descoperirea faptelor ilicite de contrafacere[80].

Instanța judecătorească trebuie să verifice dacă dreptul de proprietate intelectuală există în patrimoniul reclamantului[81] și dacă probele administrate, apreciate sumar, fac dovada credibilă că dreptul de proprietate intelectuală este încălcat, raportat la normele de drept substanțial din materia contrafacerii.

 

În dreptul italian, art. 131 alin. (1) din Codul italian de proprietate industrială[82] prevede că măsurile provizorii de interzicere a oricărei încălcări a drepturilor de proprietate industrială pot fi instituite în procedura preventivă („procedimenti cautelari”) reglementată prin Codul de procedură civilă.

Art. 131 alin. (1) din Codul italian de proprietate industrială prevede: „1. Il titolare di un diritto di proprietà industriale può chiedere che sia disposta l'inibitoria di qualsiasi violazione imminente del suo diritto e del proseguimento o della ripetizione delle violazioni in atto, ed in particolare può chiedere che siano disposti l'inibitoria della fabbricazione, del commercio e dell'uso delle cose costituenti violazione del diritto, e l'ordine di ritiro dal commercio delle medesime cose nei confronti di chi ne sia proprietario o ne abbia comunque la disponibilità, secondo le norme del codice di procedura civile concernenti i procedimenti cautelari (subl. ns.). L'inibitoria e l'ordine di ritiro dal commercio possono essere chiesti, sugli stessi presupposti, contro ogni soggetto i cui servizi siano utilizzati per violare un diritto di proprietà industriale”.

„I procedimenti cautelari” sunt reglementate în capitolul III al Codului italian de procedură civilă[83].

În cadrul acestui capitol, secțiunea I, „Dispoziții generale”, art. 669-sexies prevede: „Il giudice, sentite le parti, omessa ogni formalità non essenziale al contraddittorio, procede nel modo che ritiene piu' opportuno agli atti di istruzione indispensabili in relazione ai presupposti e ai fini del provvedimento richiesto, e provvede con ordinanza all'accoglimento o al rigetto della domanda. Quando la convocazione della controparte potrebbe pregiudicare l'attuazione del provvedimento, provvede con decreto motivato assunte ove occorra sommarie informazioni. In tal caso fissa, con lo stesso decreto, l'udienza di comparizione delle parti davanti a sé entro un termine non superiore a quindici giorni assegnando all'istante un termine perentorio non superiore a otto giorni per la notificazione del ricorso e del decreto. A tale udienza il giudice, con ordinanza, conferma, modifica o revoca i provvedimenti emanati con decreto. Nel caso in cui la notificazione debba effettuarsi all'estero, i termini di cui al comma precedente sono triplicati.”

Procedura reglementată prin art. 669-sexies nu impune întrunirea condiției „urgenței” și se soluționează cu respectarea contradictorialității

Tot în cadrul capitolului III, dar în secțiunea a V-a, „Proceduri urgente”, art. 700 reglementează o procedură care permite instanței luarea oricăror măsuri „urgente”, considerate de judecător potrivite pentru a asigura provizoriu efectele hotărârii pronunțate în litigiul de fond, dacă reclamatul are motive să se teamă că pe durata soluționării litigiului de fond dreptul său este amenințat de un prejudiciu iminent și „ireparabil”.

Potrivit art. 700 din Codul italian de procedură civilă: „ Fuori dei casi regolati nelle precedenti sezioni di questo capo, chi ha fondato motivo di temere che durante il tempo occorrente per far valere il suo diritto in via ordinaria, questo sia minacciato da un pregiudizio imminente e irreparabile, può chiedere con ricorso al giudice i provvedimenti d'urgenza, che appaiono, secondo le circostanze, più idonei ad assicurare provvisoriamente gli effetti della decisione sul merito.

 

6. Scurte concluzii

           Actuala jurisprudență (consacrată, predominantă) pronunțată în interpretarea normelor speciale de procedură reglementate prin art. 979 alin. (1) și (4) C.pr.civ. încalcă principiul specialia generalibus derogant, fiind rezultatul aplicării cu prioritate a normei generale prevăzută de art. 997 alin. (1) C.pr.civ. și înlăturării de la aplicare a normei speciale.

Privitor la condițiile cumulative pentru luarea măsurilor provizorii de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală, art. 979 alin. (1) este o normă completă și, în consecință, nu face trimitere la dispozițiile art. 997 alin. (1) C.pr.civ. și nu prevede completarea cu acestea.

Cu toate acestea, instanțele judecătorești completează dispozițiile normei speciale cu condițiile stabilite de norma generală, golind de conținut norma specială.

Deși principiul specialia generalibus derogant interzice modificarea normei speciale printr-o normă generală concomitent sau ulterior adoptată, instanțele judecătorești procedează la modificarea totală a normei speciale, pe cale de interpretare, ceea ce, evident nu este permis, deoarece consituie o depășire a prerogativelor instanței, o ingerință în voința și puterea legiuitorului.

Raportat la prevederile art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004, actuala jurisprudență este ineficientă și contrară scopului Directivei de a asigura un nivel ridicat de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală prin instituirea unor măsuri provizorii rapide și eficiente pentru stoparea imediată a oricăror încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală, necondiționată de dovada „urgenței”, nici de dovada existenței unui prejudiciu sau a imposibilității reparării prejudiciului pe calea acțiunii de fond.

Actuala jurisprudență încalcă în mod evident voința legiuitorului UE ca instituirea măsurilor provizorii de apărare a dreptului reclamantului să fie echilibrată prin mecanisme juridice special prevăzute pentru diminuarea riscului pârâtului de a suferi un prejudiciu ca urmare a luării măsurilor provizorii.

Raportat la aceste mecanisme juridice special adoptate prin Directiva nr. 48/2004, raționamentul de tip „balance of convenience”, aplicat ca remediu în echitate în sistemul de drept Common Law, excede prevederile art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 48/2004 și prevederile art. 979 alin. (1) C.pr.civ., fiind lipsit de orice fundament legal.

Verificarea prima facie a valabilității drepturilor de proprietate intelectuală, făcută ex officio și fără a pune în dezbateri motivele de nulitate relativă avute în vedere de instanțe, este contrară hotărârilor CJUE, prin care acesta a statuat că un drept de proprietate intelectuală existent în patrimoniul titularului de bucură numai de prezumția de validitate, ci și de toate mijloacele de apărare pe care Directiva le prevede.

Totodată, acest procedeu excede prevederile art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și încalcă în mod evident principiile fundamentale ale procesului civil, în primul rând, principiul contradictorialității, reglementat prin art. 14 alin. (6) C.pr.civ. și art. 22 alin. (4) - (6) C.pr.civ., precum și principiul legalității, principiul disponibilității și principiul dreptului la apărare.

Se impune modificarea actualei jurisprudențe în sensul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 979 alin. (1) C.pr.civ. cu respectarea principiului specialia generalibus derogant, metodelor de interpretare logică a normei legale, în lumina textului și finalității Directivei nr. 48/2004.

 

                  * Prezentul studiu va fi publicat în volumul conferinței naționale de Drept procesual civil „Perspective și evoluții în principiile fundamentale ale procedurii civile”, organizată de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române „Acad. Andrei Rădulescu”, București, 19-20 iunie 2025. Studiul dezvoltă  articolul intitulat „Măsurile provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, între reglementarea abstractă și practica judiciară”, publicat în volumul „Dinamica legislativă și realitatea juridică”, Editura Universul Juridic, și prezentarea acestuia în cadrul Sesiunii anuale de Comunicări Științifice, organizate de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” pe data de 30 mai 2025.

           [1] Potrivit dispozițiilor art. 252 C.civ. „Ocrotirea personalității umane”: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane cum sunt viața sănătatea integritatea fizică și psihică demnitatea intimitatea vieții private libertatea de conștiință creația științifică artistică literară sau tehnică.”

           [2] Art. 257 C.civ. „Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice”: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.”

           [3] Potrivit art. 979 alin. (1) C.pr.civ. „Măsuri provizorii”: „(1) Dacă titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului face dovada credibilă că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acțiuni ilicite actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat poate să ceară instanței judecătorești luarea unor masuri provizorii.”

           [4] Potrivit art. 979 alin. (4) C.pr.civ.: „Instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei masuri. Dispoziție aliniatului 6 sunt aplicabile.”

           [5] Spre exemplu: C. Voicu, Noul cod civil. Comentarii doctrina și jurisprudență, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 307.

           [6] Potrivit art. 50 din Acordul TRIPS: „1. Autoritățile judiciare vor fi abilitate sa ordone adoptarea de măsuri provizorii rapide și eficiente: a) pentru a împiedica ca un act care aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală să fie comis și, în special, pentru a împiedica introducerea în circuitele comerciale care cad în competența lor de mărfuri, inclusiv de mărfuri importate imediat după vamuirea lor; b) pentru a păstra elementele de proba pertinente referitoare la aceasta pretinsa atingere. 2. Autoritățile judiciare vor fi abilitate sa adopte măsuri provizorii fără ca cealaltă parte să fie ascultată în cazurile în care acest lucru va fi necesar, în special atunci când orice întârziere este de natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil deținătorului dreptului sau când exista riscul demonstrabil de distrugere a elementelor de probă. 3. Autoritățile judiciare vor fi abilitate sa pretindă reclamantului să furnizeze orice element de probă rezonabil accesibil pentru a dobândi cu suficientă certitudine convingerea că el este deținătorul dreptului și că s-a adus atingere dreptului său, sau că această atingere este iminentă și să-i ordone să depună o cauțiune sau o garanție echivalentă suficientă pentru a-l proteja pe pârât și a preveni abuzurile. 4. În cazurile în care vor fi fost adoptate măsuri provizorii fără ca cealaltă parte să fi fost ascultată, părțile afectate vor fi avizate despre aceasta, fără întârziere, cel târziu după executarea măsurilor. O revizuire, inclusiv dreptul de a fi ascultat, va avea loc la cererea pârâtului, într-un termen rezonabil după notificarea măsurilor, dacă acestea vor fi modificate, abrogate sau confirmate. 5. Reclamantul va putea fi ținut de către autoritatea care va executa măsurile provizorii să furnizeze alte informații necesare pentru identificarea mărfurilor respective. 6. Fără prejudiciu cu privire la prevederile paragrafului 4, măsurile provizorii luate în baza paragrafelor 1 și 2 vor fi abrogate sau vor înceta să-și producă efectele într-un alt mod, la cererea pârâtului, dacă o procedură legată de o decizie pe fond nu este luată într-un termen rezonabil care va fi stabilit de autoritatea judiciară care a dispus măsurile în cazul în care legislația unui Membru permite aceasta sau, în absența unei astfel de determinări, într-un termen care nu va trebui să depășească 20 zile lucrătoare sau 31 zile calendaristice dacă acest termen este mai lung. 7. În cazurile în care măsurile provizorii vor fi abrogate sau vor înceta să fie aplicabile datorită oricărei acțiuni sau omisiuni a reclamantului, sau în cazurile în care se va constata ulterior că nu a avut loc atingerea sau amenințarea cu atingere a unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile judiciare vor fi abilitate sa ordone reclamantului, la cererea pârâtului, sa acorde acestuia din urma o desdăunare corespunzătoare pentru repararea oricărei daune cauzate prin aceste măsuri. 8. În măsura în care o măsura provizorie poate fi ordonată ca urmare a unor proceduri administrative, aceste proceduri vor fi conforme unor principii echivalente în substanța cu cele enunțate în prezenta secțiune.”

           [7]Acord publicat în Broșura  din 1 ianuarie 1994, accesibil la adresa https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/35721. Acordul TRIPS constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3).

           [8] Directiva din 29 aprilie 2004, publicată în JOUE L157 din 30.04.2004, accesibilă la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32004L0048, ultima accesare la 20 iunie 2025.

           [9] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, pusă în aplicare prin Legea nr. 76/2012, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.

           [10] Codul civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

           [11] Potrivit dispozițiilor art. 978 C.pr.civ.: „(1) Dispozițiile prezentului capitol reglementează măsurile provizorii necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de conținutul lor, patrimonial sau nepatrimonial, și indiferent de izvorul acestora. (2) Măsurile provizorii necesare pentru protecția altor drepturi nepatrimoniale sunt prevăzute la art. 255 din Codul civil.”

           [12] Pentru dezvoltări, S. Florea, Reglementarea măsurilor asigurătorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Implicațiile art. 252, 255 și 257 C.civ., publicat în RRDP nr. 6/2011 și S. Florea, Proceduri civile în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Dobândirea apărarea și stingerea drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 132-194. Monografia constituie teza de doctorat în Drept procesual civil, scrisă sub îndrumarea Profesorului V.M. Ciobanu, susținută în anul 2012, la Facultatea de Drept a Universității din București, cu calificativul „foarte bine” - summa cum laude. Atât articolul, cât și monografia au fost scrise anterior adoptării Legii nr. 76/2012 și intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, așadar, anterior adoptării dispozițiilor art. 978 - 979 C.pr.civ.

În aceste două lucrări sunt criticate reglementările anterioare intrării în vigoare a dispozițiilor art. 978 - 979 C.pr.civ. și sunt făcute propuneri de lege ferenda pentru îmbunătățirea legislației în materia mijloacelor de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală.

           [13] Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din OUG nr. 100/2005: „Instanţa judecătorească competentă poate, la cererea motivată a reclamantului, să ordone măsuri provizorii împotriva persoanei care se presupune că a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, în scopul de a preveni orice încălcare iminentă cu privire la acest drept, respectiv: a) să interzică cu titlu provizoriu ca încălcarea presupusă să mai continue [...].”

           [14] Potrivit dispozițiilor art. 10 din OUG nr. 100/2005: „Măsurile provizorii prevăzute la art. 9 alin. (1)-(4) sunt dispuse de instanţele judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă privitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală.”

           [15] Publicată în M. Of. nr. 643 din 20 iulie 2005.

           [16] Conform art. 103 din Legea nr. 84/1998: „(1) Dacă titularul dreptului de proprietate industrială asupra unei mărci sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate industrială consimțământul titularului face dovada credibilă că dreptul de proprietate industrială asupra mărcii face obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii. (2) Instanța judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b)luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. Sunt aplicabile prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială [...]. (3) Dispozițiile procedurale aplicabile sunt cuprinse în dispozițiile codului de procedură civilă privitoare la măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. (4) Măsurile provizorii pot fi dispuse și împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate de către un terț pentru a încălca un drept protejat prin prezenta lege.”

           [17] Publicată în M. Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020.

           [18] Potrivit art. 53 din Legea nr. 129/1992: „(1) Dacă titularul unui desen ori model înregistrat sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate industrială cu consimţământul titularului face dovada credibilă că dreptul de proprietate industrială asupra desenului sau modelului face obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii. (2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. Sunt aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2005, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Dispoziţiile procedurale aplicabile sunt cuprinse în dispoziţiile Codului de procedură civilă privitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. (4) Măsurile provizorii pot fi dispuse şi împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate de către un terţ pentru a încălca un drept protejat prin prezenta lege.”

           [19] Publicată în M. Of. nr. 242 din 4 aprilie 2014.

           [20] Potrivit art. 61 din Legea nr. 64/1991: „(1) Dacă titularul unui brevet de invenţie sau persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia, sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate industrială cu consimţământul titularului face dovada credibilă că dreptul său de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie face obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii. (2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. Sunt aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2005, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Dispoziţiile procedurale aplicabile sunt cuprinse în dispoziţiile Codului de procedură civilă privitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. (4 )Măsurile provizorii pot fi dispuse şi împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate de către un terţ pentru a încălca un drept protejat prin prezenta lege.”

           [21] Publicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014.

           [22] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 5-6; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 22-25.

          [23] Sunt excluse măsuri precum retragerea din comerț a mărfurilor suspecte ca fiind contrafăcute, acestea fiind măsuri definitive, care pot fi solicitate numai pe calea acțiunii de fond, conform dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 100/2005, care transpun în dreptul intern prevederile art. 10 din Directiva nr. 48/2004; art. 10 este situat în Secțiunea 5 „Măsuri care rezultă dintr-o hotărâre de fond”, în Capitolul II al Directivei.

           [24] Aceste condiții se referă la dovezile pe care trebuie să le facă reclamantul. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, București 2013, p. 713.

           [25] Potrivit dispozițiilor art. 997 alin. (1) C.pr.civ.: „(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivit cu prilejul unei executări.”

           [26] I. Deleanu, Gh. Buta, Forța normativă a adagiilor juridice, în Dreptul nr. 1/2012 pp. 135 și urm., citată de M. Nicoale, op. cit., p. 366 și n.s. 78. Achiesăm la opinia autorilor, potrivit căreia norma specială este o normă derogatorie de la o normă generală. Ca normă derogatorie, norma specială este o excepție, iar excepțiile trebuie respectate, adică aplicate, altminteri ele devin lipsite de sens. Derogarea, adică excepția, urmărește un scop specific, fie în considerarea naturii raporturilor sociale reglementate prin normele speciale. Dacă normele speciale în asemenea situații și din asemenea motive nu și-ar găsi aplicarea preeminentă și necondiționată, scopul urmărit de legiuitor ar fi fatalmente și abuziv compromis.

           [27] A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, Facultatea de Drept, pp. 87-92.

           [28] Interpretarea unei norme de drept este o operațiune logico-juridică de stabilire a conținutului și înțelesului acesteia, efectuată în scopul garantării principiului legalității și securității juridice, scop care nu poate fi atins altfel decât cu respectarea și aplicarea anumitor principii și metode de interpretare, de la care interpretul nu poate abdica decât cu prețul încălcării (deliberate, interesate) a normei de drept supuse interpretării.

           [29] A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p. 89.

           [30] A se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 365-366 și n.s. 76.

           [31] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 6; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, pp. 24-25.

           [32] În sensul că procedura de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală este o procedură asimilată, în întregime, procedurii ordonanței președințiale, inclusiv în ce privește condiițiile stabilite de art. 979 alin. (1) C.pr.civ. pentru instituirea măsurilor provizorii, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Evoluția legislativă a ordonanței președințiale și apariția unor proceduri asimilate în noile coduri. Examen jurisprudențiale cu privire la condițiile ordonanței președințiale, în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, București, 2022, accesat pe www.bibliotecahamangiu.ro, ultima accesare la 20 iunie 2025.

           [33] M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 24.

           [34] Termenul tehnico-juridic „condiții de înființare” este utilizat în întreg Titlul IV din Codul de procedură civilă, pentru a reglementa condițiile de înființare a sechestrului asigurător (art. 953 C.pr.civ.), a sechestrului asigurător al navelor civile (art. 961 C.pr.civ), a sechestrului judiciar (art. 973 C.pr.civ.), a măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală (art. 979 C.pr.civ.).

           [35] Pe larg, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 364 - 365.

           [36] A se vedea, în acest sens, I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 1240; Tr.C. Briciu, Comentariu la art. 979 C.pr.civ. în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1346; M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 716.

           [37] Sub acest aspect, este lipsită de temei legal și nejustificată practica instanțelor de a soluționa cererile de înființare a măsurilor provizorii la sfârșitul ședinței de judecată, după ce s-au luat la rând toate dosarele având ca obiect acțiuni de fond pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală.

           [38] În acest sens, M. Nicolae, op. cit., p. 64: „Normele de drept comun sau general se aplică direct și automat, în măsura în care legea specială este incompletă sau nu dispune altfel.”

           [39] Care se găsește pe platforma www.rejust.ro și „hrănește” motoarele de căutare și sistemele de inteligență artificială, facilitând (sau garantând) încălcarea legii prin greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor speciale ale art. 979 alin. (1) C.pr.civ., în condițiile grabei, superficialității, lipsei gândirii critice și mimetismului caracteristice actualei societăți.

          [40] A se vedea A. Constanda, în „Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole”, coord. G. Boroi, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 533. Pornind de la premisa că art. 979 alin. (1) C.pr.civ. reglementează „condițiile de admisibilitate” a cererii de instituire a măsurilor provizorii (aceasta fiind în realitate denumirea marginală a art. 997 C.pr.civ., din materia cererii de ordonanță președințială, de unde și primul pas spre confuzia instituțiilor juridice), s-a afirmat că aceste condiții sunt „în principiu, cele de admisibilitate a ordonanței președințiale, adaptate la caracterul specific al cererii și care trebuie întrunite în mod cumulativ”, deoarece, potrivit art. 979 alin. (4) C.pr.civ., soluționarea cererii de instituire a măsurilor provizorii se face „potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător”. Autoarea nu a făcut distincția pe care legea o face, între condițiile de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prevăzute de art. 979 alin. (1) C.civ., normă de procedurî specială completă, care nu face trimitere la art. 997 alin. (1) C.pr.civ, deoarece nu are nevoie de completare sub aspectele reglementate în mod expres și procedura de soluționare a cererii potrivit art. 979 alin. (4) C.pr.civ., care face trimitere la dispozițiile art. 999 C.pr.civ. privitoare la procedura de soluționare a unei cereri de ordonanță președințială [care intră sub incidența art. 997 alin. (1) C.pr.civ.]. A se vedea și C.C. Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 131, autor care este de opinie că o cerere de instituire a măsurilor provizorii întemeiată pe dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ. trebuie să întrunească toate condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială instituite prin art. 997 alin. (1), cu excepția urgenței, care este „prezumată”.

           [41] A se vedea jurisprudența citată de Gh.-L. Zidaru, Gh.-L. Zidaru, Evoluția legislativă a ordonanței președințiale..., op. cit., supra. Autorul este de opinie că „dacă există aparență de drept și urgență, cererea de instituire a măsurilor provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală este de admis”.

           [42] A se vedea, la adresa www.rejust.ro, de exemplu: hotărârea nr. 62/01.02.2024, cod RJ 987d24g24; hotărârea nr. 657/01.11.2024, cod RJ 86e898693; hotărârea nr. 1460/04.11.2024, cod RJ 6287d96g4; hotărârea nr. 535/08.05.2024, cod RJ ee2e7ge25; hotărârea nr. 1083/11.09.2024, cod RJ 4e7g62e5g; hotărârea nr. 268/13.03.2024, cod RJ 595de235e; hotărârea nr. 1417/13.11.2024, cod RJ 728ed8539; hotărârea nr. 594/15.05.2024, cod RJ 23g83d962; hotărârea nr. 493/17.04.2024, cod RJ 4e84dd6e5 etc.

           [43] Constituie o excepție de la jurisprudența constantă a instanțelor hotărârea nr. 428/11.07.2024, cod RJ 39854364g, prin care prima instanță a făcut în mod corect distincția dintre condițiie cumulative pentru înființarea măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală, stabilite prin dispozițiile art. 979 alin. (1) C.pr.civ. și condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, stabilite de art. 997 alin. (1) C.pr.civ. și a soluționat cererea cu aplicarea dispozițiilor art. 979 alin. (1) C.pr.civ.; nu cunoaștem dacă această hotărâre a rămas definitivă.

           [44] Potrivit prevederilor art. 7 C.pr.civ., Legalitatea: „(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.”

           [45] Sentința civilă nr. 385 din 19.03.2025, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 5522/3/2025, păstrată în apel prin Decizia civilă nr. 487 din 14 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în același dosar.

           [46] Decizia civilă nr. 487 din 14.05.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 5522/3/2025.

           [47] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesul civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020, p. 478.

           [48] Reglementat prin dispozițiile art. 7 C.pr.civ., citat supra.

           [49] Art. 9 alin. (2) C.pr.civ. prevede: „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.”

           [50] Potrivit art. 14 alin. (6) C.pr.civ.: „Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.”

           [51] Dispozițiile art. 22 alin. (4) - (6) C.pr.civ. stabilesc că: „(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”

           [52] Potrivit dispozițiilor art. 176 pct. 6 C.pr.civ.: „Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la [...] 6. alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

           [53] A se vedea jurisprudența indicată la pct. 43, supra și Decizia civilă nr. 711 din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, citată de Gh.-L. Zidaru, op. cit. supra.

           [54] Sentința civilă nr. 1460 din 04.11.2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 40939/3/2024, definitivă; Decizia civilă nr. 1308 din 11.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 40939/3/2024;

           [55] Sentința civilă nr. 1460 din 4.11.2024, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 40939/3/2024, păstrată prin Decizia civilă nr. 1308 din 11.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București.

           [56] De exemplu, în materia dreptului la marcă, dispozițiile art. 2, art. 9 alin. (2), art. 22, art. 32 alin. (4) și (5) din Legea nr. 84/1998.

           [57] S. Florea, „Acțiunea în decădere din drepturile conferite de marcă și acțiunea în anularea înregistrării mărcii. Cazul înregistrării ca marcă a insignei profesiei de avocat de către o entitate lipsită de personalitate juridică”, în volumul In memoriam Prof. univ. dr. V.M. Ciobanu „Dreptul procesual și dreptul substanțial la începutul mileniului al III-lea”, Ed. Universul Juridic, București, 2023, pp. 97-114.

           [58] În sistemul ”Common Law” echitatea este un izvor de drept, alături de legea scrisă și precedentul judiciar; în acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit, p. 53, nota de subsol 125.

          [59] A se vedea Gh.-L. Zidaru, op. cit., care citează Decizia nr. 711 din 27.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă și Laufer Y., Studiu de drept comparat asupra condiţiilor de admisibilitate a măsurilor provizorii în materia proprietăţii intelectuale în dreptul românesc şi dreptul englez, accesibilă la adresa https://www.universuljuridic.ro/studiu-de-drept-comparat-asupra-conditiilor-de-admisibilitate-a-masurilor-provizorii-in-materia-proprietatii-intelectuale-in-dreptul-romanesc-si-dreptul-englez/, ultima accesare la 20 iunie 2025.

           [60] Decizia civilă nr. 48A din 22.01.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 40937/3/2024.

           [61] Sentința civilă nr. 1460 din 4.11.2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 40939/3/2024, definitivă.

           [62] Spre exemplu, Decizia civilă nr. 48A din 22.01.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 40937/3/2024.

           [63] Decizia nr. 228 din 24.04.205, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, citată de Laufer Y., op. cit. supra.

           [64] M. Nicolae, op. cit., p. 345.

           [65] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 6; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 22.

           [66] Gh.-L. Zidaru, Evoluția legislativă a ordonanței președințiale..., op. cit., supra.

           [67] A se vedea M. Tăbârcă, op. cit, Vol. II, p. 749.

           [68] Sentința nr. RJ 723879656/2023 din 01-mar-2023, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, accesată pe www.sintact.ro, ultima accesare: 20 iunie 2025; a se vedea și jurisprudența citată de L. Zidaru, op. cit.

           [69] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 1240.

           [70] A se vedea S. Florea, Proceduri civile în materia drepturilor de proprietate intelectuală..., op. cit. supra; S. Florea, Reglementarea măsurilor asigurătorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală..., op. cit. supra.

           [71] A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenția. Inovația, Universitatea București, 1987, pp. 122-123; L. Mihai, Invenția. Condițiile de fond ale brevetării. Drepturi,  Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 100; P.C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept civil, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1994, pp. 22-23; achiesăm la opinia autorului, potrivit căreia „ceea ce caracterizează dreptul de proprietate, ca drept, sunt atributele pe care titularul le are asupra obiectului juridic al acestuia [...] dreptul de folosință, dreptul de a culege fructele și dreptul de a dispune de lucru (jus utendi, jus fruendi, jus abutendi).”; cele două atribute specifice dreptului real - dreptul de urmărire și dreptul de preferință - caracterizează și drepturile de proprietate intelectuală; asemenea drepturilor reale, drepturile de proprietate intelectuală sunt supuse formalităților înscrierii în registre publice și sunt opozabile erga omnes.

           [72] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (JOUE C 202/289 in 07.06.2016) protejează drepturile de proprietate intelectuală prin dispozițiile art. 17, privitoare la „Dreptul de proprietate”.

           [73] A se vedea M.-A. Ionescu, Măsurile provizorii în materia drepturilor asupra mărcilor: condițiile de admisibilitate. Perspectivă jurisprudențială, accesibil la https://www.universuljuridic.ro/masurile-provizorii-in-materia-drepturilor-asupra-marcilor-conditiile-de-admisibilitate-perspectiva-jurisprudentiala/, accesat la 20 iunie 2025. Menționăm că opinia subsemnatei, avută în vedere de autor, a fost formulată sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă.

           [74] Instanțele solicită proba afectării intereselor economice ale reclamantului, a se vedea Decizia civilă nr. 48A din 22.01.2025, dosar nr. 40937/3/2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

           [75] Potrivit hotărârii Phoenix Contact: „41. În acest context, trebuie amintit că brevetele europene depuse beneficiază de o prezumție de validitate de la data publicării eliberării lor. Astfel, începând de la această dată, brevetele menționate beneficiază de toată întinderea protecției garantate în special de Directiva 2004/48 [a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 48].”

           [76] A se vedea precizările făcute la pct. 1, supra.

           [77] Gh.-L. Zidaru, op. cit. supra, p. 603 și urm. și Laufer Y., op. cit. supra.

           [78] În acest sens, V. Caron, Commentaire de la loi du 29 oct. 2007, JCP E 2007, p. 2419, apud Code de la propriété intellectuelle. Commenté, ed. a 16-a, Dalloz, 2016, p. 823.

           [79] Potrivit dispozițiilor art. L. 716-4-6: „Toute personne ayant qualité pour agir en contrefaçon peut saisir en référé la juridiction civile compétente afin de voir ordonner, au besoin sous astreinte, à l'encontre du prétendu contrefacteur ou des intermédiaires dont il utilise les services, toute mesure destinée à prévenir une atteinte imminente aux droits conférés par le titre ou à empêcher la poursuite d'actes argués de contrefaçon. La juridiction civile compétente peut également ordonner toutes mesures urgentes sur requête lorsque les circonstances exigent que ces mesures ne soient pas prises contradictoirement, notamment lorsque tout retard serait de nature à causer un préjudice irréparable au demandeur. Saisie en référé ou sur requête, la juridiction ne peut ordonner les mesures demandées que si les éléments de preuve, raisonnablement accessibles au demandeur, rendent vraisemblable qu'il est porté atteinte à ses droits ou qu'une telle atteinte est imminente.

           La juridiction peut interdire la poursuite des actes argués de contrefaçon, la subordonner à la constitution de garanties destinées à assurer l'indemnisation éventuelle du demandeur ou ordonner la saisie ou la remise entre les mains d'un tiers des produits soupçonnés de porter atteinte aux droits conférés par le titre, pour empêcher leur introduction ou leur circulation dans les circuits commerciaux. Si le demandeur justifie de circonstances de nature à compromettre le recouvrement des dommages et intérêts, la juridiction peut ordonner la saisie conservatoire des biens mobiliers et immobiliers du prétendu contrefacteur, y compris le blocage de ses comptes bancaires et autres avoirs, conformément au droit commun. Pour déterminer les biens susceptibles de faire l'objet de la saisie, elle peut ordonner la communication des documents bancaires, financiers, comptables ou commerciaux ou l'accès aux informations pertinentes.

           Elle peut également accorder au demandeur une provision lorsque l'existence de son préjudice n'est pas sérieusement contestable.

           Saisie en référé ou sur requête, la juridiction peut subordonner l'exécution des mesures qu'elle ordonne à la constitution par le demandeur de garanties destinées à assurer l'indemnisation éventuelle du défendeur si l'action en contrefaçon est ultérieurement jugée non fondée ou les mesures annulées.

           Lorsque les mesures prises pour faire cesser une atteinte aux droits sont ordonnées avant l'engagement d'une action au fond, le demandeur doit, dans un délai fixé par voie réglementaire, soit se pourvoir par la voie civile ou pénale, soit déposer une plainte auprès du procureur de la République. A défaut, sur demande du défendeur et sans que celui-ci ait à motiver sa demande, les mesures ordonnées sont annulées, sans préjudice des dommages et intérêts qui peuvent être réclamés.” Codul poate fi accesat la adresa www.legifrance.gouv.fr.

           [80] Code de la propriété intellectuelle. Commenté, op. cit., p. 823 și p. 826, pct. 4: hotărârile pronunțate de TGI Paris, 9.12.2008, TGI Lyon, 3.06.2008.

           [81] Code de la propriété intellectuelle. Commenté, op. cit., p. 824.

           [82] Accesibil la adresa https://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2014/10/30/codice-della-proprieta-industriale, consultat la 11 iulie 2025.

           [83] Accesibil la adresa https://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2015/01/02/codice-di-procedura-civile, consultat la 11 iulie 2025.

Suspendarea facultativă a judecății potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Repere teoretice și metodologice[1]

Rezumat: Întreruperea cursului judecății prin „suspendarea judecății” nu poate interveni decât în condițiile și pentru cazurile prevăzute de lege, deoarece una din regulile de bază ale procesului civil este aceea că activitatea de judecată trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final.

În situația particulară a cazului de suspendare facultativă a judecății reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri judecătorești „potrivnice”, situație anormală privind raporturile dintre părțile care au supus instanțelor de judecată drepturi, interese, situații juridice cărora le este aplicabilă, în principiu, aceeași lege.

În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat că suspendarea judecății în ipoteza acestei dispoziții legale satisface nevoile pragmatice ale dezideratului bunei administrări a justiției, respectiv evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii”, cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți. Dispoziția legală se aplică în situațiile în care există o dependență procesuală între litigiul ce urmează a se soluționa și litigiul ce determină măsura suspendării, deoarece măsura procesuală a suspendării judecății vizează o „chestiune prejudicială” de a cărei soluționare ar putea depinde hotărârea ce va fi pronunțată în cauza dedusă judecății.

Cuvinte-cheie: suspendarea judecății; administrarea justiției; chestiune prejudicială.

Abstract:  The interruption of the trial process through “suspension of the trial” can only occur under the conditions and for the cases provided by law, as one of the basic rules of civil procedure is that the judicial activity must be characterized by continuity through the logical unfolding of procedural acts and facts until the final result.

In the particular situation of the optional suspension of the trial regulated by article 413 paragraph 1 point. 1 of the Civil Procedure Code, the pronouncement of contradictory court decisions is prevented, an abnormal situation regarding the relations between the parties who have submitted to the courts rights, interests, and legal situations to which, in principle, the same law applies.

In doctrine and jurisprudence it has been appreciated that the suspension of the trial in the hypothesis of this legal provision satisfies the pragmatic needs of the desideratum of good administration of justice, namely avoiding the pronouncement of contradictory decisions, with undesirable effects on the stability of the legal relations existing between the parties. The legal provision applies in situations where there is a procedural dependency between the dispute to be resolved and the dispute that determines the suspension measure, as the procedural measure of suspending the trial concerns are “prejudicial issue” on whose resolution the decision to be pronounced in the case submitted to the court may depend.

Keywords: suspension of the trial; administration of justice; prejudicial issue.

 

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: „(1) Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți (...)”.

În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat că suspendarea judecății în ipoteza acestei dispoziții legale satisface nevoile pragmatice ale dezideratului bunei administrări a justiției, respectiv evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii[2], cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți.

Dispoziția legală se aplică în situațiile în care există o dependență procesuală între litigiul ce urmează a se soluționa și litigiul ce determină măsura suspendării, deoarece măsura procesuală a suspendării judecății vizează o „chestiune prejudicială” de a cărei soluționare ar putea depinde hotărârea ce va fi pronunțată în cauza dedusă judecății.

Textele normative cu privire la mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare a judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt identice cu cele cuprinse în prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 1865. În consecință, este firească tendința interpretării și aplicării prevederilor normative în discuție în raport de doctrina și jurisprudența dezvoltate în legătură cu prevederile Codului de procedură civilă 1865.

S-a statuat că „incidentul procedural al suspendării judecății întemeiat pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 1865 nu poate fi invocat în considerarea efectelor pe care partea preconizează a le avea hotărârea din cauza pendinte asupra hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea, textul de lege precitat impunând, dimpotrivă, demersul invers, respectiv a stabili influența hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea asupra hotărârii din dosarul pendinte în care se solicită suspendarea”[3].

În principiu, procedura suspendării facultative a judecății, pentru toate cazurile prevăzute de lege, este o „procedură preventivă”, care intervine în cursul procesului. În consecință, „suspendarea judecății” se constituie într-o situație de excepție. Întreruperea cursului judecății prin „suspendarea judecății” nu poate interveni decât în condițiile și pentru cazurile prevăzute de lege, deoarece una din regulile de bază ale procesului civil este aceea că activitatea de judecată trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final.

În situația particulară a cazului de suspendare facultativă a judecății reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri judecătorești „potrivnice”, situație anormală privind raporturile dintre părțile care au supus instanțelor de judecată drepturi, interese, situații juridice cărora le este aplicabilă, în principiu, aceeași lege. Clarificarea unor astfel de situații implică timp și noi procese, iar, în final, recurgerea la calea de atac a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., calificată ca reprezentând „constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat”[4].

Fundamentul și funcțiile procesuale ale reglementărilor ce alcătuiesc instituția „autorității lucrului judecat” s-au aflat din totdeauna în conexiune cu măsura procesuală a suspendării facultative a judecății, inclusiv în cazul reglementat de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care permite instanței de judecată să aprecieze, în concret, dacă existența unei alte judecăți între aceleași părți influențează sau nu mersul firesc al procesului în care se constată existența reală a acestui tip de „chestiune prejudicială” care determină și impune soluționarea incidentului procedural privind suspendarea judecății.

Doctrina a apreciat că suspendarea facultativă a judecății „constituie un instrument util pentru a se preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau retractare, întrucât judecata pentru a cărei soluționare definitivă se cere suspendarea se constituie într-o chestiune prejudicială în cauza în care se invocă incidentul suspendării facultative”[5].

O astfel de „apreciere a instanței de judecată” a impus și impune și în actuala reglementare verificarea existenței sau inexistenței unei posibile dezlegări judiciare în procesul pentru a cărui soluționare printr-o hotărâre judecătorească definitivă se solicită suspendarea judecății, a relației de „dependență procesuală” dintre cele două litigii în curs de desfășurare și a oportunității luării măsurii față de interesele generale și interesele particulare aflate în coliziune. Totdeauna adoptarea sau respingerea măsurii suspendării judecății trebuie să se realizeze în raport de „tiparul legal” al reglementărilor privind autoritatea lucrului judecat.

Până la 1 februarie 2013, data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă 2010, legea reglementa posibilitatea revizuirii dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, „în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate” [art. 322 pct. 7 C. proc. civ. 1865].

În doctrina veche se considera că dispozitivul hotărârii stabilește dreptul recunoscut sau negat de hotărârea judecătorească și, ca atare, autoritatea de lucru judecat trebuie să rezulte din dispozitiv[6]. Soluționarea incidentului procedural privind suspendarea judecății impunea „identificarea dreptului” a cărei existență/inexistență va fi stabilită prin dispozitivul hotărârii definitive și irevocabile ce se va pronunța în procesul în legătură cu finalizarea căruia se solicită suspendarea judecății. Era decisiv ceea ce se preconizează că se va decide în raport de „dreptul care formează obiectul procesului” și, în consecință, va fi reflectat în dispozitiv.

În practica judiciară s-a considerat că soluțiile date asupra mijloacelor de apărare cuprinse în considerentele hotărârii judecătorești definitive și irevocabile nu au autoritate de lucru judecat decât în raport cu litigiul respectiv, individualizat prin identitatea de obiect, părți și cauză, fiind esențial ceea ce s-a decis și este reflectat în dispozitiv. Era posibilă reiterarea aceleiași chestiuni litigioase într-un proces ulterior, ceea ce genera riscul unor hotărâri contradictorii[7]. Pentru astfel de „situații” ce ar fi urmat să fie „dezlegate” în alt proces, nu se impunea suspendarea judecății.

Existența unei practicii cristalizate în timp a instanțelor și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor în discuție, coroborate cu argumentele oferite de doctrină, au făcut ca, pe de o parte, chestiunile de drept privind interpretarea și aplicarea acestora să nu aibă un caracter de „noutate”, iar problematica de drept să nu prezinte o dificultate, chiar și după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, deși configurarea instituției autorității lucrului judecat s-a modificat substanțial. Codul de procedură civilă 2010 reglementează autoritatea lucrului judecat ca un efect al hotărârii judecătorești: „În ce privește conținutul acestui efect, el își păstrează dubla funcțiune: negativă, prin interzicerea unei noi judecăți asupra chestiunii litigioase tranșate deja, și, respectiv, pozitivă, dând posibilitatea oricăreia dintre părți să se folosească și să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, în măsura în care ar avea legătură cu soluționarea pricinii ulterioare”[8]. Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, „creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară”.

Aplicarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a continuat să fie dependentă de modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. privind revizuirea în cazul în care „există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”. Considerând că revizuirea în caz de hotărâri potrivnice vizează aceeași situație, iar soluțiile ce pot fi date în soluționarea cererii de revizuire sunt identice, după 2013, practica judiciară s-a orientat exclusiv după jurisprudența dezvoltată pe baza textului vechi de procedură civilă, care avea în vedere exclusiv efectul negativ al autorității de lucru judecat[9]. În doctrină s-a reținut că, deși art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu mai reține, în mod expres, condiția triplei identități (părți, obiect, cauză), aceasta „se desprinde din trimiterea pe care textul o face la instituția autorității de lucru judecat”[10].

Chiar și în raport de prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care prevede expres că autoritatea de lucru judecat se manifestă și la nivelul considerentelor, în privința chestiunilor litigioase dezlegate (eadem quaestio), s-a considerat că prin soluția pe care legea o prevedea în caz de admitere a cererii de revizuire – anularea celei de-a doua hotărâri – legiuitorul nu a permis reanalizare a acestei din urma hotărâri, iar contrarietatea la nivelul considerentelor, dacă ar fi acceptată în sfera revizuirii, ar conduce la o reconsiderare a celei de a doua hotărâri, prin eliminarea de la baza ei a chestiunii litigioase dezlegate anterior; soluția nu ar corespunde soluției impuse de lege, respectiv anularea hotărârii.

În consecință, s-a concluzionat că „revizuirea reprezintă un remediu numai în cazul încălcării autorității de lucru judecat ce se manifestă la nivelul dispozitivelor celor două hotărâri judecătorești”[11].

În raport de prevederile exprese, limitative, ale ipotezei normative prevăzută de art. 413 alin. (1) C. proc. civ., în practică, pentru a se aprecia că se impune suspendarea judecății, se verifică îndeplinirea, în concret, a următoarelor condiții:

– să existe un litigiu în curs de judecată de a cărui soluționare depinde soluția ce va fi adoptată în cauza a cărei suspendare este solicitată;

– litigiul care impune suspendarea judecății să fi survenit după începerea procesului ce face obiectul cauzei a cărei suspendare este solicitată;

– luarea măsurii suspendării judecății să fie oportună în ansamblul raporturilor juridice dintre părți.

Sunt puse în balanță interesele și drepturile părților prin prisma și a interesului general al soluționării cu celeritate a cauzei.

Doctrina a apreciat că pentru a se dispune suspendarea potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 sunt necesare două condiții cumulative:

„a) soluția dintr-un proces să depindă de rezolvarea unei chestiuni prejudiciale ce se judecă într-un alt dosar. Chestiunea prejudicială este acea problemă care trebuie rezolvată de instanța competentă, în prealabil și în mod irevocabil, urmând să fie invocată cu putere de lucru judecat în orice alt proces.

A forma „obiectul unei alte judecăți” înseamnă că problema cu valoare de chestiune prejudicială este cercetată de o instanță judecătorească sau de un organ de jurisdicție;

1. b) procesul care are ca obiect chestiunea prejudicială să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuși suspendat”[12].

Pentru aplicarea măsurii procesuale a suspendării judecății este necesară „îndeplinirea cumulativă a două condiții[13]:

1. a) existența unui litigiu în care să se analizeze existența sau inexistența unui drept care să genereze o anumită soluție în cauza a cărei suspendare se solicită;
2. b) acel litigiu să fie pe rolul unei instanțe, adică să fie în curs de judecată și să nu fi fost el însuși suspendat sau să se fi pronunțat o hotărâre definitivă”[14].

S-a reținut că este esențială stabilirea „existenței unei alte judecăți” privitoare la un drept, care „odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat cu efectele lucrului judecat în orice alt proces, potrivit celor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.”[15].

Este de precizat că dreptul trebuie să facă obiectul unei „alte judecăți”, nu al unui „alt dosar”.

Faptul că într-o cauză înregistrată pe rolul unei instanțe nu s-a fixat primul termen de judecată și nu se îndeplinesc alte acte de procedură decât cele specifice procedurii de verificare a cererii de chemare în judecată și regularizarea acestei, potrivit art. 200 C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia că această „altă judecată” nu se află pe rolul instanțelor judecătorești. În practica judiciară se cunosc situații în care și în astfel de cazuri[16] s-au formulat cereri de „suspendare a judecății”, dintre care unele sunt admise cu motivarea că în cauza invocată cu titlu de „chestiune prejudicială” sunt supuse dezlegării unele aspecte care au legătură cu litigiul în care s-a formulat cerere de suspendare.

Fiecare dintre opiniile invocate evocă dependența luării măsurii suspendării judecății fie de existența unei „chestiuni prejudiciale ce se judecă în alt dosar”[17], fie de „existența sau inexistența unui drept care să genereze o anumită soluție”[18].

„Chestiunea prejudicială” a fost definită ca „o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă”[19]. Într-o interpretare „clasică” sunt „chestiuni prejudiciale” acele aspecte care trebuie, la fel ca și „chestiunile prealabile”, să fie soluționate înainte de a se trece la judecata fondului pricinii, pe care o influențează într-o manieră mai mult sau mai puțin determinantă. „Chestiunea prejudicială” poate fi invocată și pe calea apărării.

Problema juridică – obiect al unei „chestiuni prejudiciale” – poate avea o influență hotărâtoare asupra unei excepții procesuale, ori asupra fondului cererii principale și se opune cu autoritate de lucru judecat, inclusiv sub forma efectului pozitiv al lucrului judecat în procesul în care a fost invocată.

Prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au ca finalitate și evitarea unor soluții divergente cu privire la aceeași „chestiune litigioasă” soluționată în litigii aflate în legătură, purtate între aceleași părți.

Problematica se impune a fi clarificată prin descifrarea conținutului noțiunii tehnico-juridice de „chestiune litigioasă” în materia reglementată de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a sensului „dependenței procesuale” a soluțiilor date în procese urmate concomitent între aceleași părți, în raport de identificarea corectă a „existenței/inexistenței unui drept” – obiect al unei judecăți ce impune legătura dintre procesele aflate în curs, purtate între aceleași părți.

Termenul „chestiune litigioasă” este mai larg decât acela de „problemă”, care în limbajul obișnuit semnifică o „întrebare”, dar și o „chestiune, problemă” sau o „discuție; cauză”[20].

Într-o definiție cuprinzătoare, „chestiunea litigioasă” este „orice punct care a fost dezbătut contradictoriu în fața instanței și care a fost realmente tranșat de către aceasta”[21].

În funcție de natura chestiunii litigioase ce trebuie soluționate, distingem între „chestiuni de fapt” și „chestiuni de drept”.

Marja de „oportunitate” în chestiunile ce țin de domeniul deciziilor judiciare „discreționare” impune totdeauna obligativitatea motivării soluției prin care se identifică o „chestiune de drept” ce se impune a fi tranșată de instanța de judecată, prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente. Aceasta o diferențiază de „chestiunile de fapt”.

Scutul de protecție oferit de dezlegarea unei „chestiuni litigioase” nu se limitează la aceeași situație de fapt, ci vizează „un aspect sau un punct litigios dintr-un raport de drept” (substanțial sau procesual) ce urmează a fi dezlegat printr-o hotărâre definitivă.

Dacă acest raport de drept se află în legătură cu raportul de drept litigios dedus unei judecăți în curs de desfășurare, se impune „oprirea temporară” a cursului judecății, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

Identitatea de chestiune litigioasă (eadem quaestio) în materia lucrului judecat semnifică ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii în fața instanței și ceea ce, în cele din urmă, instanța a decis.

În practică, desemnarea „chestiunilor litigioase” se face și prin sintagma „aspecte litigioase”.

Sunt reunite elemente ce țin de obiectul și cauza unei cereri de chemare în judecată și al apărărilor formulate. Pentru aceasta, de la caz la caz, ar trebui să se observe dacă este vorba de același bun determinat (idem corpus), de aceeași cantitate (eadem quantitas), dar și de același drept (idem ius). Interesează nu numai „obiectul material”, ci și „dreptul subiectiv” care poartă asupra acelui obiect, inclusiv scopul final urmărit printr-un demers în justiție.

„Chestiunea litigioasă” se diferențiază prin caracterul ei individual și relativ.

Nu orice chestiune disputată în fața instanței de judecată este și o „problemă” de drept veritabilă.

Prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normativ[22] (în continuare, „Legea nr. 310/2018”) s-au modificat prevederile art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă, după cum urmează: „(4) Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat”[23].

Modificarea normativă a configurării modului de soluționare a cererii de revizuire prin precizarea soluției în cazul în care se găsește fondată cererea de revizuire întemeiată pe motivul că s-a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat impune reconsiderarea interpretării și aplicării prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport de configurarea diferită a autorității de lucru judecat în Codul de procedură civilă.

Sintagma „existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți” – împrejurare ce impune invocarea și soluționarea incidentului procedural al suspendării judecății – este în strânsă conexiune cu concepte tehnico-juridice și instituții procesuale cu un nou conținut.

Sunt relevante îndeosebi prevederile art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ. și ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a se determina incidența sau nu, limitele aplicării, condițiile de admisibilitate a cazului de suspendare facultativă a judecății unui proces, prevederile art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ. se impun a fi interpretate având ca premisă observații concrete privind: ce fel de dezlegări ale instanței de judecată și tipul de hotărâri care sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat (art. 430 C. proc. civ.); conținutul efectelor pe care le produce lucrul judecat: efectul pozitiv și efectul negativ (art. 431 C. proc. civ.); care este conținutul cererilor, dar și al apărărilor invocate în procesul de soluționarea definitivă a căruia depinde soluționarea corectă a procesului în care se solicită suspendarea judecății.

Fundamentul și funcțiunea reglementărilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și cele prevăzute de art. 430 alin. (2) C. proc. civ. relative la efectul considerentelor „prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă” sunt aceleași.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”. Efectul de lucru judecat al considerentelor „prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă” este decisiv.

Dezlegările judiciare ce intră sub efectul autorității de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive vizează, de la pronunțarea hotărârii, soluțiile date pe fond – în tot sau în parte, soluțiile date unei excepții procesuale sau oricărui alt incident.

Și considerentele hotărârii judecătorești prin care s-a dezlegat „o chestiune litigioasă” dedusă judecății în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, intră sub puterea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Sunt incluse și soluțiile date apărărilor de fond invocate în cauză, în situația în care pârâtul nu are simplă poziție procesuală defensivă. Prin astfel de apărări se opun drepturi ori situații juridice în care se află reclamantul sau pârâtul datorită circumstanțelor particulare ale raporturilor juridice create între părți, sau „în puterea legii”. Soluția dată unor astfel de apărări, deși nu s-ar regăsi în dispozitivul hotărârii, reprezintă o „chestiune litigioasă soluționată”, care are efectul autorității de lucru judecat al considerentelor, în accepțiunea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Se impune regula potrivit căreia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Chiar dacă instanța nu se pronunță prin dispozitiv asupra apărărilor de fond, considerentele hotărârii judecătorești în cadrul cărora aceasta a analizat apărarea respectivă au autoritate de lucru judecat într-un litigiu ulterior.

Este vorba și despre considerentele care justifică soluția din dispozitivul hotărârii, dar și de „motivele decizorii”[24], respectiv acelea care, fără a explica în mod direct soluția din dispozitiv, conțin ele însele soluții asupra unor apărări ale pârâtului[25] sau asupra unor „chestiuni prealabile”[26] invocate de părți, de natură să influențeze însă rezolvarea raportului juridic principal dedus judecății.

Există și „chestiuni litigioase” a căror dezlegare se va regăsi în considerente de sine stătătoare (altele decât cele decisive care fac corp comun cu dispozitivul) și care doar anticipează și premerg soluția dată unui litigiu. Și astfel de „chestiuni litigioase în curs de clarificare” într-un alt proces impun suspendarea unui proces dacă, în tot sau în parte, soluția ce urmează a fi dată procesului în care se invocă suspendarea judecății este dependentă de dezlegarea „chestiunii litigioase” ce face obiectul acelui proces pendinte.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este necesară întrunirea triplei identități de elemente între cele două procese. Ceea ce trebuie să se regăsească în ambele procese, în considerarea relativității lucrului judecat, este identitatea de părți. Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. Distinct, instanța de judecată sesizată cu cererea de suspendare a judecății va verifica și legătura directă sau indirectă dintre raporturile juridice deduse judecății în cauzele în raport de care se examinează existența sau inexistența „dependenței procesuale” (totale sau parțiale) a soluției ce urmează a fi pronunțată în cauza în care se solicită suspendarea.

În condițiile în care prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. vizează însă „existența sau inexistența unui drept” care „face obiectul unei alte judecăți”, evidențierea „chestiunii litigioase în curs de clarificare” într-o altă judecată, pendinte, este suficientă și satisface fundamentul și finalitatea măsurii de excepție a „suspendării judecății”. Dezlegarea aceleiași „chestiuni litigioase” în mod diferit generează „hotărâri potrivnice”, a căror existență și menținere în circuitul civil general este anormală. Remediul acestei situații este revizuirea. Prevenirea producerii unui asemenea risc se face prin aplicarea corectă a măsurii „suspendării judecății” în asemenea situații, măsură apreciată în concret, de la caz la caz.

Chiar dacă, strict tehnic, noțiunea de „chestiune litigioasă în curs de clarificare” nu poate fi echivalată cu sintagma „drept care face obiectul alte judecăți”, interpretarea art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în sensul că pentru suspendarea judecății este necesară și suficientă identificarea unei „chestiuni litigioase” ce face obiectul unei alte judecăți pendinte și a legăturii de „dependență procesuală” a soluțiilor din cele două procese corespunde noii reglementări a autorității lucrului judecat din actualul Cod de procedură civilă.

Exigențele interpretării sistematice și istorico-teleologice a dispozițiilor normative, astfel cum a fost prezentată anterior, respectă legea și previne existența unor hotărâri potrivnice.

Soluția corespunde exigențelor principiilor consecvenței în judecată.

Interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative analizate corespunde concepției legiuitorului privind respectul „dreptului spus de judecător” printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Potrivit Noului Cod de procedură civilă, indiferent de conduita procesuală a părților, judecătorul este obligat să respecte autoritatea lucrului judecat și să împiedice reluarea dezbaterii unor chestiuni litigioase tranșate de o instanță de judecată și, implicit, respectarea unui adevăr judiciar definitiv stabilit. În măsura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași. Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, „creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară”.

Cererea pentru suspendarea judecății în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. constituie un „incident procedural”, iar judecata pentru a cărei soluționare definitivă se solicită suspendarea se constituie într-o „chestiune prejudicială” în raport de cauza în care se solicită suspendarea judecății. În consecință, procedura suspendării judecății vizează o „chestiune prejudicială”[27], în accepțiunea de „aspect care, ca și chestiunile prealabile, să fie soluționat înainte de a se trece la judecata fondului pricinii”. „Chestiunea prejudicială” se deosebește de „chestiunea prealabilă”[28].

Sintagma „chestiune prealabilă” desemnează obiecțiunile referitoare la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a chestiunii principale.

„Chestiunea prealabilă” se deosebește de „chestiunea principală” (privind obiectul pretenției deduse judecății), precum și de „chestiunea prejudicială”. Aceasta din urmă semnifică un incident procedural, în principiu de competența unei alte instanțe decât aceea sesizată cu chestiunea principală, a cărei soluționare impune suspendarea judecării cauzei în cursul căreia s-a ivit[29].

Prin „chestiune prejudicială” se înțelege „acea problemă care trebuie rezolvată de instanța competentă, în prealabil și în mod irevocabil, urmând să fie invocată cu putere de lucru judecat în orice alt proces”[30].

„Fenomenul prejudiciabilității” în procesul civil nu este decât consecința procesuală a relativității raporturilor juridice. În sensul efectului pozitiv al autorității hotărârii pronunțate într-un litigiu anterior, în cel de-al doilea litigiu instanța nu numai că nu refuză să ia în considerare hotărârea precedentă, ci chiar se sprijină pe ea.

Formal, cererea de suspendare a cauzei pentru motivul analizat va trebui să cuprindă:

– o expunere succintă a obiectului litigiului și a faptelor pertinente (cauza juridică și temeiul de drept al cererii principale și, eventual, al cererii reconvenționale și al cererilor accesorii formulate în cauză), a stadiului acestuia, dacă acestea au legătură cu litigiul în care se solicită suspendarea judecății;

– identificarea „chestiunii litigioase” a cărei dezlegare printr-o hotărâre definitivă ar putea influența soluția dată în cauza în care se solicită suspendarea;

– necesitatea evitării unei contrarietăți între hotărâri judecătorești diferite cu privire la eventuale dezlegări diferite a aceleiași „chestiuni litigioase”.

Se atașează cererii formulate în scris acte procedurale ale părților sau ale instanței de judecată din dosarul față de care ar urma să se dispună suspendarea.

În jurisprudență s-a apreciat că nu este obligatorie atașarea dosarului față de care se dispune suspendare, atâta timp cât instanța de fond are suficiente elemente la dosar în baza cărora să stabilească obiectul și cadrul procesual din acel dosar.

În plus, în măsura în care dosarul față de care s-a dispus suspendarea se află în arhiva aceleiași instanțe, prin rolul activ cu care judecătorul a fost învestit de lege, acesta poate solicita verificare dosarului, precum și consultarea sistemului ECRIS în vederea verificării necesității suspendării cauzei.

Obiectul cererii de suspendare a judecății îl constituie „incidentul procedural” ivit în cursul procesului privind existența unei „chestiuni litigioase în curs de clarificare” printr-o hotărâre definitivă într-un alt proces urmat între aceleași părți, aflat în curs de judecată, iar soluționarea cauzei a cărei suspendare se solicită depinde, în tot sau în parte, de modul în care se soluționează „chestiunea litigioasă” în discuție pentru a se pronunța suspendarea cauzei.

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este necesară stabilirea un raport de interdependență între cauza care se judecă și o altă judecată. Este necesar ca raportul de interdependență să fie într-o singură direcție, respectiv soluționarea cauzei a cărei suspendare se solicită să depindă de soluția care se va pronunța în cealaltă cauză și nu invers.

În cazul reglementat de art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ. sunt în conflict interese și drepturi cu caracter general (principiul celerității judecății, principiul legalității) precum și drepturi și interese particulare: dreptul uneia dintre părți de a solicita suspendarea judecății pentru ca procesul să se finalizeze printr-o hotărâre judecătorească definitivă, conformă cu tiparul legal al acestui act al instanței de judecată și dreptul părții care se opune luării măsurii suspendării judecății la judecarea cauzei în termen optim și previzibil.

De aceea, adoptarea măsurii suspendării judecății prin aprecierea judecății nu se poate face discreționar. Se impune ca judecata să aibă în vedere ce urmăresc părțile și să găsească modalitatea optimă de rezolvare a cererii de suspendare a judecății în condiții de deplină respectare a ordinii drept.

Din perspectiva necesității unei aprecieri motivate privind oportunitatea aplicării măsurii suspendării legea reglementează controlul judiciar distinct al încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecății, prin recurs, în limitele în care sunt reglementate condițiile procedurale de exercitare și judecată a recursului, inclusiv din perspectiva motivelor limitate expres de lege pentru această cale de atac.

În realitate, se verifică exclusiv conformitatea luării măsurii cu legea. „Standardul de referință” al adoptării măsurii, precum și al controlului judiciar al acesteia îl constituie dispozițiile legale care permit interpretarea și aplicarea corectă a principiului celerității judecății, atenuat de măsura suspendării judecății, și principiul securității juridice, în componenta sa privitoare la consecvența și coerența interpretării și aplicării legii în activitatea de judecată.

Este vorba de evaluarea unor elemente legale, deci de „chestiuni de drept”, chiar dacă, în principiu, conexiunea dintre „elementele de fapt” și „elementele de drept” este dificil a fi ignorată în materia procesului civil, în care „dreptul se aplică la fapte”. De altfel, procesul civil are drept scop soluționarea construcțiilor juridice alcătuite dintr-un fundament factual calificat juridic (temei juridic) invocat de reclamant prin cererea principală și prin apărarea opusă acesteia de către pârât.

„Standardul de referință” în materia suspendării voluntare a judecății în ipoteza avută în vedere de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este constituit de materia reglementării autorității lucrului judecat, inclusiv sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat.

Soluțiile practicii judiciare prin care se resping cereri de suspendare a judecății cu argumentul că prelungirea procedurii judiciare, ca urmare a suspendării judecății, este inoportună în contextul în care partea care a solicitat suspendarea va avea posibilitatea să inițieze un demers judiciar ulterior procesului respectiv (în raport, bineînțeles, de rezultatul acestuia), fără a se pune problema unei identități de cauză juridică, cu referire directă la cererea de revizuire a unor eventuale hotărâri contradictorii, nu satisfac standardul legal de referință  explicat anterior.

Soluționarea incidentului procedural privind suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reclamă lămurirea conținutului raporturilor juridice a căror desfășurare a dat naștere litigiului în cauza în care se pretinde că ar determina soluția ce urmează a fi dată în cauza în care se solicită suspendarea judecății.

Nu se pun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei.

Se verifică exclusiv aspectele procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare.

Soluționarea incidentului procedural relativ la „suspendarea judecății” se realizează cu respectarea regulilor de bază ale contradictorialității și ale dreptului la apărare. Este vorba de soluționarea unei cereri formulate pe parcursul procesului care vizează abaterea de la regulile și rațiunea formelor procesuale concepute pentru a asigura fluența și continuitatea procedurii de judecată pentru obținerea cu celeritate a unei hotărâri judecătorești.

În mod obișnuit, competența instanței se întinde asupra întregii pricini, sub toate aspectele ei[31]. În privința incidentelor procedurale, art. 124 alin. (2) C. proc. civ. prevede faptul că acestea sunt soluționate de instanța în fața căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

În consecință, incidentul procedural al „suspendării judecății” pentru motivul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se soluționează de instanța în fața căreia a fost invocat.

Soluția privind incidentul procedural în discuție se adoptă avându-se în vedere explicațiile și punctele de vedere ale părților.

Sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora prin cererile și apărările părților se stabilesc obiectul și limitele activității de judecată. Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Cererea de suspendare a judecății se dezbate în contradictoriu, cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

Nu este suficient ca fiecare parte să cunoască apărările, în fapt și în drept, ale celeilalte părți, ceea ce se realizează prin comunicarea actului de procedură al părții care solicită suspendarea judecății, de preferință, formulat în scris.

Apărările trebuie discutate și argumentate în fața instanței de judecată, chiar dacă temeiurile pentru care se invocă acest incident procedural în cursul judecății depășesc cuprinsul cererii de chemare în judecată sau al întimpinării, deoarece legea îngăduie acest lucru. Art. 22 alin. (5) C. proc. civ. și art. 224 C. proc. civ. subliniază că instanța de judecată este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept de drept invocate.

Sunt necesare, uneori, explicații și lămuriri suplimentare, prezentate de părți oral sau în scris, dar și o corectă calificarea juridică a actelor și faptelor invocate de părți, inclusiv a apărărilor acestora, pentru identificarea „chestiunii juridice” a cărei dezlegare interesează deopotrivă cauzele în curs de judecată în legătură cu care se invocă incidentul procedural în discuție. Se evită încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, pe care fiecare parte dintr-un litigiu o poate opune într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea celui din urmă litigiu.

În acest caz, nu este necesar să fie îndeplinită tripla identitate reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia nu se permite reluarea unui proces între aceleași părți, purtând asupra aceluiași obiect și întemeiată pe aceeași cauză.

Este suficient ca, în judecata ulterioară în care se va pronunța „ultima hotărâre”[32] să fie adusă în discuție „o chestiune litigioasă” în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente. Dezlegările „chestiunilor litigioase” cuprinse în „prima hotărâre” care a rămas definitivă sunt obligatorii.

Normele de drept incidente, de drept procesual sau de drept substanțial, mai ales cele din materia autorității de lucru judecat, se aplică în soluționarea cererii de suspendare a judecății pentru cazul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., chiar în lipsa unor temeiuri de drept precis indicate de părți. Este important să se evite reluarea dezbaterilor asupra a ceea ce s-ar tranșa deja jurisdicțional prin hotărârea definitivă pronunțată în cauza pendinte de care depinde soluționarea cauzei în care s-a solicitat suspendarea judecății.

Soluția dată incidentului procedural privind „suspendarea judecății”, inclusiv „aprecierea” instanței de judecată privind oportunitatea soluției, va fi motivată.

Echitatea este criteriul general al limitării arbitrariului, în cazurile în care legea acordă puterea instanței de judecată de a aprecia și a decide în funcție de circumstanțe, ca în cazul soluționării cererii de suspendare a judecății. Ea poate fi controlată judiciar pe calea recursului, în cazul încheierilor prin care se dispune suspendarea judecății.

În doctrină s-a exprimat și opinia potrivit căreia dacă dezlegarea cauzei „depinde” de existența sau inexistența dreptului a cărei dezlegare face obiectul altei judecăți, din rațiuni ce țin de prevenirea încălcării autorității de lucru judecat, „cum poate fi facultativă suspendarea, ignorând asemenea decisive circumstanțe”[33].

Suspendarea judecății potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. poate fi pusă în discuția părților, din oficiu. Soluția este favorizată de procedura instituită de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor care obligă la verificări în sistemul ECRIS pentru a fi identificate alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleași persoane, împotriva acelorași persoane și având același obiect, dovada fiind atașată dosarului cauzei. Dacă o astfel de verificare dezvăluie situații ce permit cunoașterea de către instanță și de către părți a elementelor necesare pentru stabilirea obiectului și cadrul procesual din alt dosar aflat în curs de judecată, nu există niciun impediment legal ca incidentul procedural invocat din oficiu de către instanța de judecată să fie dezlegat în lipsa unei cereri de suspendare a cauzei formulată de vreuna dintre părți.

Instanța se pronunță asupra cererii de suspendare a cauzei printr-o încheiere cu caracter interlocutoriu, supusă recursului la instanța superioară[34][35], cu respectarea prevederilor art. 414 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 485 C. proc. civ.[36].

În ipoteza în care suspendarea judecății este dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 414 alin. (1) C. proc. civ., încheierea are caracter definitiv.

Instanța de judecată poate reveni motivat asupra măsurii suspendării potrivit art. 413 alin. (3) C. proc. civ., dacă se dovedește că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia.

În cazul în care s-a dispus suspendarea, aceasta operează față de toate părțile din proces, procesul rămânând în nelucrare. Orice act făcut pe perioada suspendării este lovit de nulitate.

Potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății.

Cererea de suspendare a judecății este o apărare procedurală, care are ca obiect incidentul procedural privind luarea măsurii de suspendare a judecății în cazurile prevăzute de lege. În consecință, cererea poate fi formulată și în apel.

Prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. cuprind interdicții procedurale ce vizează exclusiv cererile formulate în justiție nu și apărările. Cu respectarea regimului lor juridic acestea pot fi invocate pentru prima dată în calea de atac, inclusiv apărări referitoare la raportul juridic de drept substanțial dedus judecății prin cererea de chemare în judecată. Sunt admisibile și apărările procedurale.

Cererea de suspendare a apelului întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu face excepție de la regulă. Interesează stadiul procesual în care se află litigiul în care este în curs de dezlegare „o chestiune litigioasă”, data începerii procesului aflat în apel față de data începerii procesului a cărei soluționare poate influența, în tot sau în parte, soluția dată în judecata apelului a cărei suspendare se solicită precum și apărările – de fond sau procedurale – invocate prin motivele de apel ori apărările – de fond sau procedurale – invocate de intimat în combaterea apelului.

[1] Studiul a fost publicat în volumul „In honorem Gabriel Boroi”, editori D.N. Teohari și B. Dumitrache,  Ed. Hamangiu, București, 2024.

[2] C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 771.

[3] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 554/2014, www.iccj.ro.

[4] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 3659/2012, www.iccj.ro.

[5] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. 1, Ed. All Beck, București, 2001, p. 430.

[6] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1957, p. 324.

[7] Pentru dezvoltări, a se vedea A. Nicolae, Partea din hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat, în R.R.D.P. nr. 6/2007, p. 77-93.

[8] A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea hotărârilor judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 95-96.

[9] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Naţional, București, 1997, vol. II, pp. 432-457; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 382-412.

[10] V.M. Ciobanu, L. Zidaru, Căile de atac din perspectiva noului Cod de procedură civilă, în Noile Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 408.

[11] Tr.C. Briciu, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1420-1421.

[12] M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2008, p. 690.

[13] L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020, p. 258.

[14] Pentru situația suspendării judecății chiar și în ipoteza în care cauza pentru soluționarea căreia se solicită suspendarea este suspendată, a se vedea A.G. Alecu, Suspendarea judecății unei cauze în raport cu altă cauză suspendată, în R.R.D.P. nr. 2/2023.

[15] G. Boroi, op.cit. supra., p. 480.

[16] Prin ipoteză, pârâtul nu poate cunoaște existența și cuprinsul unui dosar în care nu a fost citat.

[17] M. Tăbârcă, Gh. Buta, op.cit., supra, p. 690.

[18] L. Zidaru, P. Pop. op. cit., supra, p. 258.

[19] M.N. Costin, I. Leș, M.ș. Minea, C.M. Costin, S. Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 244.

[20] M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p. 69.

[21] H. Motulsky, Pour une délimitation plus précise de l’autorité de la chose jugée en matiere civile, Recueil Dalloz, Sirey, 1968, p. 11.

[22] M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018.

[23] Pentru protecția „autorității de lucru judecat” prin procedura revizuirii, a se vedea A. Nicolae, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în lumina noilor dispoziții procedurale, 27.02.2018, www.juridice.ro.

[24] I. Deleanu,V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 80; A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 284-295.

[25] Este vorba despre apărările care pun în discuția validitatea temeiului de fapt al pretențiilor reclamate prin cererea principală, a căror rezolvare se regăsește în considerentele hotărârii judecătorești, care dobândesc autoritate de lucru judecat în cazul hotărârilor judecătorești definitive, chiar dacă soluționarea lor nu se reflectă în cuprinsul dispozitivului.

[26] Pentru dezvoltări privind „triada logică tradițională” a procesului civil, a se vedea I.I. Bălan, Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile/prejudiciale în temeiul Codului de procedură civilă, în Dreptul nr. 6/2015.

[27] Pentru dezvoltări privind distincția dintre „chestiunea prejudicială” față de „chestiunea prealabilă”, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 216-227.

[28] Relația dintre „chestiunea prejudicială și chestiunea prealabilă în materie penală este o relație de la parte la întreg: orice chestiune prejudicială este o chestiune prealabilă, dar nu orice chestiune prealabilă este și chestiune prejudicială; a se vedea A. Nicolae, op.cit. supra, nota 1, p. 218.

[29] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 635.

[30] Pentru dezvoltări privind „triada logică tradițională” a procesului civil, a se vedea I.I. Bălan, Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile/prejudiciale în temeiul Codului de procedură civilă, în Dreptul nr. 6/2015.

[31] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977, p. 185-186.

[32] În accepțiunea art. 509 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ.

[33] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

[34] Pentru ipoteza încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății.

[35] În același sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a 2-a, revăzutăși adăugită, Ed. Naţional, București, 2018, p. 389 și nota nr. 184; pentru opinia contrară, în sensul că încheierea prin care se respinge cererea de suspendare este susceptibilă de recurs doar odată cu fondul, iar nu pe cale separată în temeiul art. 414 alin. (1) C. proc. civ., a se vedea: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 622. Prin dec. civ. 1480/2012, I.C.C.J., s. I-a civ. a decis că încheierea prin care s-a soluționat cererea de suspendare poate fi atacată cu recurs pe cale separată, indiferent dacă aceasta a fost admisă sau respinsă (a se vedea www.juridice.ro).

[36] Potrivit dispoziției normative în discuție „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată”.

Probleme privind soluționarea excepției lipsei puterii de reprezentare și a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant

 

Abstract

Lucrarea pune în discuție probleme privind soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant și a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

În prima parte a lucrării sunt avute în vedere aspecte privitoare la neregularități procedurale în reprezentarea convențională a persoanelor juridice, iar în a doua parte, probleme privind neregularități procedurale în reprezentarea convențională a persoanelor fizice, cu referire la invocarea neregularităților pe cale de excepție și soluționarea acestora.

Argumentele lucrării sunt în sensul că normele de procedură civilă din materia reprezentării procesuale interzic reprezentarea convențională prin mandatar persoană juridică, atât în cazul persoanei juridice, cât și în cazul persoanei fizice.

 

Cuvinte-cheie: procedură civilă, dreptul la un proces echitabil, reprezentare convențională în fața instanțelor judecătorești, excepția lipsei calității de reprezentant, nulitate absolută și necondiționată de vătămare, ordine publică

 

Abstract

The paper discusses legal issues regarding the absolute procedural exception of the lack of power to represent a party in judicial proceedings and the relative procedural exception of the lack of proof of the quality of representative.

The first part of the paper considers procedural irregularities in the conventional representation of legal persons in judicial proceedings. The second part discusses procedural irregularities in the conventional representation of natural persons in judicial proceedings.

The paper argues that the rules of civil procedure prohibit the conventional representation in judicial proceedings by a legal person, both of a legal person and of a natural person.

 

Keywords: civil procedure, the right to a fair trial, conventional representation in judicial proceedings, exception of lack of representative capacity, absolute and unconditional nullity of the act of civil procedure, public order

1. Neregularități procedurale privind reprezentarea convențională a persoanelor juridice

Conform dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă:

''persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii''.

Dispozițiile art. 84 alin. (1) C.pr.civ. au fost interpretate, cu caracter obligatoriu[1], prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016[2], pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că

''cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă''.

În același sens este și Decizia nr. 19 din 19 martie 2018[3], a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în interpretarea şi aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin care s-a statuat că

''reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă'' nici pentru formularea cererii de executare silită și nici a actelor de procedură subsecvente, în etapa executării silite.

Ulterior publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, în practică s-a ridicat întrebarea dacă este posibilă acoperirea nulităţii cererii de chemare în judecată formulată de o persoană juridică prin mandatar persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau prin avocatul acesteia din urmă?

Prin Decizia nr. 40 din 14 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[4], prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea dacă, în ''interpretarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) raportat la art. 84 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, este posibilă acoperirea nulităţii absolute rezultând din redactarea cererii de chemare în judecată de o persoană juridică, în calitate de mandatar al altei persoane juridice'', s-a statuat, în considerente (par. 68), că

''dispoziţiile legale sunt lipsite de orice echivoc sub aspectul modalităţii în care instanţele de judecată trebuie să procedeze atunci când constată lipsa calităţii de reprezentant (subl. ns.); prin urmare, coroborarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu cele ale art. 84 alin. (1) din acelaşi act normativ nu implică nicio dificultate de interpretare, cu atât mai mult cu cât instituţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (subl. ns.)nu este nouă în dreptul procesual român şi nici nu a suferit modificări esenţiale în noua reglementare''.

O astfel de soluție nu corespunde reglementării instituției reprezentării convenționale din actualul Cod de procedură civilă, care, prin dispozițiile art. 176 pct. 2 a prevăzut că:

''Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la [...] 2. reprezentarea procesuală [...]''.

Soluția care permite acordarea unui ''termen scurt pentru acoperirea lipsurilor'' actelor de procedură civilă întocmite de o persoană căreia legea nu îi conferă putere de reprezentare sau calitate de reprezentant în fața instanțelor de judecată, relevă confuzia gravă dintre excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

 

           1.1. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, reglementată prin dispozițiile art. 82 C.pr.civ., presupune că dreptul de reprezentare în instanță a unei persoane juridice există, dar lipsește înscrisul doveditor.

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în fața primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima dată direct în calea de atac, conform art. 82 alin. (2) C.pr.civ., regimul juridic aplicabil fiind specific unei excepții relative. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant începe prin a avea un efect dilatoriu, și, numai dacă neregularitatea nu este remediată, poate produce un efect peremptoriu.

Numai în cazul excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, este posibilă acoperirea nulităţii cererii de chemare în judecată, prin aplicarea dispozițiilor art. 82 C.pr.civ., coroborate cu cele ale art. 177 alin. (1) și (3) C.pr.civ.[5], care permit ca nulitatea cererii de chemare în judecată și a actelor de procedură subsecvente să fie înlăturată dacă, în termenul acordat, se depune înscrisul doveditor al calității de reprezentant, având în vedere că vătămarea părții este astfel înlăturată.

Conform dispozițiilor art. 85 alin. (3) și art. 151 alin. (2) C.pr.civ., în cazul reprezentării convenționale a unei persoane juridice, înscrisurile care fac dovada calității de reprezentant nu pot fi decât:

- fie împuternicirea de reprezentare juridică a consilierului juridic, reglementată prin Statutul profesiei de consilier juridic[6], emisă în baza unui contract de muncă sau a unui act de numire în funcție, potrivit Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic[7],

- fie împuternicirea avocațială, care are regimul juridic stabilit prin Statutul profesiei de avocat[8], emisă în temeiul unui contract de asistență juridică și reprezentare, reglementat prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[9].

Dacă în termenul acordat se depun înscrisurile apte să facă dovada calității de reprezentant, dar, procedând la verificări ale evidențelor tablourilor de consilieri juridici, sau ale tablourilor de avocați, conform art. 219 alin. (1) C.pr.civ.[10], instanța constată că înscrisul este emis de o persoană care nu are dreptul de a exercita fie profesia de consilier juridic, fie profesia de avocat, atunci se impune invocarea, din oficiu a excepției lipsei calității de reprezentant.

Atragem atenția că dispozițiile art. 41¹ alin. (1) și (1¹) din Statutul profesiei de avocat[11], interzic avocatului ca, în exercitarea oricărei activități profesionale prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1995,

''să colaboreze în orice mod cu persoane fizice sau juridice care îndeplinesc acte ori desfăşoară fără drept activităţi specifice profesiei de avocat'' și

''să încheie contracte de asistenţă juridică cu persoane juridice care au calitatea de mandatari ai altor persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii activităţilor profesionale ale avocatului''.

Încălcarea acestor prevederi legale constituie abatere disciplinară, sancționată cu excluderea din profesia de avocat [art. 41¹ alin. (2) din Statutul profesiei de avocat].

Potrivit Legii nr. 51/1995, contractul de asistență juridică și reprezentare nu poate fi încheiat decât direct între avocat și clientul său - persoana fizică sau persoana juridică pe care avocatul o reprezintă în fața instanței judecătorești sau față de terți.

Dacă în termenul acordat se depune de către avocat o împuternicire emisă nu direct de către persoana juridică - parte în proces, ci de către o persoană juridică - mandatară a persoanei juridice parte în proces, sunt incidente dispozițiile art. 84 alin. (1) C.pr.civ., precum și cele ale art. 41¹ din Statutul profesiei de avocat, în raport de care se impune invocarea, chiar din oficiu, a excepției lipsei calității de reprezentant, admiterea acesteia și anularea cererii de chemare în jduecată și a actelor de procedură subsecvente întocmite de o persoană căreia legea nu îi recunoaște calitatea de reprezentant în fața instanțelor de judecată.

În ipoteza în care un mandatar convențional - persoană juridică - îndeplinește acte de procedură pretinzând că are un drept de reprezentare în instanță în temeiul dispozițiilor art. 86 C.pr.civ., pe baza unui contract de mandat general, încheiat cu un mandant - persoană juridică cu sediul în străinătate, caz în care dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat, se impune invocarea, chiar și din oficiu, a excepției lipsei calității de reprezentant, care se impune să fie rezolvată având în vedere considerentele de la pct. 33 ale Deciziei nr. 9/2016, potrivit cărora:

''Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.''

 

           1.2. În cazul excepției lipsei calității de reprezentant, sancțiunea nulității absolute a actului de procedură îndeplinit de o persoană căreia legea nu îi recunoaște puterea de reprezentare nu poate fi înlăturată prin voința părții reprezentate, deoarece încălcarea normelor din materia reprezentării procesuale intră sub incidența dispozițiilor art. 176 pct. 2 C.pr.civ. care instituie sancțiunea cu nulității absolute a actelor de procedură, necondiționată de vătămare.

Așadar, este greșit pusă problema dacă s-ar admite acoperirea nulităţii cererii de chemare în judecată formulată de o persoană juridică prin mandatar persoană juridică, sau prin consilierul juridic sau avocatului acesteia din urmă, deoarece legea nu conferă putere de reprezentare acestui mandatar.

În cazul excepției lipsei calității de reprezentant, nici nu se poate ridica problema posibilității înlăturării vreunei vătămări cu aplicarea dispozițiilor dispozițiile art. 82 alin. (2), coroborate cu cele ale 177 alin. (1) și (3) C.pr.civ., care nu sunt incidente.

Instanțele nu pot acorda un termen scurt înăuntrul căruia să dispară cauza de nulitate absolută, necondiționată de vătămare, prin ratificarea cererii de chemare în judecată fie de către consilierul juridic al persoanei juridice parte în proces, fie de către avocatul angajat direct de persoana juridică parte în proces, fie de către reprezentantul legal al persoanei juridice - parte în proces.

Aceasta, deoarece problema lipsei calității de reprezentant sau a lipsei puterii de reprezentare în instanță depășește sfera intereselor private, a căror vătămare să poată fi înlăturată, prin voința părții înseși, sau prin convenția părților.

În cazul nulității necondiționate de vătămare pentru încălcarea normelor privind reprezentarea procesuală, vătămarea procesuală există, dar ea nu rezultă din încălcarea unor drepturi de care partea interesată poate dispune, ci din încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare efectivă, legalitatea procesului civil, principii care permit buna administrare a justiției.

De remarcat că art. 177 reglementează, la alin. (2) soluția conform căreia

''Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare''.

Este soluția aplicabilă cazului în care subzistă o vătămare care nu vizează un drept sau un interes de ordine privată, ci unul de ordine publică, prin care se asigură buna administrare a justiției, cu respectarea principiilor fundamentale care organizează procesul civil.

Judecata efectuată cu încălcarea normelor din materia reprezentării procesuale, care interzic reprezentarea prin mandatar persoană juridică, prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, încalcă prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prevederile art. 21 alin. (3) (accesul liber la justiție), art. 24 (dreptul la apărare) din Constituţia României și prevederile art. 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil în cadrul oricărei proceduri judiciare.

Așadar, regimul juridic aplicabil excepției lipsei calității de reprezentant este specific unei excepții de ordine publică, cu efect exclusiv peremptoriu, care poate fi invocată inclusiv din oficiu, în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, problema de drept încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ..

În practică, s-a ridicat problema dacă, în cazul invocării excepției lipsei calității de reprezentant pentru prima dată direct în calea de atac formulată de persoana juridică reprezentată - parte în proces, principiul non reformatio in pejus se opune anulării cererii de chemare în judecată și a tuturor actelor de procedură subsecvente, cu consecința agravării situației persoanei juridice în propria sa cale de atac?

Răspunsul nu poate fi dat decât având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora ''nimeni nu este mai presus de lege'', așadar, nici partea care a declanșat controlul judiciar al hotărârii judecătorești[12] pronunțate cu încălcarea normelor din materia reprezentării procesuale, sub sancțiunea nulității absolute a actelor de procedură întocmite de o persoană căreia legea nu îi recunoaște puterea de reprezentare în fața instanțelor judecătorești.

Principiul non reformatio in peius, nu protejează un interes general. Or, normele din materia reprezentării procesuale, sunt edictate în scopul ocrotirii unui interes general, privind respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, între care principiul legalității procesului civil.

Admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a mandatarului persoană juridică determină și nulitatea procedurilor de citare și comunicare a actelor de procedură civilă îndeplinite la sediul acestuia, indicat ca domiciliu procesual ales.

 

2. Neregularități procedurale privind reprezentarea convențională a persoanelor fizice

Persoanele fizice pot fi reprezentate convențional ''de către avocat sau alt mandatar'', potrivit art. 83 alin. (1) C.pr.civ..

În practică, s-a ridicat problema dacă prin noțiunea ''alt mandatar'' se înțelege nu numai alt mandatar persoană fizică, ci și alt mandatar persoană juridică, având în vedere că legea nu distinge[13].

Problema este greșit pusă, având în vedere că cererile de autorizare a constituirii și de înmatriculare a societăților comerciale având ca obiect activități de consultanță, asistență și reprezentare juridică sunt inadmisibile, sub sancțiunea nulității, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1), (2) și (4)[14] din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, potrivit dispozițiilor art. 56 lit. c)[15] din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale[16] și dezlegării de principiu, general obligatorie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, date prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006[17], pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii[18], în interpretarea dispozițiilor art. 46 alin. (1)[19] din Legea nr. 31/1990, dispoziții legale care, întrucât se regăsesc la art. 106 alin. (1) și (5)[20] din Legea nr. 265/2022 privind registrul comerțului[21], sunt în fondul activ al legislaţiei.

Raportat la dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, dispozițiile Legii nr. 265/2022 privind registrul comerțului trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune, numai astfel fiind asigurată coerența interpretării sistematice a normelor juridice.

Având în vedere dispozițiile normative indicate, în sensul prevederilor art. 83 C.pr.civ., prin noțiunea ''alt mandatar'', se înțelege numai un mandatar persoană fizică, care nu are calitatea de avocat.

Mandatarul persoanei fizice care nu are calitatea de avocat poate face dovada calității sale numai prin înscris autentic notarial, sau prin declarație verbală consemnată în Încheierea de ședință, prin care se indică limitele mandatului și durata reprezentării [art. 85 alin. (1) și (2) C.pr.civ.].

Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor [art. 83 alin. (1) C.pr.civ.].

Ce se înțelege prin ''a pune concluzii''?

''A pune concluzii'' înseamnă a formula orice pretenții și a face orice apărări, în fapt sau în drept, cu privire la excepții procesuale, sau pe fond, în orice modalitate, fie oral, fie în scris.

Dacă mandatarul neavocat nu poate pune concluzii oral, în ședința de judecată, acesta nu are nici dreptul de a depune concluzii scrise. Concluziile scrise nu înlocuiesc concluziile orale. Un astfel de procedeu ar încalca principiul oralității și contradictorialității procesului civil.

Numai mandatarul neavocat care este licențiat în drept și, în plus, este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv cu mandantul, poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat [art. 83 alin. (2) C.pr.civ.].

Reglementarea ține de domeniul normelor de ordine publică din materia reprezentării procesuale, prevăzute sub sancțiunea nulității necondiționate de vătămare, prin dispozițiile art. 176 pct. 2 C.pr.civ., edictate în scopul ocrotirii interesului general privind respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

 

3. Scurte concluzii

Reiese din cele învederate că normele de procedură civilă din materia reprezentării procesuale interzic reprezentarea convențională prin mandatar persoană juridică, atât în cazul persoanei juridice, cât și în cazul persoanei fizice.

Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată nu poate constitui obiect de activitate al unei persoane juridice (Decizia ÎCCJ nr. 9/2016, indicată supra, par. 35).

Legea interzice asocierea în societăți comerciale cu obiect de activitate consultații juridice, asistență și reprezentare juridică în orice materie de drept, inclusiv în materia dreptului de proprietate industrială (Decizia ÎCCJ nr. XXII/2006, indicată supra).

În materia dreptului de proprietate industrială, consilierul în proprietate industrială (care poate fi inclusiv o persoană fără studii juridice) nu are dreptul de reprezentare decât dacă are calitatea de consilier juridic, profesie pe care nu o poate exercita altfel decât cu respectarea Legii nr. 514/2003, sau calitatea de avocat, profesie reglementată prin Legea nr. 51/1995.

Potrivit Legii nr. 514/2003, profesia de consilier juridic nu este o profesie liberală și nu poate fi exercitată decât în limitele cadrului legal al raportului juridic de serviciu sau de muncă.

Consilierul juridic, indiferent dacă are sau nu calitatea de consilier în proprietate industrială (calificare profesională care nu impune o diplomă de licență în Drept), nu are dreptul de a reprezenta în instanță o persoană fizică sau juridică cu care nu se află în raporturi juridice de serviciu sau de muncă.

Conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, numai avocatul, persoană fizică înscrisă în tabloul baroului, cu drept de exercitare a profesiei, are dreptul de a asista şi de a reprezenta în instanță o persoană fizică sau juridică, pe baza împuternicirii avocațiale.

Legea nr. 51/1995 nu recunoaște formelor de exercitare a profesiei de avocat[22] dreptul de a asista şi de a reprezenta în instanță o persoană fizică sau juridică.

Aceeași este reglementarea din dreptul european.

Conform art. 19 din Statutul Curții, aplicabil și în procedurile de competența Tribunalului, părțile (altele decât statele membre și instituțiile Uniunii) ''trebuie să fie reprezentate de un avocat''. ”Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru [...] poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

Reiese că dreptul de reprezentare convențională în fața Curții de Justiție nu este recunoscut formelor de exercitare a profesiei de avocat, care nici nu sunt menționate în hotărârile Curții, ci exclusiv avocaților - persoane fizice.

În cazul reprezentării unei persoane juridice, ''exercitarea independentă a funcției de avocat'' impune, conform jurisprudenței Curții: lipsa unui raport de muncă între avocat și persoana juridică reprezentată, lipsa calității de asociat sau acționar în cadrul persoanei juridice reprezentate, lipsa unei funcții de conducere în cadrul persoanei juridice reprezentate (este relevantă hotărârea pronunțată de Marea Cameră, la 4 februarie 2020, în cazul Uniwersytet Wrocławski, C-515/17 și C-561/17, par. 65).

În cazul neîndeplinirii condițiilor legale privind reprezentarea, este incidentă sancțiunea nulității absolute a actelor de procedură întocmite de avocat în numele mandantului și a tuturor actelor de procedură subsecvente. Sancțiunea nulității absolute nu poate fi înlăturată prin voința mandantului, prin ratificare. Sub acest aspect, este relevantă hotărârea Curții de Justiție, din 24 martie 2022, pronunțată în materia drepturilor de proprietate industrială, în cazul PJ c. EUIPO,  C-529/18 P și C-531/18 P.

Avocații care compar în fața Curții de Justiție ''se bucură de drepturile și garanțiile necesare exercitării independente a funcției lor'', în interesul public privind buna administrare a justiției, în strânsă legătură cu respectarea efectivă a dreptului fundamental al oricărei persoane de a fi ''consiliată, apărată și reprezentată'', prevăzut prin art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

 

 

 

[1] Potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C.pr.civ.: ''Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei.'' Sunt obligatorii atât dispozitivul deciziei, precum și considerentele pe care se sprijină dispozitivul.

[2] Pronunţată în Dosarul nr. 507/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016.

[3] Pronunţată în Dosarul nr. 3.251/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018.

[4] Decizia ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nr. 40 din 14.10.2019, pronunțată în Dosarul nr. 128/1/2019 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 14 februarie 2020.

[5] Potrivit dispozițiilor art. 177 C.pr.civ.: ''Îndreptarea neregularităţilor actului de procedură (1) Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură. [...] (3) Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.''

[6] Statut din 2004, publicat în M.Of. nr. 684 din 29.07.2004.

[7] Publicată în M.Of. nr. 867 din 05.12.2003.

[8] Statut din 2011, publicat în M.Of. nr. 898 din 19.12.2011.

[9] Republicată în M.Of. nr. 440 din 24.05.2018.

[10] Potrivit dispozițiilor art. 219 alin. (1) C.pr.civ.: ''Instanţa verifică identitatea părţilor, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică şi împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.''

[11] Completat prin Hotărârea nr. 428/2018 privind modificarea și completarea Statutului profesiei de avocat, adoptată prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011, publicată în M.Of. nr. 64 din 25 ianuarie 2019, după publicarea în Monitorul Oficial și includerii în ordinea normativă general obligatorie a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, nr. 9 din 4 aprilie 2016 și nr. 19 din 19 martie 2018.

[12] Achiesăm la opinia exprimată de I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, în ''Noul Cod de procedură civilă'', Ed. Universul Juridic, București, 2013: ''dacă, potrivit art. 16 alin. (2) din Constituţie, „nimeni nu este mai presus de lege”, atunci nici subiectul exclusiv al unei căi de atac nu-şi poate procura „imunitate”, în cazul ignorării legii, prevalându-se de o dispoziţie de favoare, prevăzută numai în scopul dezinhibării lui în faţa posibilităţii de a exercita calea de atac; sintagma „situaţie mai rea”, din cuprinsul art. 481 alin. (1) C. pr. civ., semnifică o „situaţie subiectivă”, cantonată la circumstanţele concrete ale unui proces determinat şi cu privire la o anumită parte din proces, nu o „situaţie obiectivă” de natură să străpungă „fortificaţiile” constituite prin norme imperative şi de ordine publică, având ca scop, întâi şi mai întâi, ocrotirea interesului general; soluţia la care ne-am oprit pare a fi singura în concordanţă cu principiul „preeminenţei dreptului”, afirmat constant de Curtea Europeană prin hotărârile adoptate.'', accesată prin programul sintact.ro., comentarii la art. 481 C.pr.civ.

[13] A se vedea, de exemplu, C. Lungănașu, Reprezentarea unei persoane fizice de o societate cu răspundere limitată. Implicaţii în dreptul procesual civil (practică judiciară comentată), în Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 1/2020, accesat prin programul sintact.ro.

[14] Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 51/1995: ''(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale. (2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi. [...] (4) Consiliile şi decanii barourilor au obligaţia şi autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (1) şi (2) şi să ia măsurile legale în acest sens''.

[15] Potrivit dispozițiilor art. 56 lit. c): ''Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: [...] c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; [...]''.

[16] Publicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

[17] Pronunțată în dosarul nr. 10/2006, publicată în M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006.

[18] Potrivit prevederilor art. 329 și art. 330⁷ din Codul de procedură civilă 1865: art. 329 ''Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. [...] art. 330⁷ ''Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.''

[19] Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990: ''Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate''.

[20] Potrivit art. 106 alin. (1) și (5) din Legea nr. 265/2022: ''(1) Dacă cererea de înregistrare şi documentele depuse în susţinerea acesteia sau formularul-tip de act constitutiv, după caz, sunt incomplete sau nu corespund cerinţelor legale pentru înfiinţarea, constituirea, organizarea şi funcţionarea profesioniştilor care au obligaţia înregistrării ori dacă registratorul apreciază că sunt necesare şi alte informaţii sau documente pentru soluţionarea cererii, acesta acordă, prin încheiere, un termen de remediere sau de completare de cel mult 15 zile calendaristice. [...] (5) Dacă în termenul prevăzut la alin. (1) solicitantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile dispuse prin încheierea de amânare, cererea de înregistrare este respinsă.''

[21] Publicată în M.Of. nr. 750 din 27 iulie 2022.

[22] Menționăm că formele de exercitare a profesiei de avocat nu au personalitate juridică, cu excepția societăților profesionale cu răspundere limitată, care dobândesc personalitate juridică ''la data înregistrării la barou a deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui rază teritorială se află sediul ei principal'' [art. 6 din Legea nr. 51/1995].

Regimul juridic al nulității necondiționate în cazul încălcării dispozițiilor legale privind reprezentarea procesuală

1. av. Gheorghe Florea

22 februarie 2023

 

Orice demers menit a introspecta domeniul nulității reprezentării procesuale în judecată, în interpretarea și aplicarea reglementărilor Codului de procedură civilă, este, în mod necesar, subordonat  operațiunii de  clarificare a conceptelor folosite de textul normativ care constituie sediul materiei cercetate și a mecanismului juridic care stă la baza reglementării instituțiilor de drept procesual privind   „reprezentarea procesuală părților în judecată” și cea a ”nulității necondiționate”, care intervine în caz de încălcare a condițiilor legale ale reprezentării procesuale.

Reglementările cuprinse în Codul de procedură civilă 2010 privind nulitatea actelor de procedură și reprezentarea procesuală au fost elaborate tehnic, în majoritatea lor, concomitent cu elaborarea Codului civil 2009. Cele două acte normative au fost concepute ca făcând parte din acelaşi pachet legislativ, în condițiile în care chestiunile de procedură sunt în mod indisolubil legată de dreptul substanţial. Modificarea semnificativă a reglementărilor din materia „reprezentării” sau a „mandatului”, care, tradițional, sunt proprii dreptului material, are incidență şi în sfera dreptului procesual civil privind elementele sau condiţiile „reprezentării procesuale în judecată”. În doctrina clasică de drept procesual civil s‑a considerat că reprezentarea în justiţie nu este o instituţie pur procesuală, ci o formă particulară a reprezentării din dreptul material.

Interpretarea și aplicarea reglementărilor ce fac parte din secțiunea Codului de procedură civilă dedicată „Reprezentării părților în judecată” (art. 80 - 89 C.pr.civ.) trebuie să aibă în vedere atât unitatea sistemului de drept românesc cât și, mai ales, obiectul domeniului reglementării - procesul civil - în accepțiunea de activitate desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau entități, care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Din această perspectivă, clarificarea finalității reglementărilor și aplicarea lor în practica judiciară este încă de actualitate.

 

1. Particularități ale reglementărilor legale privind reprezentarea procesuală în judecată a părților în procesul civil

Punctul de plecare în analiza reprezentării procesuale este cel al calificării legale a conceptelor prevăzute în textele normative incidente și al stabilirii relațiilor dintre acestea.Este necesar să facem distincţia între două raporturi juridice: raportul din care izvorăşte reprezentarea (raportul de reprezentare) şi raportul pentru care este instituită reprezentarea  (raportul procesual de reprezentare în judecată).

Identificarea conținutului celor două raporturi juridice nu poate face abstracție de influenţa directă sau indirectă a noului Cod civil asupra reglementărilor din Codul de procedură civilă , mai ales în condițiile în care potrivit art. 2 C.civ., dreptul comun al reglementărilor de drept material în materia reprezentării se poate aplica şi în dreptul procesual .

Conceptul de „reprezentare” are o multitudine de semnificaţii în limbajul comun.

Într-o definiţie de dicţionar (DEX 2009), „a reprezenta” are semnificația de „a acţiona în numele unei persoane, în temeiul împuternicirii primite de la aceasta sau de la lege; a avea un împuternicit sau un mandatar”.

În drept, conceptele capătă  însă o semnificaţie proprie care le oferă o forţă specială.

În dreptul comun, noțiunea tehnico-juridică de „reprezentare” semnifică înlocuirea unei persoane (subiect de drept) cu o altă persoană ,în cadrul unui raport juridic.

În domeniul reprezentării procesuale, teoria reprezentării din dreptul comun are o configurație particulară: în proces, partea își poate exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant.

Procesul civil îmbină procedurii scrise cu principiul dezbaterii orale propriu-zise.

În procedura scrise părțile formulează și depun la instanța de judecată cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare, note de susțineri privind cererile de probe, privind invocarea și susținerea unor excepții procesuale sau a apărărilor față de acestea, note de susțineri privind fondul litigiului , inclusiv, când este cazul completarea acestora. Corespunzător, pentru declararea și susținerea cererilor ce vizează căile de atac se declară apelul, recursul , se motivează cererea  de apel ,cerera de recurs, contestația în anulare, cererea de revizuire,  se redactează întâmpinarea față de fiecare dintre acestea,  memoriul privind punctul de vedere al părții în procedura de sesizare a Înaltei Curți de casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în legătură cu o chestiune de drept ,cererea de executare silită,  contestația le executare etc.

Drepturile procesuale ale părţii privind susținerea cauzei se exercită prin participarea la dezbateri în condiţiile concrete, create prin conducerea dezbaterilor de către judecător. Părţile au obligaţia ca, în orice moment în cadrul şedinţei de judecată, să fie pregătite să prezinte explicaţii orale sau în scris şi să-şi expună părerea cu privire la orice împrejurări de fapt ori de drept privitoare la cauză.

În exercitarea „dreptului de a avea cuvântul” se concretizează invocarea şi susţinerea pretenţiilor în apărare, discutarea şi participarea activă la administrarea probelor, formularea concluziilor în fond, totdeauna cu observarea regulilor ce configurează formele procedurii.

Îndeplinirea acestor obligații procesuale ale părții este subordonată aplicării prevederilor art.224 C. pr. civ. potriviot căruia ”Instanța este obligată , în orice proces, să pună în dicuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept preentate de lege, potrivit legii, sau invocate din oficiu”.Reglementarea legală este în strînsă legătură cu prevederile art. 14 alin.(4) și (5) C. pr. civ. deoarece , potrivit art. 14 alin.(6) C. pr. civ.”Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept , pe explicații sau mijloace de probă care au fost supuse, în prelalabil, dezbaterii  contradictorii.

Codul de procedură civilă nu este rupt de realitate.

Nu se poate ignora faptul că părțile litigante au, în majoritatea cazurilor, interese diverse și niveluri diferite de cunoaștere și înțelegere a legii.

Susţinerea cauzei în faţa unei instanțe de judecată presupune în mod obligatoriu cunoştinţe juridice, atât de drept substanţial, cât şi de drept procesual.

Procesul civil este caracterizat de incertitudine şi ermetism, adesea greu de pătruns şi de înţeles. Dacă asemenea cunoştinţe nu sunt stăpânite de către justiţiabil, în fapt, acesta este privat de un acces efectiv la instanţă.

Aceste premise au impus ca, prin art. 80 alin. (1) C.pr.civ., să se prevadă că „părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant legal, convenţional sau judiciar”.

În unele cazuri, legea instituie o îndatorire sau chiar o obligaţie a exercitării dreptului părții de participare la judecată și la susținerea cauzei prin reprezentant, inclusiv obligația reprezentantului de a acţiona  numai condiționat de acordul expres al părții.  Este cazul mandatului prin care se asigură reprezentarea convențională a părții, în situațiile în care se înfăptuiesc acte procesuale de dispoziție.

Textul normativ care definește esența reprezentării folosește conceptul tehnico-juridic denumit „puterea de a reprezenta” [art. 1.295 C. civ.].

”Puterea de reprezentare procesuală” este acordată reprezentantului chiar de cel reprezentat ori de lege, direct sau prin mijlocirea instanţei.

În procesul civil coexistă reprezentarea voluntară, reprezentarea legală și  reprezentarea  judiciară.

Legea fixează ea însăşi limitele împuternicirii reprezentantului, în funcție de izvorul raportului juridic de reprezentare procesuală.

În cazul reprezentării convenționale alegerea reprezentantului reprezintă o manifestare de voinţă din partea celui reprezentat.

În cazul reprezentării legale și al reprezentării judiciare, legea - direct sau prin mijlocirea instanței - substituie manifestarea de voință a celui reprezentat în desemnarea reprezentantului său în judecată. Reprezentarea devine, în plan procesual, o „reprezentare necesară”.

Puterea de a reprezenta derivă, la modul originar, din lege, în cazul reprezentării legale.

Puterea de a reprezenta poate fi stabilită și prin norme convenționale, stabilite între reprezentant și cel reprezentat.

Într-un caz concret, când legea conferă această atribuție instanței de judecată, puterea de reprezentare poate fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească dată în aplicarea legii.

Aceasta se impune și pentru că dispoziții legale speciale privind reprezentarea convențională (art. 83 - 89 C.pr.civ.)  disting și reglementează în mod specific  regimul juridic al actelor procesuale ce pot fi îndeplinite de un „alt mandatar” decât ”avocatul”  sau ”consilierul juridic”, profesioniști a căror activitate de reprezentare procesuală este reglementă de legi speciale care, la rândul lor prevăd  izvorul juridic al ”dreptului de reprezentare ” și limitele sale.

Textul normativ care definește esența reprezentării folosește conceptul tehnico-juridic denumit „puterea de a reprezenta” [art. 1.295 C. civ.].

Reglementările de drept material sunt relevante pentru a distinge semnificațiile conceptului de „putere de reprezentare”, pe care Codul de procedură civilă nu-l prevede în textele sale normative.

”Puterea de reprezentare procesuală” este acordată reprezentantului chiar de cel reprezentat ori de lege, direct sau prin mijlocirea instanţei.

Reglementările Codului de procedură civilă vizează , în special,izvorul juridic al mandatului , limitele dreptului de reprezentare al ”mandatarului” convențional-distinct pentru persoane fizice și persoane juridice- ,  formalitățile dovedirii dreptului de reprezentarte ,  durata reprezentării, încetarea reprezentării .

Indiferent dacă este dat unui avocat sau unui mandatar neavocat, mandatul trebuie să fie o procură ad litem, adică o procură specială dată pentru reprezentarea în judecată, din conţinutul acesteia trebuind să rezulte litigiul pentru care este acordat mandatul.În cazul avocatului și cel al consilierului juridic  este vorba despre ”împuternicirea” eliberată în condițiile reglementărilor din legislația specială ,aplicabilă celor două profesii juridice.

Limitele dreptului de reprezentare în judecată sunt configurate particular în cazul reprezentării persoanei fizice prin mandatar neavocat.

În cazul reprezentării persoanei fizice, parte în proces, art. 83 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă prevede: (1) [...] Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor."Reglementarea vizează îndeplinirea actelor procesuale prin mandatar neavocat în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, și, „în mod corespunzător”, în cazul contestației în anulare și al revizuirii.

Textul normativ este imperativ și nu permite să fie altfel interpretat decât potrivit conținutului conceptelor procesuale care desemnează actele procesuale a căror îndeplinire valabilă pentru părți-persoane fizice-  este rezervată exclusiv avocatului .

Potrivit art. 237 alin. (1) C.pr.civ., „în etapa cercetării procesului se îndeplinesc, în condițiile legii , acte de procedură la cererea părțlor, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul ori din oficiu”. Cu prioritate, alin. (2) pct. 1 al aceluiași articol prevede că instanța de judecată „va rezolva excepțiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu”.

Doctrina a reținut că modalitatea de reglementare a reprezentării convenţionale, în discuție, este o garanție legală pentru exercitarea deplină a dreptului de apărareal părții , cerință esențială pentru asigurarea accesului   efectiv la justiție și a procesului echitabil.  Este vorba despre un anumit ”tip de apărare”:o apărare  cu conținut tehnic și care are o importanţă aparte în anumite momente ale procesului în condițiile în care reglementările Codului de procedură civilă folosesc concepte cu conținut diferit de sensul lor în limbajul  comun și organizează mecanisme de funcționare a diferitelor faze ale procesului , într-un mod adecvat materiei reglementate, procesul civil, într-o manieră profesionistă.

Opțiunea legiuitorului a fost ca împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți sau ridicate din oficiu să se clarifice cu concursul profesioniștilor în drept, a căror activitate este organizată prin lege specialeă, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.  Datorită ermetismului limbajului juridic   în care  abundă aspecte tehnice cu care, în general, nu sunt familiarizate persoanele care nu au studii de drept, aceste acte procesuale ale apărării să  fie îndeplinite într-o manieră profesionistă, prin intermediul unui avocat.

Restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat, de a pune concluzii orale în instanţă, nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie şi nici a dreptului la apărare, întrucât mandatarul păstrează posibilitatea de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a propune probe în tot cursul procesului, precum şi de a depune concluzii scrise, iar partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată. Mandatarul neavocat însuși are dreptul să invoce excepții procesuale şi invocă excepții procesuale în numele părții pe care o reprezintă, mandatarul nu le poate susţine, pentru că nu poate pune concluzii asupra lor.„Concluziile” pe care nu le poate pune mandatarul vizează exprimarea, susţinerea unui punct de vedere asupra cererilor şi apărărilor formulate în proces (art. 392 C.pr.civ.).

În doctrină s-au evidențiat reperele ce permit clarificarea conținutului noțiunilor tehnico-juridice utilizate de textele  normative   din domeniul reglementării reprezentării procesuale a părților în activitatea de judecată și condițiile ce ar trebui respectate pentru reprezentarea procesuală pentru ca actele procesuale să fie  îndeplinieă în conformitate cu exigențele legii  și  în cazul în care partea optează să fie reprezentată prin mandatar neavocat.

Intenţia legiuitorului a fost de a limita cât mai mult „puterile de reprezentare” ale mandatarului neavocat, din rațiuni legate de asigurarea efectivă a dreptului la apărare al părții.

Pentru îndeplinirea actelor de procedură menționate ca fiind de competența exclusivă a unui avocat,   dacă mandatarul neavocat  nu este asistat de avocat, trebuie să se acorde un termen pentru îndeplinirea acestei condiții de valabilitate a actelor procesuale în discuție indiferent după cum excepţiile sunt invocate în etapa cercetării procesului sau ulterior, precum și în situația în care cercetarea procesului este finalizată.

Dacă nu este posibilă angajarea unui avocat, soluția este dată de art. 80 alin. (4) C.pr.civ.

Instanța de judecată poate stabili, prin încheierea de numire a reprezentantului judiciar, „limitele și durata reprezentării”.

În practică, de obicei, instanța de judecată pune în vedere mandatarului neavocat dispoziţiile art. 83 alin. (1) şi alin. (2 ) C.pr.civ., verifică situația acestuia, în raport de calitatea de licențiat în drept și calitatea de soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea.  Dacă se constată că mandatarul nu are dreptul de a pune concluzii asupra excepţiilor procesuale și asupra fondului cauzei, iar  partea este prezentă, indiferent de pregătirea acesteia, instanța de judecată acordă cuvântul părții asupra excepțiilor procesuale și, când este cazul, îi acordă și cuvântul în fond.

Sunt frecvente situațiile în care partea, prin mandatar neavocat, depune la dosarul cauzei concluzii scrise. În consecință, dezbaterea orală a excepțiilor procesuale sau a fondului litigiului nu are loc.

Indiferent dacă este dat unui avocat sau unui mandatar neavocat, mandatul trebuie să fie o procură ad litem, adică o procură specială dată pentru reprezentarea în judecată, din conţinutul acesteia trebuind să rezulte litigiul pentru care este acordat mandatul.

Toate deciziile Curții Constituționale relative la examinarea constituționalității prevederilor art. 83 alin. (1) Codul de procedură civilă reproduc motivarea din Decizia nr. 31/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2004, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate invocată în legătură cu dispozițiile corespunzătoare din Codul de procedură civilă 1865, deși prevederile acestuia nu aveau în vedere și susținerea apărărilor privind excepțiile procesuale. În această decizie s-a statuat că mandatarul are dreptul de a depune concluzii scrise, chiar dacă restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat viza dreptul de a pune concluzii orale în instanţă.

Actuala redactare a art. 83 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă vizează interdiciția de „a pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului”, iar în cuprinsul Codului nu există  termenul de  „concluzii scrise”decât în situația prevăzută de art. 222  alin.  ( 2 ) C. pr. civ.  când instanța refuză amânarea judecății pentru lipsă de apărare, la cererea părții interesate, pentru motive temeinice  și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei”, ori în situația reglementată de art. 383 C. pr.civ.în procedura administrării probelor prin avocați sau consilieri juridici.

Cu privire la formularea în scris a apărărilor privind fondul cauzei sunt aplicabile reguli speciale, care nu permit suprimarea” dezbaterilor orale” , ”punerea în discuție”, ”ascultarea” susținerilor ori a explicațiilor și lămuririlor date de părți.Art. 244 alin. (2) conferă instanței de judecată dreptul de a solicita părților „să redacteze note privind susținerile lor”, care se depun la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru dezbaterea fondului, iar art. 394 alin. (2) C.pr.civ. prevede că, după dezbaterea fondului, părțile, din proprie inițiativă sau la solicitarea instanței de judecată, pot depune la dosarul cauzei „completări la notele privind susținerile” lor privind împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, după dezbaterea fondului.Legea precizează expres că depunerea notelor de susțineri sau a completărilor lor „nu aduce atingere dreptului părților de a formula concluzii orale”.

În raport de prevederile art. 15 C.pr.civ., renunțarea părților la dezbaterea orală a susținerilor privind excepțiile procesuale ori la susținerea orală a apărărilor ce vizează dezbaterea fondului cauzei vizează drepturi din domeniul unui principiu fundamental al procesului civil: oralitatea dezbaterilor. Mandatarul procesual al părții , nu poate renunța la exercitarea drepturilor consacrate prin principiile fundamentale ale procesului civil, reglementări care țin de domeniul ordinii publice  în procesul civil.  Chiar și în ipoteza existenței unui acord expres al părții în această materie sunt aplicabile prevederile limitative exprese  ale art. 15, teza a II-a C.pr.civ , respectiv când „partea cere expres ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar”.

Textul normativ  are în vedere noțiune de ”acte ” în sensul de acte procesuale îndeplinite de părți sau înscrisuri ca mijloace de probă și nu aceea de ”note de susțineri” .

Situația nu se poate confunda  nici cu ipoteza în care partea solicită în scris judecarea cauzei în lipsă [art. 223 alin. (3) C.pr.civ.] .

În consecință,înlocuirea ”dreptului la cuvânt” cu ”depunerea de concluzii scrise” de către mandatarul neavocat în absența asistării de către avocat ,  nu poate avea semnificația respectării condițiilor procesuale ale reprezentării în judecată.  

Reprezentarea părții în judecată  este viciată, situație care atrage toate consecințele specifice regimului juridic al nulității necondiționat, deoarece nun are aplicare prevederea cuprinsă în art. 82 alin.(2) C. pr. civ. potrivit căreia ”Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac” și nici prevederile art.178 alin.(3) lit.b) C.pr. civ. , deoarece  lipsește actul procesual de ”punere a concluziilor în fond” , înlocuit  cu ”depunerea de concluzii scrise” , ceea ce exclude dezbaterea orală a cauzei privind privind ”împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei”, în accepțiunea art. 392  C. pr. civ. , care condiționează regularitatea actului de procedură de ”acordarea cuvântului” pentru susținerea cererilor și apărărilor din proces în ordinea și în condițiile art. 216 C.pr.

Conținutul mandatului (limitele puterii de reprezentare) este prezumat legal că se referă la îndeplinirea actelor procesuale efectuate în fața aceleiași instanțe, în lipsa unor prevederi exprese prin care se restrânge mandatul pentru efectuarea unor acte procesuale expres menționat în procură sau în contractul de mandat.

Legea reglementează expres cerințele legale privind „forma mandatului” : înscris autentic în cazul reprezentării persoanelor fizic, respectiv ” procura prin care se legitimează mandatarul”.

În cazul mandatului general , dreptul de reprezentare în judecată trebuie acordat „anume”, cu excepția cazului persoanei care nu are domiciliul sau reședința în țară, când „mandatul de reprezentare în judecată” se prezumă dat „dacă procura este acordată unui prepus, chiar dacă  procura prin care se legitimează mandatarul este o procură generală.

Reglementările din Codul civil se impun a fi observate îndeosebi în ceea ce privește „forma mandatului”, care, potrivit art. 85 alin. (1) C.pr.civ., „se dovedește prin înscris autentic”, deoarece, în practica judiciară, dovada mandatului o constituie procura autentică care provine de la mandant.

În cazul mandatului general , dreptul de reprezentare în judecată trebuie acordat „anume”, cu excepția cazului persoanei care nu are domiciliul sau reședința în țară, când „mandatul de reprezentare în judecată” se prezumă dat „dacă procura este acordată unui prepus, chiar dacă  procura prin care se legitimează mandatarul este o procură generală.

Prin excepție, art. 85 alin. (2) C.pr.civ. permite ca dreptul de reprezentare să fie dat prin declarația verbală a părții „făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință”.

În practica judiciară se admite ca, în baza unui mandat expres, declarația să fie făcută chiar de un mandatar al părții.

Încheierea trebuie să consemneze „limitele și durata reprezentării”, ceea ce exclude posibilitatea unei consemnări cu caracter general.

Mandatul cu procură generală poate reprezenta în judecată doar dacă acest drept i-a fost acordat în mod expres, conform art. 84 alin. (1) teza I C.pr.civ.

În cazul părții care nu are domiciliu sau reședința în România, dreptul de reprezentare în judecată se presupune a fi dat și prin procură generală, dacă reprezentantul este un prepus al mandantului. Printr-o astfel de procură, partea aflată în această situație poate face și alegere de domiciliu procesual înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece împuternicirea pentru exerciţiul dreptului la acţiune constituie un act distinct de actul alegerii de domiciliu, iar alegerea de domiciliu nu trebuie să fie făcută, pentru chiar valabilitatea sa, exclusiv pe parcursul procesului.

Reprezentarea procesuală se menține , potrivit legii, iar avocatul care a asistat sau a reprezentat partea  este îndrituit să îndeplinească orice ac procesual pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp ; chiar și în lipsa încheierii unui nou contract de asistență juridic  avocatul ,aflat în situația de mai sus , poate să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte.

Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Situația este reglementată de art. 87 alin. (2) C.pr.civ., care folosește conceptul de „mandat” pentru cazul special al reprezentării procesuale prin avocat, prin preluarea reglementării existente în Codul de procedură civilă anterior.

Indiferent că reprezentantul persoanei fizice este mandatar avocat sau mandatar neavocat, mandatul judiciar nu încetează prin moartea sau punerea sub interdicţie a celui reprezentat, ci durează până la retragerea lui de către moştenitorii defunctului sau până la retragerea de către reprezentantul legal al incapabilului. Potrivit art. 88 C.pr.civ., „mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.”

Soluţia în cadrul reprezentării procesuale este diferită de cea prevăzută de art. 2030 lit. c). C.civ., pentru ipotez reprezentării în dreptul material. Se prevede că  mandatul încetează prin moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Soluțiile Codului de procedură civilă au în vedere specificul procesului civil, în care se înfăptuiesc, succesiv, acte procesuale în cadrul unei activități cu caracter de continuitate (art. 88 C.pr.civ.), ori rațiuni de opozabilitate -în sens procesual-, de echitate a procedurii, ori de ocrotire a dreptului părților la calea de atac configurată de termene prefixe (art. 89 C.pr.civ.).

Codul de procedură civilă reglementează în mod specific regimul puterilor reprezentantului în cazul îndeplinirii actelor de dispoziție. Potrivit art. 406 C.pr.civ.: „(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.''

În cazul în care cererea nu este formulată de părţi, ci de avocat, care nu a depus dovada mandatului special prevăzut de art. 81 alin. (2) C.pr.civ., iar din conţinutul împuternicirii avocațiale nu rezultă îndreptățirea de a solicita renunţarea la judecată, chiar dacă s-au formulat concluzii de renunţare la judecată pentru reclamanţi, în lipsa procurii speciale prevăzută de lege, instanţa nu are posibilitatea legală a constatării renunţării la judecată a reclamanţilor. O asemenea cerere poate fi formulată de părţi în fața instanței sau de mandatarul acestora cu procură specială ori pe baza unei împuterniciri avocațiale speciale în care, potrivit contractului de asistență juridică și reprezentare, se menționează expres, sub semnătura părții, actul de dispoziție procesuală îndeplinit prin reprezentant.

Formalitățile reprezentării trebuie să cuprindă mandatul expres de renunțare la judecată, act procedural de dispoziţie.

Majoritatea reglementărilor din materia reprezentării procesuale în judecată din actualul Cod de procedură civilă se regăsesc și în Codul de procedură civilă 1865. Acesta din urmă  face referire instituția „mandatului”, înțeles în accepțiunea clasică de „mandat pentru reprezentare procesuală în judecată” („mandat ad litem”).

Modificarea concepției și mecanismelor juridice privind reprezentarea și mandatul din actualul Cod civil configureazî în mod particular reglementările actuale din Codul de procedură civilă, astfel că teza potrivit căreia actualele reglementări  din materia reprezentării procesuale sunt ”doar preluate” din Codul de procedură civilă anterior și, în consecință, interpretarea și aplicarea lor ar trebuie să fie făcută în raport cu doctrina și jurisprudența dezvoltate în legătură cu aceste reglementări  este doar parțial corectă.

În realitate, conținutul raporturilor reprezentării procesuale în judecată rezultă și din reglementările Codului civil , în măsura în care reglementările din Codul de procedură civilă nu cuprind reglementări contrare sau incompatibile cu regimul de drept comun al reprezentării.

Reprezentarea beneficiază în Codul civil de o dublă reglementare sistematică: reprezentarea în general (art. 1295 - 1314 C.civ.) şi reprezentarea prin intermediul mandatului cu reprezentare (art. 2009 - 2038 C.civ.).

Dreptul comun al instituţiei reprezentării este prevăzut de art. 1295 şi urm. C.civ.                               Textele normative provin, într-o proporţie covârşitoare, din dreptul italian (art. 1387 - 1399 C.civ. it.)

În doctrină, art. 2011 C.civ. a fost interpretat în sensul că ar statua că reprezentarea este doar de natura, iar nu de esenţa mandatului. .

Potrivit art. 2012 alin. (2) C.civ., înscrisul constatator al împuternicirii pentru reprezentare se numește procură.

Procura este un act juridic unilateral şi revocabil, care produce un efect specific: acordă puterea de reprezentare [art. 2012 alin. (2) C.civ.].

În consecință, potrivit Codului civil, actul care conferă puterea de reprezentare (instrumentum probationis) este distinct de cel obligaţional (contractul de mandat).

Practica notarială pare a considera procura o ofertă de mandat.Acceptarea mandatului poate rezulta din executarea lui de către mandatar, conform procurii [art. 2013 alin. (1) teza a II-a C.civ.].

Mandatarul poate întreprinde orice acţiune care se circumscrie împuternicirii acordate, cu mențiunea că art. 2016 alin.(2) C. civ. reglementarea necesitatea unei ”împuterniciri exprese” pentru ”a intenta  acțiuni în justiție”, ori pentru a ”încheia orice alte de dispoziție” deoarece de esența mandatului cu reprezentare este efectuarea de către mandatar numai a actelor de conservare și admnistrare.

Contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui, dacă părțile nu au prevăzut un termen de valabilitate a mandatului(art. 2015 C.civ.).

Mandatul de drept substanțial conferă, în principiu, o obligaţie de gestiune decât o putere de reprezentare.

Raportul dintre reprezentat și reprezentant se află uneori sub „sabia lui Damocles”. Este voirba despre  opţiunea rezervată legal beneficiarului reprezentării: facultatea de ratificare a actelor reprezentantului. Ea subzistă cât timp persistă situaţia juridică supusă ratificării (art. 1314 C.civ.).

În materia reprezentării convenționale, printr-o ficțiune a legii, „reprezentantul” acţionează chiar și după dispariţia reprezentatului, însă  actele reprezentantului nu îl vizează pe cel care a conferit puterea de reprezentare, ci pe succesorii acestuia.

Sunt relevante și prevederile art. 2031 alin. (2) C.civ., care reglementează încetarea puterii de reprezentare în cazul în care, pentru aceeași afacere, este împuternicit un nou mandatar, ceea ce semnifică revocarea mandatului inițial.

Reprezentarea procesuală se realizează în mod specific în cazul în care sunt incidente  prevederile Codului civil relative la „pluralitatea de mandatari”, mai ales în situația în care în cuprinsul contractelor de mandat încheiate de mandante cu fiecare dintre mandatari „s-a stipulat că vor lucra împreună” (art. 2022 C.civ.) .

Codul civil reglementează și instituția substituirii făcută de mandatar (art. 2023 C.civ.). Reglementarea acesteia  constituie dreptul comun al „acțiunii directe” pe care mandantul o are, în puterea legii, împotriva „persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o”.

Reglementările Codului civil particularizează efectele depășirii „limitelor puterii de reprezentare” și producerea unor efecte pentru care mandantul nu a acordat, în realitate, o puterea de reprezentare.

Reglementările de drept material sunt relevante și în domeniul reprezentării procesuale a persoanelor juridice.

În cazul persoanei juridice, reglementarea capacităţii face corp comun cu reprezentarea, deoarece subiectul de drept nu poate acţiona decât prin reprezentant. Reprezentarea persoanei juridice este cea care asigură nu numai funcţionarea acesteia, ci însăşi capacitatea ei de exerciţiu, căci persoana juridică nu poate încheia acte juridice decât prin intermediul reprezentantului său [art. 218 alin. (1) C.civ.]. Altfel spus, persoana juridică este lipsită de capacitate (de exerciţiu) în cazul în care nu are un reprezentant desemnat.Art. 84 C.pr.civ. reglementează reprezentarea procesuală în judecată a persoanelor juridice, aplicabilă și asociațiilor, societăților ori altor entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Din cuprinsul art. 84 C.pr.civ. rezultă că persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în fața instanțelor de judecată numai de către avocat, în temeiul unui contract de asistenţă juridică, în condițiile reglementate de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat nr. 51/1995 . Reprezentarea persoanelor juridice poate fi asigurată și de către consilierul juridic, în condiţiile reglementate prin art. 14 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, adică în calitatea acestuia de funcţionai publii sau de angajat cu contract individual de muncă, la o persoana juridică de drept public sau privat, cxare este parte în proces.

Folosirea de către legiuitor a adverbului „numai" în cuprinsul art. 84 alin. (1) C.pr.civ. subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, respectiv, prin avocat sau consilier juridic.

În cazul persoanelor juridice, reprezentarea legală este necesară în considerarea naturii specifice a acestor subiecte de drept, caracterizate printr-o imposibilitate obiectivă de a participa în mod direct şi nemijlocit la raporturile sociale. De aceea, art. 209 din Codul civil stabileşte regula potrivit căreia persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, adică prin persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice este facultativă.

Reglementările cuprinse în Codul civil au și alte semnificații în materia reprezentării procesuale în judecată.

Potrivit art. 58  C.pr.civ., „În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant."

Potrivit art. 58 alin. (3), „numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal".

Dispoziția normativă dă eficiență art. 24 din Constituție, deoarece dreptul la apărare este astfel asigurat în mod efectiv. Sunt protejate interesele celor chemaţi în judecată şi care nu au capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile.

Textul normativ vizează nu numai minorii şi interzişii - persoane fizice, ci şi persoanele juridice ori entităţile prevăzute la art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Codul de procedură civilă a extins aplicarea art. 58 C.pr.civ., normă juridică cu funcție de protecție, și la protejarea părții a cărui domiciliu/reședință este imposibil de identificat.

Potrivit art. 167 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care instanţa de judecată încuviințează citarea prin publicitate a părții al cărei domiciliu nu poate fi identificat, în ciuda demersurilor efectuate pentru aflarea domiciliului sau a unui alt loc unde partea ar putea fi citată, conform legii, instanța de judecată este obligată să numească un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58 din acelaşi cod, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.

În cazul administrării bunului altuia, mandatul ad litem este implicit. Din formularea art. 810 C.civ. rezultă cu claritate că, în litigiile referitoare la administrarea bunurilor, administratorul poate sta în judecată în numele beneficiarului, actul prin care i se conferă dreptul de administrare (legat sau convenţie – art. 792 C.civ.) fiind suficient pentru a justifica calitatea de reprezentant.

În virtutea aceleiaşi reguli, administratorul poate interveni în orice acţiune sau cerere având ca obiect bunurile administrate.

În litigiile referitoare la administrarea bunurilor, administratorul nu este ţinut de obligaţia prezentării unui mandat ad litem, acesta fiind conferit indiferent de existenţa unei menţiuni exprese în actul ce îi conferă dreptul de administrare. În această privinţă există o diferenţă semnificativă faţă de contractul de mandat, în cazul căruia art. 2016 C.civ. prevede că dreptul de a intenta acţiuni în justiţie trebuie prevăzut în mod expres în contract.

Potrivit art. 2077 C.civ., agentul (în contractul de agenție) are dreptul de a solicita luarea măsurilor asigurătorii în interesul comitentului. Se deduce că, pentru adoptarea acestor măsuri asigurătorii, legea recunoaşte calitatea agentului de a sta în judecată, în calitate de reprezentant al comintentului, suficient pentru a justifica calitatea de reprezentant al agentului, fără a fi necesar un mandat special. În cazul contractului de agenţie, agentul stă în judecată în numele şi pentru comitent.

Precizăm că agentul nu are calitate procesuală pentru drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractele încheiate cu terţii în această calitate. Calitatea procesuală revine numai comitentului.

În doctrină s-a apreciat că executorul judecătoresc acționează ca „reprezentant al creditorului”, deoarece acesta nu acţionează în nume propriu, ci ca reprezentant (!) al creditorului. Acesta din urmă este cel care ia decizia de a acţiona (prin sesizarea unui executor judecătoresc pe care tot el îl alege) şi tot el va decide cu privire la bunurile ce urmează a fi valorificate.

Se are vedere efectul juridic al semnării actului de adjudecare de către executorul judecătoresc (în cazul executării de drept comun).

Intervenţia executorului judecătoresc este doar instrumentală şi nu afectează raţionamentul. Dovada se regăseşte în cazul executărilor private, unde executorul judecătoresc poate lipsi (art. 2445 C.civ.).

 

2. Reglementările privind reprezentarea procesuală asigură respectarea dreptului părții la avocat

Dreptul de acces la instanţă este premisa indispensabilă a procesului echitabil şi a principiului statului de drept. Dreptul de acces la instanţă trebuie să fie concret şi efectiv, fără a se rezuma la posibilitatea de a sesiza instanţa cu o cerere. Efectivitatea dreptului implică și posibilitatea ca partea să poată să își susţină în mod efectiv şi adecvat poziţia procesuală în faţa instanței de judecată.

Art. 80 alin. (1) C.pr.civ. prevede că părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant legal, convenţional sau judiciar.

Când reprezentarea judiciară calificată este obligatorie conform legii sau chestiunea litigioasă presupune o complexitate deosebită, iar partea nu ar putea să îşi protejeze singură interesele, într-un mod adecvat, statul are obligația de a acorda părții asistenţă juridică, sub forma reprezentării sau asistării de către un avocat şi de a suporta costurile aferente. Obligația statului își are temeiul în prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Obligaţia nu este generală, ci trebuie apreciată de la caz la caz, în funcţie de măsura în care lipsa asistenţei juridice ar putea conduce la privarea părţii de garanţiile unui proces echitabil, în raport de circumstanţele concrete ale litigiului.

Articolul 80 alin. (4) C.pr.civ. este instrumentul prin care instanța de judecată poate asigura asistența prin avocat, desemnat în calitate de reprezentant.

Conform art. 80 alin. (4) C.pr.civ., „Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării”.

Legea foloseşte noţiunea de „reprezentant”, spre deosebire de alte situații în care, în cursul litigiului, instanța desemnează „un curator” sau „un curator special”. Legea face trimitere la prevederile art. 58 C.pr.civ. doar pentru stabilirea condițiilor formale de numire a reprezentantului părții. Există rațiuni diferite de desemnare a „reprezentantului” față de cele privind desemnarea „curatorului” sau a „curatorului special”. În ipoteza art. 80 alin. (4) C.pr.civ. se consolidează poziția părții prin asigurarea securității juridice a acesteia, prin punerea la dispoziția părții a unei asistențe specializate, aptă să ofere acesteia informaţiile relevante înainte de exprimarea poziției privind mersul procedurii. Reprezentarea părții este o „reprezentare judiciară”, caz în care asistarea reprezentantului de către un avocat să nu mai fie necesară, acesta putând pune el însuşi concluzii în faţa instanţei. Iniţiativa desemnării reprezentantului aparţine instanţei de judecată, spre deosebire de ajutorul public judiciar în forma „asistenței prin avocat”, acordată la cererea părții.

Pentru ca partea neasistată de avocat să poată înțelege și să conștientizeze demersurile sale privind susținerea cauzei este necesară comunicarea cu instanța de judecată.Legea limitează însă rolul activ al instanței în temeiul căruia se dau explicații părților.

Dacă legea prevede expres şi imperativ desemnarea unui reprezentant judiciar, numirea acestuia este obligatorie. În lipsa unei dispoziţii exprese, instanţa poate analiza oportunitatea numirii în raport cu circumstanţele cauzei. Desemnarea reprezentantului judiciar se va face prin încheiere, care va putea fi atacată numai odată cu fondul.

Doctrina și practica judiciară au evidențiat condițiile în raport de care se verifică și se motivează necesitatea numirii unui reprezentant judiciar, care, prin ipoteză, în raport de prevederile art. 58 C.pr.civ., este avocat. Condițiile numirii reprezentantului sunt: cel pentru care se numeşte ”reprezentantul” are calitatea de parte, circumstanţele cauzei impun desemnarea unui reprezentant pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, există acordul părții, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea ajutorului public judiciar.

Desemnarea se face în condițiile art. 58 alin. (3) C.pr.civ., dintre avocații desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească.

Legea nu se referă la „formele de exercitare a profesiei”, care, în concepția Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nu au capacitate profesională de a asigura reprezentarea părții în judecată, în numele entității din care face parte avocatul, și nici la modalitatea de exercitare a profesiei de către avocat.

Soluția este concordantă cu reglementările Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care prevăd că „numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

Împrejurarea că partea are deja un reprezentant legal sau convenţional nu exclude per se posibilitatea instanţei de a numi şi un reprezentant judiciar, însă reprezentantul judiciar va acţiona în numele părţii şi în limitele mandatului dat de instanţă. Când partea este reprezentată de avocat, raţiunea desemnării unui reprezentant judiciar nu mai subzistă, deoarece instanța nu poate să cenzura activitatea avocatului prin aprecieri care ar viza caracterul neadecvat al reprezentării.

Se are în vedere       „complexitatea cauzei”, lipsa disponibilităţilor financiare, importanța mizei litigiului pentru parte. Esențial este că prezumţia că toată lumea cunoaşte dispoziţiile legale şi modul de aplicare a acestora este depăşită de realitate, iar ermetismul şi tehnicitatea cadrului normativ reclamă cunoştinţe de specialitate care nu sunt accesibile justiţiabililor. De aici, incapacitatea părţii de a-şi face singură o apărare rezonabilă. Interesează și capacitatea de înțelegere a părți, în raport de vârstă, nivelul său de educaţie, nivelul de familiarizare a părţii cu sistemul judiciar etc.

În raport de specificul măsurii procesuale prevăzute de art. 80 alin. (4) C.pr.civ., care consacră o formă specială de asistenţă judiciară, complementară celei prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008, sarcina achitării sumei cuvenite reprezentantului revine statului.

În timp ce limitele puterii reprezentantului convenţional sau legal pot fi clar identificate prin raportare la normele juridice incidente sau prevederile contractuale, după caz, în materia reprezentării judiciare, singura trimitere la acest aspect pare a fi făcută de penultima teză a art. 80 alin. (4) C.pr.civ., conform căreia instanţa va stabili, prin încheiere, „limitele... reprezentării”. Având în vedere că teza finală face referire la „durata reprezentării”, apare ca raţională concluzia că, prin „limitele reprezentării”, legiuitorul s-a referit atât la sarcinile care urmează a-i reveni reprezentantului desemnat de către instanţă, cât şi la puterile dobândite de acesta în temeiul numirii.

Prin încheierea de numire, instanța stabilește „puterile reprezentantului judiciar”, stabilind ce poate şi ce nu poate acesta să facă. În principiu, reprezentantul judiciar are puterea doar de a face acte de conservare pentru parte, respectiv de a o asista pe aceasta şi de a-i oferi îndrumările necesare, iar nu şi acte de dispoziţie.

Regimul juridic al reprezentării judiciare nu este reglementat. Regimul răspunderii reprezentantului pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor, drepturile şi obligaţiile concrete ale acestuia, posibilitatea de a substitui o altă persoană în calitate de reprezentant, regimul unor eventuale incompatibilităţi nu își găsesc răspuns în legea de procedură, astfel că limitele reprezentării sunt, în realitate, limite impuse de legea specială unui avocat.

Prin încheierea de desemnare, instanţa va stabili şi „durata reprezentării”, care poate fi: un anumit interval de timp, durata efectuării unui anume act procesual sau pentru un moment procesual (spre exemplu, pentru procedura înscrierii în fals), ori pentru o anumită etapă procesuală, în raport de reglementarea duratei mandatului specific reprezentării convenționale a persoanelor fizice prin avocat, care, conform art. 87 alin. (1), vizează „toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe”.

Dreptul reprezentantului judiciar încetează la data sau momentul prevăzut în încheierea de numire.

În concret, pentru stabilirea duratei numirii, instanţa va avea în vedere natura circumstanţelor care impun desemnarea reprezentantului judiciar, respectiv în ce măsură acestea se rezumă doar la un anumit moment procesual sau se extind asupra întregului proces.

Poate instanța de judecată să revină asupra numirii reprezentantului judiciar, înainte de data sau momentul procesual stabilit prin încheierea de numire a reprezentantului? Ce se întâmplă dacă se omite stabilirea limitelor reprezentării, ori a duratei acesteia? În ce cuantum și care sunt criteriile de stabilire a remunerației cuvenite reprezentantului judiciar? Care este regimul nulității actelor procesuale îndeplinite de reprezentant, care nu concordă cu condițiile prevăzute în încheierea de numire a reprezentantului? Care este soarta actelor procesuale îndeplinite de un reprezentant judiciar, desemnat în condițiile art. 80 alin. (4) C.pr.civ., care nu a avut capacitatea profesională de a „pune concluzii” la instanța care l-a desemnat (spre exemplu, s-a desemnat un avocat stagiar de către Tribunal)?

Am identificat doar câteva dintre problemele ce se impun a fi clarificate pentru stabilirea regimului juridic al reprezentării procesuale printr-un ”reprezentant” numit de instanță .  Rațiunea instrumentului tehnic pus la îndemâna instanțelor de judecată  vizează respectarea exigențelor procesului echitabil printr-o soluție legislativă generoasă.

După 10 ani de la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă 2010,soluția  își caută o  rezolvare legislativă complementară, dar ș iprovoacă  doctrina și jurisprudența  să dea răspunsuri acolo unde lucrurile nu sunt  clare, mai ales în ce privește   puterile  reprezentantului, durata reprezentării, remunerația  cuvenite” reprezentantului judiciar”  desemnat de instanță.

 

3. Particularități privind nulitatea reprezentării procesuale a părților

Reglementarea prin Codul de procedură civilă intrat în vigoare acum 10 ani a respectării regulilor privind reprezentarea procesuală în judecată sub spectrul sancțiunii nulității  necondiționate a actelor de procedură întocmite cu încălcarea legii a dezlănțuit patimi și s-a confruntat și încă se confruntă   cu reticența față de nou ,  explicabile până la un punct. Nu a rezistat testului verificării în timp soluția reprezentării obligatorii prin avocat sau consilier juridic la redactarea cererii și la motivarea recursului, aplicabilă, corespunzător, în cazul contestației în anulare și al revizuirii.

Practica dreptului se încăpăţânează să creadă  încă  în certitudini oferite de apărare. Reprezentarea procesuală a părților în judecată are rolul său tradițional pentru realizarea apărării. Pe de altă parte ,judecata are nevoie totdeauna de arma gândirii critice :contradictorialitatea.Pentru o decizie finală în justiție este nevoie de argumente și contraargumente, unele chiar imaginate. Altfel nu este loc pentru prudență!

Și pentru aceste considerente, mai ales, este nevoie de o reprezentare procesuală adecvată,corespunzătoare  formelor de procedură în materie.

De aceea în domeniul reprezentării procesuale încă mai e ceva de scris, ceva care trebuie rescris.

*

Activitățile desfășurate de participanții la procesul civil se realizează corespunzător regimului juridic al formelor procedurale, care cuprind dispozițiile legale care reglementează conținutul și modul de îndeplinire a actelor de procedură de către participanții la procesul civil.

Prin act de procedură se înţelege „operaţiunea juridică” şi, când este cazul, „actul scris” care o constată.

Problema nulității în procesul civil se pune numai în raport de actele de procedură.

Până la adoptarea Noului Cod de procedură civilă nu a existat o definiţie legală a nulităţii actelor de procedură.

Art. 174 alin. (1) NCPC prevede că nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

În materia nulității privind nerespectarea condițiilor legale ale reprezentării procesuale în judecată interesează orice condiție prevăzută de lege, pentru efectuarea reprezentării procesuale a părților în proces prin îndeplinirea actelor de procedură prin reprezentant.

Acestea sunt acte de procedură ale părților, care care conțin o manifestare de voință.

Astfel de acte de procedură pot fi efectuate în scris (cererea de chemare în judecată, cererea adițională, întâmpinarea, cererea reconvențională, cereri de intervenție, cereri de încuviințare a probatoriilor, note de susțineri, cereri de exercitare a căilor de atac, cereri de executare silită a titlurilor executorii, contestații la executare etc.) sau oral (susținerile, explicațiile, lămuririle date la solicitarea instanței de judecată, cereri relative la administrarea probelor, concluziile părților etc.).

 

3.1. Principii generale   ale regimului juridic al nulității în cazul încălcării regulilor privind reprezentarea procesuală

Regimul juridic al actelor de procedură este determinat de felul nulității procesuale, determinată în raport de criteriile de clasificare consacrate de doctrină și valorificate, corespunzător, în practica judiciară.

Pentru tema în discuție interesează clasificarea nulităților procesuale, după cum declararea actului de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale implică sau nu aprecierea instanței de judecată cu privire la existența unei vătămări. Potrivit acestui criteriu, nulitățile se clasifică în:

‑ nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări, reglementate de art. 175 C.pr.civ., care constituie, în raport de întinderea câmpului de aplicare, norma generală de procedură - dreptul comun în materia nulităților procesuale și

‑ nulităţi necondiţionate de existenţa unei vătămări, limitate legal prin prevederile art. 176 C.pr.civ., normă specială, aplicabilă în cazurile expres prevăzute de lege.

Art. 176 pct. 2 C.pr.civ. prevede că „Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la (...) 2. reprezentarea procesuală”.

Doctrina a subliniat că reglementarea reprezentării procesuale a părților în judecată se face prin texte normative cu o redactare/exprimare expresă clară, inteligibil, lămuritoare.De altfel, în domeniul reglementărilor de procedură civilă, ori de câte ori se alege între o redactare/exprimare expresă în textul legislativ şi una implicită, ete preferată,invariabil, reglementarea expresă.Implicitul, subînţelesul, inductivul pot să conducă și la interpretări juridice false, eronate, străine,  față de situația în care textul lnormativ este unul explicit, exprimat limpede, desluşit, clar, lămurit.

Pentru aplicarea corectă a regulilor ce consacră regimul juridic al nulității în cazul reprezentării procesuale, trebuie respectată regula potrivit căreia norma specială derogă de la regula generală – specialia generalibus derogant. În consecință, se face aplicarea prioritară a normei speciale, care este de strictă interpretare și aplicare, iar incidența acesteia nu poate fi extinsă prin analogie în caz de concurs cu alte norme speciale.

Pentru aspectele ce nu sunt reglementate de norma specială sunt incidente normele generale în materie, cu care norma specială se completează.

Forma actelor de procedură - în accepțiunea care interesează materia „reprezentării procesuale în judecată”, respectiv aceea de orice condiție prevăzută de lege pentru efectuarea unui anumit act de procedură - este tratată de Codul de procedură civilă ca fiind obligatorie şi exclusivă, abstractă şi constantă.

Din perspectiva aplicării corecte a regimului juridic al nulității în caz de nerespectare a dispozițiilor legale privitoare la reprezentarea procesuală prezintă interes calificarea normelor de procedură civilă, care reglementează materia în funcție de clasificarea  legală a normelor privind nulitatea actelor de procedură ori de clasificarea realizată pe baza criteriile dezvoltate în doctrină și în practica judiciară.

1. În funcție de natura interesului ocrotit la edictarea normei, respectiv protejarea unui interes public sau a interesului general, ori protejarea exclusivă a unui interes individual, al părților litigante, normele care reglementează reprezentarea procesuală sunt norme de ordine publică.

În materia reprezentării procesuale este exclusă o convenție prin care părțile cu interese contrare s-ar abate de la normele de ordine publică. Nu se pot acoperi viciile actului de procedură săvârșit cu încălcarea unei norme de ordine publică și nu se poate renunța valabil la dreptul de a invoca nesocotirea unei astfel de norme.

2. Are relevanță și caracterul de norme imperative sau de norme dispozitive al regulilor consacrate legal privind condițiile reprezentării procesuale.

Se aplică regula potrivit căreia sunt imperative toate normele de ordine publică, dar și o parte din normele de ordine privată în măsura în care nerespectarea normei aplicabile într-un caz concret ar atrage sancțiuni procedurale.

3. Codul de procedură civilă consacră, implicit, în raport de condiţiile în care se poate invoca nulitatea în timp, clasificarea doctrinară care distinge între nulităţi continue (care pot fi invocate în tot timpul procesului, fiind nulităţi absolute) şi nulităţi vremelnice (care pot fi invocate numai într-un anumit termen, nulităţi relative). Art. 82 alin. (2) C.pr.civ. prevede că „Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată prima dată în calea de atac”.
4. Doctrina distinge și între „nulități exprese” și „nulități virtuale”, după izvorul din care provin (respectiv, după cum sunt sau nu anume prevăzute de lege).

În materia reprezentării procesuale a părților în judecată, art. 82 alin. (2) teza finală C.pr.civ. consacră „nulitatea expresă” a cererii formulate de reprezentantul părții în cazul în care lipsește dovada calității de reprezentant al celui care a acționat în numele părții, iar lipsa nu a fost complinita până la termenul acordat în acest scop.

5. După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulităţile pot fi extrinseci sau intrinseci.

Clasificarea este utilă, întrucât învederează existenţa unor condiţii proprii actului de procedură, dar şi a unor condiţii externe.

Este de subliniat că nulitățile necondiționate sunt nulități extrinseci actului de procedură.

Calificarea normelor prin care se reglementează reprezentarea procesuală are importanță în ce priveşte regimul juridic al nulităţii, deoarece răspunsurile la întrebările cine poate invoca nulitatea? şi până când poate fi invocată nulitatea? sunt diferite, în raport de felul nulităţii stabilit potrivit clasificării legale.

În etapa de verificare a cererii de chemare în judecată și de regularizare a acesteia nu există nulităţi condiţionate sau necondiţionate de vătămare, „exprese sau virtuale”, „nulități relative şi absolute”, în funcție de interesul pe care îl ocroteşte norma încălcată și nici „menţiuni esenţiale şi neesenţiale” ale cererii de chemare în judecată supusă verificării.

Aceste distincţii şi diferenţele de regim juridic pe care le aduc cu ele sunt aplicabile în etapa judecății.

În procedura de verificare a cererii de chemare în judecată și de regularizare a acesteia contează numai dacă menţiunea privind conținutul cererii de chemare în judecată se încadrează în cele prevăzute de art. 194 - 197 C.pr.civ. și  este obligatorie pentru reclamant, dacă nu este exceptată de la aplicarea sancţiunii nulităţii.

În raport de modificarea art. 200 C.pr.civ. prin art. I pct. 25 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018.toate nulităţile, ce decurg din absența menţiunilor obligatorii prevăzute la art. 194 - 197 C.pr.civ., pot fi invocate din oficiu de către instanţă şi nu presupun proba vreunei vătămări.

Distincţia dintre elementele esenţiale şi neesenţiale ale cererii de chemare în judecată, dedusă din menţionarea expresă a unora dintre acestea în art. 196 alin. (1) NCPC, este relevantă numai în ipoteza în care s-a fixat primul termen de judecată fără a fi sesizate neregularități ale cererii, cel mai adesea, din eroare.

Determinarea cercului de participanți la judecată care pot invoca nulitatea în cazul reprezentării procesuale, precum și stabilirea momentului procesual în care nulitatea bazata pe un astfel de motiv ar putea fi invocată depind de felul nulității. Se ține cont de regulile legale relative la exercitarea căilor de atac, respectiv de incidența prevederilor art. 488 alin. (2) C.pr.civ.

În materia nulității privind nerespectarea condițiilor legale ale reprezentării procesuale interesează orice condiție, prevăzută de normele juridice aplicabile pentru efectuarea reprezentării procesuale a părților în proces, prin îndeplinirea actelor de procedură efectuate de părți prin reprezentant: acte de procedură ale părților - care conțin o manifestare de voință, efectuate în scris (cererea de chemare în judecată, alegerea domiciliului procesual, cererea adițională, întâmpinarea, cererea reconvențională, cereri de intervenție, cereri de încuviințare a probatoriilor, note de susțineri, cereri de exercitare a căilor de atac, cereri de executare silită a titlurilor executorii, contestații la executare etc.) sau oral (susținerile, explicațiile, lămuririle date la solicitarea instanței de judecată, cereri relative la administrarea probelor, concluziile părților etc.).

Prezintă interes împrejurarea că nerespectarea regulilor legale in materia reprezentării procesuale vizează încălcarea unor condiții externe ale actului de procedură, mai ales ca urmare a verificării prin instanța de judecată a dovezii calității de reprezentant procesual (condiție extrinsecă a actelor de procedură efectuate prin reprezentant).

Majoritatea situațiilor în care devine incidentă sancțiunea nulității actului de procedură, efectuat prin reprezentant, reflectă dependența actului de procedură propriu-zis de actul de procedură care atestă dobândirea calității de reprezentant, în special în ceea ce privește respectarea condițiilor legale privind forma sau conținutul actului de desemnare a reprezentantului (nulitate derivată), ori nesocotirea cu rea-credință a garanțiilor privind „asigurarea prezenței părții în procedură” printr-o citare lipsită de fraudă, în cazul ficțiunii procesuale a reprezentării judiciare a celui citat, cu rea-credință, prin publicitate, când toate actele de procedură (inclusiv cele ale instanței), care au urmat încuviințării citării prin publicitate , „vor fi anulate” (imperativ!), potrivit art. 167 alin. (5) C.pr.civ., în afara aplicării sancțiunii privind obligarea la plata unei amenzi judiciare, potrivit art. 187 alin. (1) lit. c) C.pr.civ.

În cazul nulităților necondiționate, nu este necesară dovedirea vătămării procesuale de către cel care are interes să invoce nulitatea. Trebuie însă dovedită încălcarea legii.

Nulitatea necondiționată determinată de nerespectarea condițiilor reprezentării procesuale depășește limitele ocrotirii intereselor private.

Interesului ocrotit (interes public, de ordin general) îi rămâne indiferentă vătămarea sau nevătămarea intereselor de ordine privată ale părților.

Însă nulitatea necondiţionată pentru nerespectarea condițiilor reprezentării procesuale nu se aplică în mod automat, în absenţa oricărei vătămări. Vătămarea se produce, este gravă, dar nu în raport de drepturile sau de interesele procesuale private ale părţilor, ci în raport de nesocotirea unui interes public, ocrotit ca principiu fundamental al procesului civil, potrivit art. 20 şi art. 174 alin. (2) C.pr.civ.

În materia nulității reprezentării procesuale, conceptul de „putere de reprezentare” reglementat de Codul civil, în absența constrângerilor care ar fi fost impuse de o definiţie legală conceptului de „reprezentare procesuală”, a permis adaptarea interpretării și aplicării normelor de drept material și de drept procesual, astfel încât jurisprudenţa şi doctrina au configurat conţinutul reprezentării procesuale și din această perspectivă normativă de drept material.

Doctrina și practica judiciară în materie au consacrat teza potrivit căreia „puterea de reprezentare” este o condiţie de fond pentru efectuarea unui act de procedură sau pentru a exercita o acţiune civilă, deci pentru a avea „calitatea de reprezentant". Ea ţine de aptitudinea reprezentantului de a exercita în numele părţii drepturile şi obligaţiile procesuale.

În lipsa puterii de reprezentare, iregularitatea calităţii persoanei reprezentantului afectează validitatea reprezentării şi a actelor săvârşite de reprezentant.

Situația se verifică atunci când puterea de reprezentare nu a fost deloc acordată sau când actul care o constată este invalid, fiind, de exemplu, afectat de nulitate.

Neregularitatea poate interveni în cadrul reprezentării convenţionale, statutare sau legale, dar se verifică frecvent în cazul reprezentării convenționale, când puterea de reprezentare a fost revocată (revocarea procurii, revocarea calității de reprezentant judiciar printr-o hotărâre judecătorească), când puterea de reprezentare a încetat din cauze specifice sau intrinsece raportului juridic de reprezentare (în cazul survenirii morţii sau incapacităţii mandantului), când puterea de reprezentare a încetat din cauze extrinsece raportului de reprezentare (încetarea contractului de muncă al unui consilier juridic, încetarea calității de avocat), când mandatarul a acţionat în virtutea unei puteri de reprezentare ce s-a desfiinţat ca o consecinţă a desfiinţării raportului obligaţional care a dat naştere puterii de reprezentare, când reprezentantul a depăşit, conştient sau nu, limitele puterii de reprezentare (cazul conflictului de interese) etc.

Din cauza interpunerii actului unilateral al procurii, actele procesuale întocmite de o persoană lipsită de „putere de reprezentare” rămâne ficțiunea juridică, în care procura permite „prezența în procedură” prin intermediul reprezentantului.

Prevalența formelor întreține riscul „falsului reprezentant”.

Problema  este și  dificil de urmărit în lipsa unui sistem de publicitate adecvat, accesibil într-o măsură rezonabilă, pentru verificarea „conținutului, limitelor și actualității” puterii de reprezentare aparente.

De altfel, art. 1306 - 1307 C.civ. consacră expres separarea raportului din care izvorăşte reprezentarea (raportul de reprezentare) de raportul pentru care este instituită reprezentarea: „Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare”. 

Problema impune un tratament judiciar meticulos, mai ales pentru că, indiferent de izvorul raportului juridic prin care se naște „dreptul/obligația de reprezentare”, reprezentarea presupune o obligaţie de fidelitate, deoarece reprezentarea se face în scopul protejării celui reprezentat.

De aici, existența unui regim juridic dominat de respectarea standardelor instituției „conflictului de interese” și ale „loialității”, care sunt ignorate în situația „falsului reprezentant” în proces.

Doctrina și practica judiciară tratează ipoteza „falsului reprezentant” în cadrul reprezentării procesuale în judecată ca o ipoteză diferită de situația „lipsei dovezii calității de reprezentant”.

Spre exemplu, împuternicirea avocaţială ataşată cererii de chemare în judecată are un conţinut predeterminat (Anexa II la Statutul profesiei de avocat), creat înainte de intrarea în vigoare a actului Cod de procedură civilă.

Pentru reprezentarea persoanelor juridice sau a entităților prevăzute de art. 84 alin. (3) C.pr.civ., în practică, împuternicirea avocațială menționează denumirea clientului - persoană juridică, precum și numele reprezentantului legal al acesteia care semnează contractul de asistență juridică și reprezentare. În situația în care în contract nu sunt prevăzute „puteri” de efectuare a unor acte de dispoziție procesuală expres menționate, împuternicirea avocațială este atestată de avocat și în privința existenței semnăturii reprezentantului legal al clientului - persoană juridică (reprezentat).

În practica judiciară  s-a observat că  rubricile formularului -model al împuternicirii avocațiale ( Anexa nr. 2 la Statutul profesiei de avocat)  nu corespund verificărilor pe care instanța de judecată ar trebui să le facă potrivit reglementării reprezentării judiciare a persoanelor juridice , în ipoteza reprezentării prin avocat.De regulă, împuternicirea avocaţială ataşată  actului de procedură întocmit și subscris de avocat, conţine denumirea clientului, fără a se menţiona numele reprezentantului acestuia prin care s-a acordat dreptul de reprezentare , iar rubrica client/reprezentant , chiar atunci când este semnată în numele persoanei juridice de către parte (cum ar  fi cazul menționării exprese a unor acte procesuale este condiționată de un mandat prealabil, expres),  nu este completată  cu numele reprezentantului legal al părții, purtând numai o semnătură.

Mai ales în astfel de situații numai la sesizarea părții cu interese potrivnice  s-au făcut verificări în raport de care  s-a constatat că acțiunea a fost promovată în numele reclamantului de o persoană care nu are puterea de reprezentare și, în consecință, a fost cazul să se admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant .

 

 

 

3.2. Invocarea nulității neconditionate în cazul reprezentării procesuale în judecată          

                    În cursul unui proces nulitatea se invoca prin mijlocul tehnic al excepțiilor procesuale.              

                   Excepția procesuală ce are ca obiect nulitatea reprezentării procesuale în judecată se soluționează de instanţa competentă să judece cererea principală, potrivit art. 124 alin. (1) C.pr.civ.

Sunt incidente prevederile art. 178 alin. (1) cu observarea prevederilor art. 488 alin. (2) C.pr.civ.

                    Nulitatea reprezentării procesuale se invocă prin:

- excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant, care este o excepție procesuală de procedură ce vizează, în general, învestirea instanței;

- excepția puterii de reprezentare (a calității de reprezentant), care este o excepție procesuală de fond.

Codul de procedură civilă reglementează expres excepția privind lipsa dovezii calității de reprezentant (art. 82 C.pr.civ.).

Cele două excepții procesuale au regim juridic specific:

- excepția procesuală se invocă într-un proces în curs;

- excepția are ca obiect neregularităţi procedurale ale actelor ce privesc reprezentarea;

- excepția nu pune în discuţie fondul pretenţiei formulate;

- efectele admiterii excepţiei procesuale pot consta în întârzierea judecăţii (amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedură) sau în împiedicarea judecăţii fondului (anularea cererii sau chiar a întregului proces urmat într-una dintre fazele de judecată prevăzute de lege).

Admiterea unei excepţii procesuale din materia iregularităților procesuale privind reprezentarea procesuală în judecată nu va afecta, de regulă, dreptul subiectiv pretins, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale nu va avea autoritate de lucru judecat asupra fondul pretenţiei faţă de care s-a invocat excepţia.

Excepţiilor procesuale vizează nerespectarea regulilor stricte de procedură şi a aspectelor formale ale judecăţii, „fără să pună în discuţie fondul dreptului”, în accepțiunea art. 245 C.pr.civ.

Excepţiile procesuale privind reprezentarea procesuală se soluţionează cu prioritate faţă de excepţiile substanţiale şi faţă de celelalte apărări de fond, potrivit art. 248 C.pr.civ., care prevede: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Numai în mod excepţional, excepţiile procesuale privind reprezentarea procesuală se vor soluţiona prin aceeaşi hotărâre ca şi excepţiile substanţiale [atunci când s-a dispus unirea acestora cu fondul, în condiţiile art. 248 alin. (4) C.pr.civ.], însă, chiar şi în cadrul motivării hotărârii, excepţiile procesuale în discuție vor avea prioritate.

În ceea ce privește ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale privind reprezentarea procesuală, se aplică regula potrivit căreia există prioritatea soluționării unei excepţii de procedură cu caracter peremptoriu faţă de excepţiile de procedură cu caracter dilatoriu şi mai apoi faţă de excepţiile procesuale de fond, potrivit principiului că excepţiile care atrag soluţii de anulare se rezolvă prioritar. Soluţia se justifică prin aceea că un act de procedură, mai înainte de a se verifica dacă este sau nu admisibil, trebuie să se verifice dacă există, dacă are valabilitate din punct de vedere juridic.

Or, nulitatea acestuia, în cazul invocării unei excepții procesuale privind reprezentarea în judecată, presupune tocmai o astfel de premisă

Excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant vizează doar o cerinţă formală, extrinsecă actului de procedură, anume aceea a existenţei unei dovezi a calităţii de reprezentant (împuternicire avocaţială, delegaţia consilierului juridic, procura autentică a mandatarului convenţional sau actul care atestă dreptul de reprezentare legală).

Potrivit art. 82 alin. (1) C.pr.civ., când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Potrivit art. 80 alin. (3) C.pr.civ., părțile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor personală în faţa instanței.

Reprezentarea convenţională presupune încheierea între partea reprezentata si reprezentant a unui contract de mandat sau procură emisă de parte, sub forma unui înscris autentic sau procură (in ipoteza reprezentantului - mandatar neavocat), a unui contract de muncă sau a unui raport de serviciu (in ipoteza reprezentantului - consilier juridic) ori a unui contract de asistență juridică (in ipoteza reprezentantului - avocat), fiecare dintre acestea prevăzând, in esență, dreptul si, totodată, obligaţia de reprezentare a părţii într-un proces desfășurat în fața unei anumite instanțe (judecătorie, Tribunal etc.), elemente menționate expres în cuprinsul contractului.

Art. 108 din Statutul profesiei de avocat prevede ca dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică încheiat in formă scrisă între avocat si client ori mandatarul acestuia.

Art. 126 din Statut prevede ca, in baza contractului, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţiala întocmită conform anexei nr. II la Statutul profesiei de avocat. În împuternicirea avocaţiala se specifică: „semnătură nu este necesara in situația in care forma de exercitare a profesiei de avocat atesta identitatea părţilor, a conținutului si data contractului de asistență juridică in baza caruia s-a eliberat împuternicirea".

Conform art. 221 din Statutul profesiei de avocat, dreptul avocatului de a asista, de a reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică, iar art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede ca înscrisurile întocmite de avocat pentru organizarea activităţii si legitimarea sa faţă de terţi au forța probanta deplină până la înscrierea in fals.

În aplicarea si interpretarea corectă a acestei din urmă dispoziții legale, evocate mai sus, simpla invocare a excepției lipsei calităţii de reprezentant a avocatului societăţii, fără ca autorul excepției sa se înscrie in fals impotriva vreuneia din mențiunile împuternicirii avocaţiale aflate la dosarul cauzei, nu conduce in mod automat la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant.

Alta este situația dacă se constată că cererea de chemare în judecată a fost promovată în numele reclamantului de o persoană care nu are puterea de reprezentare.

În acest caz, se admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant al părții și se anulează actul procesual îndeplinit de „falsul reprezentant”.

Cele două excepții procesuale nu se confundă, deși ambele excepții atrag soluţii de anulare a cererii si este necesar a fi rezolvate prioritar.

Excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepție care are, la început, efect dilatoriu, deoarece amână soluționarea cauzei, întârziind finalizarea procesului, și numai în cazul în care nu se complinește lipsa are efect peremptoriu, deoarece atrage încetarea procesului ca efect al anulării actelor de procedură efectuate cu nerespectarea condițiilor legale.  Excepția lipsei puterii de reprezentare (a calității de reprezentant) împiedică/stinge procesul pe fond, în sensul că acesta nu se mai finalizează pe fond, deoarece excepţia are efect peremptoriu.

Pot exista situaţii în care, deşi există o dovadă a calităţii de reprezentant, să nu existe, totuşi, puterea de reprezentare conferită de lege în anumite cazuri sau materii . Spre exemplu: există un înscris care imită o împuternicire avocațială, deşi persoana care o înfățișează nu are titlul profesional de avocat în exercițiul profesiei de avocat și, în consecință, nu există o „putere de reprezentare” în instanţă ca „avocat”; o persoană prezintă o procură autentică pentru reprezentarea unei societăţi comerciale, deşi nu are calitatea de reprezentant al acelei societăţi şi nici nu e consilierul juridic al acesteia etc..

O situație specială o reprezintă ipoteza art. 167 alin. (5) C.pr.civ., potrivit căruia toate actele de procedură care au urmat încuviințării citării prin publicitate dovedită ca solicitată  se anulează .

Potrivit art. 177 alin. (3) C.pr.civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă, până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate, a dispărut cauza acesteia.

Instanţa se va pronunţa asupra excepţiei, după caz, prin încheiere sau prin hotărâre (sentinţă sau decizie). Dacă excepţia se respinge, se pronunţă o încheiere care, fiind interlocutorie, se va putea ataca odată cu hotărârea de fond.

În caz de admitere, se va pronunţa o încheiere, dacă instanţa rămâne în continuare învestită cu soluționarea pricinii, respectiv o hotărâre în cazul în care se dezinvestește.

Art. 248 alin. (5) prevede că încheierea de respingere sau de admitere a excepţiei procesuale – inclusiv cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită – poate fi atacată numai odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu prevede o altă soluţie.

În situaţia în care, în cursul soluţionării apelului sau recursului (deci, nu prin motivele de apel sau de recurs), se invocă o excepţie procesuală absolută (care poate fi şi o excepție de procedură din materia nulității reprezentării procesuale în judecată ), excepţie care nu privește însăși calea de atac, deoarece nu constituie motiv de apel sau de recurs, excepția se soluționează prin însăşi decizia dată asupra căii de atac. Excepţia va face un tot unitar cu motivele căii de atac și, în condițiile legii, poate fi considerată „motiv de ordine publică”.

 

4. Evoluții jurisprudențiale privind regimul nulității în cazul reprezentării procesuale în judecată a persoanelor juridice

Evoluția jurisprudenței obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată potrivit art. 519 - 521 C.pr.civ., a determinat și determină încă dispute doctrinare și orientări jurisprudențiale divergente privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 177 alin. (1) și (3) C.pr.civ., privind îndreptarea neregularităților actelor de procedură în cazuri de reprezentare procesuală a persoanelor juridice, în care nu se respectă condițiile legale ale reprezentării și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite reprezentarea convenţională a persoanelor juridice numai prin avocat sau consilier juridic. Legea nu restricţionează posibilitatea persoanelor juridice ca, în situaţia în care nu apelează la un reprezentant convenţional - avocat sau consilier juridic - să stea în justiţie prin reprezentantul legal. Legea oferă posibilitatea reprezentării într-o manieră profesionalizată, fie prin intermediul unui avocat ales, cu care a încheiat un contract de reprezentare judiciară, fie prin consilierul juridic propriu, angajat cu contract de muncă. Nu există nicio rațiune pentru o eventuală reprezentare convenţională printr-o altă persoană (fizică sau juridică). Reprezentantul pe care şi-l desemnează partea pentru a-i apăra interesele în cursul procesului trebuie să fie apt să îşi îndeplinească în mod eficient mandatul, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă calităţile necesare pentru a construi o apărare rezonabilă. Se prezumă că nicio altă entitate nu poate fi mai calificată decât cele două profesii specializate în desfăşurarea activităţii de asistenţă juridică şi reprezentare judiciară menţionate în textul de lege criticat, respectiv avocaţii şi consilierii juridici.

În cazul persoanelor juridice, subzistă în orice moment posibilitatea reprezentării legale, ca o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a exercitării efective a dreptului la apărare.

În materia reprezentării convenționale a persoanei juridice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016), a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.

Prin Decizia nr. 19 din 19 martie 2018 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.”

Prin deciziile sus-menționate, obligatorii potrivit prevederilor art. 521 alin. (3) C.pr.civ., s-au avut în vedere prevederile art. 84 din Codul de procedură civilă, ce reglementează reprezentarea convenţională a persoanelor juridice:”(1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.”

La adoptarea deciziilor s-a avut în vedere și că lipsa dovezii calităţii de reprezentant este reglementată și se rezolvă potrivit art. 82 C.pr.civ, text normativ supus interpretării obligatorii:”(1) Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.(2) Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.”

O notă aparte o reprezintă Decizia nr. 2/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017), prin care s-a statuat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată. S-a decis  că ”reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială.”

Doctrina a evidențiat nu numai inconsecvența acestei decizii în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale în materia reprezentării procesuale, prin prisma interpretării date prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ci și interpretarea neconformă cu legislația în vigoare în dreptul intern și în dreptul european.

Dezlegările de principiu sunt în sensul că „limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat" (paragraful 32), iar „contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în material reprezentării, de norme imperative" (paragraful 33).

S-a statuat că art. 84 alin. (1) C.pr.civ. consacră norme de procedură cu caracter imperativ și, esențial, că activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridic, într-un domeniu în care Constituția permite exclusiv reglementări prin lege: domeniul reprezentării procesuale în procedura de judecată.

Soluțiiile sunt conforme cu constantele dreptului procesual civil în materie.

În consecință, cu motivarea că încheierea actelor juridice prin care avocatul dobândește calitatea de reprezentant procesual al uneia din părți într-un proces civil se încheie cu observarea și respectarea dreptului în vigoare, prin Hotărârea nr. 428/2018 a fost completat Statul profesiei de avocat cu prevederile art. 41¹ alin. (1¹), care prevede:

„Este interzis avocatului ca, în exercitarea oricărei activități din cele prevăzute la art. 3 din Legea nr 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, să încheie contracte de asistență juridică cu persoane juridice care au calitatea de mandatari ai altor persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii activităților profesionale ale avocatului”.

Reglementarea a avut în vedere și obligațiile ce revin avocatului potrivit reglementărilor din materia prevenirii și sancţionării spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, care impun reguli relative la „cunoașterea clientului”, dar și reglementările prin norme imperative privind reprezentarea în judecată a persoanelor juridice.

Chiar și după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ,practica judiciară a admis, într-o proporție semnificativă, posibilitatea ratificării cererii de chemare în judecată introduse la instanța de judecată . S-a argumentat că nu s-a stabilit  printr-o interpretare general obligatoriea art. 84 alin.(1) C. pr. civ.  „felul nulității”, că reglementările privind regimul juridic al nulității în materia reprezentării procesuale permit calificarea caracterului dispozitiv al normei, ori că, dacă a intervenit regularizarea actului de procedură întocmit cu încălcarea Deciziei nr. 9/2016  ratificarea actului de procedură întocmit cu încălcarea regulilor de procedură  înainte de declararea nulității, art. 177 C.pr.civ. ar permite ca actul de procedură să nu fie anulat.

Situația se constată prin Decizia nr. 40/2019 dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 14 februarie 2020), prin care s-a respins sesizarea prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea ratificării cererii de chemare în judecată, redactată și depusă la instanța de judecată de consilierul juridic al unei persoane juridice mandatate de altă persoană juridică, chestiune considerată „nouă”, deși Decizia nr. 9/2016 s-a referit expres și la regimul juridic al cererii de chemare în judecată.

Sesizarea a fost respinsă, din motive de ordin procesual privind îndeplinirea condițiilor cumulative de admisibilitate a sesizărilor în materia reglementată de art. 519 - 521 C.pr.civ.

Din cuprinsul Deciziei nr. 40/2019 rezultă că, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 9 din 4 aprilie 2016, „unele instanţe au opinat în sensul că este posibilă acoperirea nulităţii rezultând din redactarea cererii de chemare în judecată de o persoană juridică, în calitate de mandatar al altei persoane juridice, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform cărora actul de procedură nu va fi anulat dacă, până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate, a dispărut cauza acesteia” (par. 75, Decizia nr. 40/2019), sau  „... au opinat în sensul că nulitatea cererii introductive poate fi acoperită în condiţiile semnării cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al persoanei juridice reclamante ori de către avocatul sau consilierul său juridic” (par. 77, Decizia nr. 40/2019).

Instanțele care respectă Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au arătat că „acoperirea nulităţii cererii de chemare în judecată nu se poate realiza în situaţia în care mandatul de reprezentare este nul, această împrejurare rezultând din acordarea calităţii de reprezentant de către o persoană juridică unei alte persoane juridice. Cum mandatul acordat de o persoană juridică unei alte persoane juridice pentru reprezentare în instanţă este nul, obiectul său fiind prohibit de dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă interpretat per a contrario, prezentarea sa în faţa instanţei de judecată este inutilă; prin urmare, nulitatea cererii de chemare în judecată formulată de o persoană juridică în calitate de reprezentantă a altei persoane juridice nu poate fi acoperită în condiţiile art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă” (par. 76, Decizia nr. 40/2019).

Deși sesizarea a fost respinsă , Decizia nr. 40/2019 a statuat că „din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că, atunci când se constată că în numele unei persoane juridice acţionează un reprezentant convenţional, care nu are calitatea de consilier juridic sau avocat al acesteia, instanţa va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar în cazul în care acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată” (par. 67, Decizia nr. 40/2019) și că „dispoziţiile legale sunt lipsite de orice echivoc sub aspectul modalităţii în care instanţele de judecată trebuie să procedeze atunci când constată lipsa calităţii de reprezentant; prin urmare, coroborarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu cele ale art. 84 alin. (1) din acelaşi act normativ nu implică nicio dificultate de interpretare, cu atât mai mult cu cât instituţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant nu este nouă în dreptul procesual român şi nici nu a suferit modificări esenţiale în noua reglementare.” (par. 68, Decizia nr. 40/2019).

Redactarea şi promovarea unei cereri de chemare în judecată de către un reclamant persoană juridică, prin mandatar persoană juridică, atrag sancţiunea nulităţii acesteia, conform dispoziţiilor art. 179 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dispozițiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu vizează ocrotirea interesului personal al părţilor, ci desfăşurarea procesului civil însuşi.

Norma este imperativă şi de ordine publică. Părţile nu pot acoperi prin voinţa lor viciile unui act de procedură săvârşit cu încălcarea unei norme de ordine publică și nici nu pot nesocoti asemenea norme.

Legea nu este permite acoperirea nulităţii absolute rezultând din redactarea cererii de chemare în judecată de o persoană juridică, în calitate de mandatar al altei persoane juridice, dispoziţiile art. 84 din Codul de procedură civilă fiind imperative şi de strictă interpretare.

Sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată promovată  cu nerespectarea prevederilor legale , astfel cum acestea au fost interpretate  prin  mijloace de unificare a practicii judiciare ,nu poate fi acoperită, deoarece încălcarea dispoziţiilor referitoare la reprezentarea procesuală reprezintă unul dintre cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări (art. 176 pct. 2 din Codul de procedură civilă),. În consecinț,.  nu sunt incidente dispoziţiile art. 177 din Codul de procedură civilă referitoare la situaţiile în care instanţa poate dispune înlăturarea vătămării, fără anularea actului. Aceasta mai ales  pentru că art. 177 alin. (1) C.pr.civ. are ca premisă „înlăturarea vătămării fără anularea actului” de procedură viciat. Or, în cazul nulităților relative la reprezentarea procesuală, nulitatea este „necondiționată de vătămare” (art. 176 pct. 2 C.pr.civ.). Textul normativ este clar, neechivoc.

Dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că, atunci când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, nu sunt incidente în ipoteza încălcării art. 84 alin. (1) C.pr.civ.

 Art. 82 alin. (1) C.pr.civ. se referă la situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost formulată printr-un reprezentant care nu şi-a dovedit calitatea, iar nu la situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost formulată printr-un reprezentant căruia legea nu îi recunoaşte această calitate, conform interpretării general obligatorie a prevederilor art. 84 alin. (1) C.pr.civ., dată prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016) și Decizia nr. 19 din 19 martie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018), ambele pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nulitatea ce poate rezulta ca urmare a nesocotirii regulilor privind reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată nu poate fi acoperită prin însuşirea cererii de către un mandatar care îndeplineşte, pe seama persoanei juridice titular al cererii, condiţiile prevăzute de lege în materia reprezentării convenţionale, dacă sunt încălcate regulile prevăzute de art. 84 alin. (1) C.pr.civ.

Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice  este facultativă, persoanele juridice păstrându-şi permanent posibilitatea de a sta în justiţie prin reprezentantul legal.  În măsura în care nu  se pot îndeplini exigenţele impuse de prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, persoanele juridice au posibilitatea de a introduce acţiuni şi de a formula cereri, a ridica excepţii şi a propune probe, precum şi de a efectua orice alt act procesual prin reprezentantul legal.

Reglementarea prevăzută de art. 84 alin. (1) și alin. (3) C.pr.civ. a fost supusă controlului de constituționalitate în mai multe rânduri.

Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea reglementărilor examinate, în raport de motivele invocate în susținerea excepțiilor de constituționalitate cu care a fost sesizata, prin decizia nr. 246/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, decizia nr. 221 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 5 iulie 2019, decizia nr. 303/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1217 din 19 decembrie 2022.

Printr-unul din considerentele deciziei nr. 246/2017 s-a reținut: „Codul de procedură civilă oferă remedii procedurale pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, stabilind, prin art. 82 alin. (1), obligaţia instanţei de a da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată” (par. 24).

Dezlegarea în discuție nu justifică și nu lămurește soluția dată în dispozitivul deciziei.              Procedeul reflectă una din desele interferențe ale Curții Constituționale în filozofia legislativă și în atribuția exclusivă a instanțelor de judecată de a interpreta legea în vederea aplicării sale, astfel că această dezlegare nu poate deveni, pentru practicienii dreptului, o grilă de lectură a reglementărilor din materia nulității necondiționate a reprezentării procesuale, pentru se contrazice, astfel, dezlegarea general obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor legale privind reprezentarea în judecată a persoanelor juridice. Chestiunea are importanță deoarece, și în prezent, în practică, instanțele de judecată sunt confruntate cu invocarea de către cei interesați a considerentului analizat din Decizia Curții Constituționale, sub argumentul general obligatoriu al acesteia.

Pentru corecta aplicare a regulilor privind reprezentarea procesuală, legea a reglementat detaliat situația în care cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să reflecte raporturile de reprezentare care stau la baza eliberării dovezii calității de reprezentant, în cazul reprezentării prin avocat sau consilier juridic.

Potrivit art. 194 lit. b) C.pr.civ., cererea va cuprinde numele, prenumele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, iar in cazul reprezentarii prin avocat, numele, prenumele acestuia si sediul profesional; dovada calitatii de reprezentant, in forma prevazuta la art. 151 C.pr.civ., se va alatura cererii.

Dispozitia prevazuta de art. 194 lit. b) C.pr.civ se interpreteaza in sensul ca, atunci cand reprezentantul partii, persoana fizica sau juridica, este mandatar neavocat sau consilier juridic, cererea va cuprinde numele, prenumele si calitatea celui care reprezinta partea in proces si dovada conform art. 151 C.pr.civ, iar cand reprezentantul partii este avocat sau consilier juridic se mentioneaza numele, prenumele acestuia, calitatea rezultand implicit si, in plus, sediul profesional si dovada calitatii de reprezentant, conform art. 151 C.pr.civ., ambele situatii vizand contextul existentei unui singur raport de reprezentare.

In cazul in care exista raport dublu de reprezentare, adica persoana fizica are mandatar conventional sau legal care, la randul sau, a dat mandat unui avocat, este necesar, prin raportare la dispozitiile art. 151 C.pr.civ, sa se mentioneze in cerere atat numele, prenumele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, cat si sa se anexeze dovada - adica procura autentica conform art. 151 alin. (1) C.pr.civ sau copie legalizata de pe inscrisul doveditor al calitatii sale, conform art. 151 alin. (3) C.pr.civ. si, de asemenea, in cadrul celui de-al doilea raport de reprezentare, sa se mentioneze numele, prenumele avocatului si sediul profesional si sa se anexeze dovada calitatii de reprezentant, conform art. 151 alin. (2) C.pr.civ.

Acelasi rationament se aplica si in cazul persoanei juridice, in acest caz existand intotdeauna un raport de reprezentare implicit, adica raportul persoana juridica - organ de administrare, conform ar. 209 C.civ. si, astfel, in cazul reprezentarii prin avocat a persoanei juridice, intotdeauna va exista un raport dublu de reprezentare: cel prevazut de art. 209 C.civ. si cel conventional.

Astfel, in cazul in care persoana juridica este reprezentata si convențional, nu exista nici o ratiune pentru care sa nu se mentioneze in cerere numele si calitatea celui care reprezinta partea - adica organul de administrare, si sa se aduca dovada calitatii prevazuta la 151 alin. (4) C.pr.civ in acest sens, tocmai pentru a verifica daca persoana care a formulat actiunea in numele persoanei juridice si a dat mandat avocatului este abilitat, conform art. 209 C.civ.

*

O introspecție asupra reprezentării procesuale a părților în judecată și asupra regimului juridic al nulității ca sancțiune de drept procesual, care gsrantează respectarea condițiilor prevăzute de lege în materia prezenței părților în procedura urmată în cursul unui proces, demonstrează că sistemul de drept trebuie să  ofere mecanisme funcţionale apte a proteja efectiv drepturile subiective,   dar și  de a  înlătura inechitățile în aplicarea strictă a legii.

Recurgerea la justiția civilă statală este adesea un demers complex şi costisitor, iar pe alocuri ermetic şi imprevizibil. Aversiunea faţă de funcționarea sistemului de justiţie este înlăturată și dacă instanțele de judecată dau un răspuns unic la problemele similare sau identice ridicate de interpretarea sistemului normativ privind reprezentarea procesuală, iar doctrina și practica judiciară a instanțelor în materia reprezentării părților în judecată este cunoscută de public.Se pot identifica soluții pentru a se înlătura  diferențele cu privire la posibilitatea de acces la apărarea profesionalizată, de a se facilitează accesul la informația juridică, pentru a se depăşi eventuale bariere psihologice. Și astfel se poate consolida încrederea  în sistemul judiciar.

 

 

Provocări ale dreptului procesual în materia drepturilor de proprietate intelectuală

Rezumat

Lucrarea prezentată în cadrul Conferinței naționale ''In memoriam Prof. Viorel Mihai Ciobanu'', organizată la Facultatea de Drept, Universitatea din București, pe data de 17 februarie 2023, pune în discuție aspecte privind configurarea normelor interne de drept procesual civil de norme de drept al Uniunii Europene din materia drepturilor de proprietate intelectuală (partea I) și relația dintre normele de drept internațional public adoptate în materie și normele interne de procedură civilă (partea a II-a).

Cuvinte-cheie: principiul autonomiei procedurale; principiul efectivității dreptului Uniunii; drept procesual civil; dreptul Uniunii Europene

 

Abstract

The Study presented at the National Conference "In memoriam Prof. Viorel Mihai Ciobanu", organized at the Faculty of Law, University of Bucharest, on February 17, 2023, discusses aspects regarding the configuration of internal rules of civil procedural law by rules of European Union law in the field of intellectual property rights (part I) and the relationship between the rules of public international law adopted in the matter and the internal rules of civil procedure (part II).

Keywords: the principle of procedural authonomy; the principle of efectiveness of EU law; procedural law; EU law

Résumé

L'article présenté à la Conférence nationale "In memoriam Prof. Viorel Mihai Ciobanu", organisée à la Faculté de droit de l'Université de Bucarest, le 17 février 2023, traite des aspects concernant la configuration des règles internes du droit procédural civil par le droit européen en matière de droits de propriété intellectuelle (partie I) et le rapport entre les règles de droit international public adoptées en la matière et les règles internes de procédure civile (partie II).

Mots clés: le principe de l'autonomie procédurale; le principe d'efficacité du droit de l'Union; droit de la procédure civile; droit de l'Union Européenne

           I Configurarea normelor interne de drept procesual civil de către normele de drept al Uniunii Europene

Prealabil, precizăm că noțiunea tehnico-juridică ''drept de proprietate intelectuală'' se impune legiuitorului român ca efect al aderării României la tratate internaționale care utilizează această (subl. ns.) noțiune juridică, nu orice altă noțiune (''drepturi intelectuale'', de exemplu), precum Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale[2] și prin dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[3], care utilizează noțiunea ''proprietate intelectuală'' în cuprinsul dispozițiilor art. 17 alin. (2), intitulat ''dreptul de proprietate''.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene[4] nu conferă Uniunii competența de a reglementa norme de procedură civilă, această prerogativă aparținând legiuitorului național, conform principiului autonomiei procedurale a statelor membre.

Uniunea are competența de a adopta acte normative în scopul realizării pieței interne și asigurării bunei funcționări a acesteia. Protecția proprietății intelectuale este esențială pentru realizarea pieței interne și intră în sfera competenței de reglementare a Uniunii, partajată cu statele membre.

În materia drepturilor de proprietate intelectuală, legiuitorul european a adoptat Regulamente prin care a creat titluri europene care asigură o protecție uniformă a drepturilor în Uniune și Directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre (art. 115 TFUE[5]).

Sunt Directive care instituie norme de drept procesual:

- Directiva nr. 48/2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală[6], transpusă în dreptul intern prin OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială[7] și prin OUG nr. 123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe[8].

Prin aceste acte normative au fost instituite norme de procedură cu caracter special[9], cum sunt cele privind: calitatea procesuală activă și pasivă în cereri de ordonanță președințială, obținerea de informații privind originea și rețelele de distribuție a mărfurilor pretins contrafăcute sau piratate, măsuri definitive precum retragerea din comerț și distrugerea fizică a mărfurilor contrafăcute sau piratate șamd.

- Directiva nr. 943/2016 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale a acestora[10], transpusă în dreptul intern prin OUG nr. 25/2019[11], prin care, conform opțiunii legiuitorului european[12], au fost instituite norme de procedură speciale, care derogă atât de la Directiva nr. 48/2004 aplicabilă numai drepturilor de proprietate intelectuală cu caracter exclusiv, cât și de la normele generale ale Codului de procedură civilă[13], cum sunt: măsuri pentru judecarea litigiului fără prezența publicului, care derogă de la principiul publicității procesului civil; măsuri pentru limitarea accesului părților și reprezentanților acestora la actele dosarului care conțin secrete comerciale, cu riscuri sub aspectul respectării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare etc.

Transpunerea Directivelor care instituie norme de procedură ridică probleme de coerență normativă în cadrul sistemului juridic de drept procesual național, care este din ce în ce mai fragmentat.

Crearea unor regimuri de drept procesual civil diferite, pentru anumite categorii restrânse de drepturi contrazice principiul fundamental al dreptului procesual civil potrivit căruia acțiunea civilă este uniformă, iar legea nu creează pentru fiecare drept subiectiv în parte o acțiune proprie, principiu afirmat și susținut constant în doctrina relevantă[14].

Pe data de 13 decembrie 2022 a intrat în vigoare OUG nr. 169 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice[15], prin care au fost transpuse dispozițiile art. 45[16] din Directiva nr. 2436/2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci[17], care a instituit o procedură administrativă specială de soluționare a cererilor de decădere din drepturile conferite de marca înregistrată și a cererilor de anulare a înregistrării mărcii, de competența oficiilor naționale.

Procedura administrativ-jurisdicțională de anulare și decădere este aplicabilă, conform legii, din 14 ianuarie 2023 și are caracter facultatativ și alternativ procedurii judiciare de anulare și decădere de competența Tribunalului București.

Comisia de specialitate din cadrul OSIM, are atribuții jurisdicționale și soluționează cererile cu aplicarea normelor de procedură speciale ale Legii nr. 84/1998, completate cu normele generale ale Codului de procedură civilă.

OSIM nu are calitate de parte în litigiu, fiind astfel exclusă aplicarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Art. 61⁹ alin. (10) din Legea nr. 84/1998 enumeră hotărârile care pot fi pronunțate de comisie: hotărâri de admitere sau de respingere a cererii, hotărâri prin care se ia act de renunțarea la judecata cererii sau de tranzacția părților și hotărâri prin care se constată perimarea cererii.

Enumerarea nu are caracter exhaustiv, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia art. 6 (1) din Convenția europeană a drepturilor omului[18] este aplicabil în toate procedurile al căror rezultat este decisiv și determinant pentru existența unui drept privat cu caracter civil, cum este și procedura administrativ-jurisdicțională de anulare și decădere, determinantă pentru stingerea dreptului la marcă înregistrată, drept protejat ca ''bun'', în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În consecință, procedura poate fi finalizată și prin hotărâri de admitere a excepțiilor procesuale, numai astfel fiind posibilă asigurea disciplinei procesuale, respectarea dreptului la apărare și soluționarea cererilor într-un termen optim și previzibil.

Este de remarcat faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres că în procedura administrativ-jurisdicțională, comisia de specialitate din cadrul OSIM are competența de a pronunța sancțiunea perimării.

Problema a fost controversată în practica judiciară[19], în privința procedurii administrativ-jurisdicționale de soluționare a contestației, dat fiind că ÎCCJ a statuat că, în toate cazurile, Comisia de contestații este obligată să pronunțe o hotărâre pe fondul contestației, cu consecința prelungirii unui litigiu timp de 15 ani, în condițiile în care erau întrunite condițiile pentru pronunțarea sancțiunii perimării de către Comisia de contestații.

Împotriva hotărârii pronunțate în procedura administrativ-jurisdicțională poate fi exercitată calea de atac a contestației, de competența Tribunalului București, care exercită un control judecătoresc, cu aplicarea normelor generale de procedură din materia căilor de atac devolutive.

Normele de drept procesual se impune să fie interpretate și aplicate în conformitate cu dreptul Uniunii, în acest scop fiind instituit mecanismul trimiterii preliminare.

Jurisprudența relevantă[20] privitoare la principiile care guvernează relația dintre dreptul național și dreptul Uniunii este în sensul că principiul autonomiei procedurale a statelor membre poate suferi limitări dacă, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, dispozițiile procedurale naționale sunt mai puțin favorabile decât în situații similare supuse dreptului intern (conform principiului echivalenței), sau dacă dispozițiile procedurale naționale fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea și aplicarea dreptului Uniunii (conform principiului efectivității).

Principiul efectivității dreptului Uniunii nu constrânge statele membre să instituie alte norme procedurale decât cele stabilite de dreptul intern, cu excepția cazului în care nu există un mijloc procesual care să permită garantarea respectării drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii.

Principiul supremației dreptului Uniunii nu admite ca norme de drept intern să aducă atingere unității și eficacității acestuia.

Dacă incompatibilitatea dintre o normă de drept intern și dreptul Uniunii se datorează interpretării jurisprudențiale a acesteia, se impune înlăturarea respectivei jurisprudențe.

În cazul în care o dispoziție de drept intern încalcă o dispoziție a dreptului Uniunii, care pune în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă, instanțele naționale trebuie să lase neaplicate respectivele dispoziții de drept intern, inclusiv cele de natură constituțională.

Jurisprudența Curții de Justiție este izvor de drept. Hotărârea Curţii este în aceeaşi măsură obligatorie pentru instanţa naţională care a sesizat Curtea cu întrebarea preliminară, pentru toate celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă de drept identică și pentru legiuitorul național, care nu poate adopta acte normative contrare dreptului Uniunii, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea de Justiție.

 

           II Relația dintre dreptul internațional public din materia drepturilor de proprietate intelectuală și normele de procedură civilă

Normele de drept internațional public prevăzute de Tratate ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern în condițiile stabilite prin cadrul legislativ intern[21].

Pentru a răspunde problemelor ridicate în practică, regimul juridic aplicabil mărcilor internaționale înregistrate la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) conform Aranjamentului de la Madrid[22] sau Protocolului referitor la Aranjament[23] a fost clarificat prin HG nr. 1197/2022[24], intrată în vigoare la 10 octombrie 2022, care a modificat şi completat HG nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Potrivit art. 28 din HG nr. 1197/2022, comunicările OSIM cu privire la mărci internaționale se emit conform Regulamentului comun[25] de aplicare a Aranjamentului de la Madrid și Protocolului referitor la Aranjament.

Termenele pentru exercitarea căilor de atac reglementate prin norme procesuale de drept intern se calculează de la data publicării înregistrării internaţionale în Gazeta OMPI - singura publicaţie oficială privind mărcile internaţionale conform Regulamentului comun de aplicare.

Dispozițiile Aranjamentului de la Madrid și Protocolului referitor la Aranjament nu pot fi invocate decât de destinatarii acestor norme de drept internațional public: statele semnatare, prin autoritățile naționale competente și Biroul internațional al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale - organul administrativ comun.

Privitor la îndeplinirea sau neîndeplinirea de către România a obligațiilor ce îi revin în temeiul Convenției privind eliberarea brevetelor europene[26] este relevantă Decizia ÎCCJ nr. 2/2017[27], pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea art. 28 alin. (2)[28] din OG nr. 66/2000 și art. 20 alin. (1)[29] din OG nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială[30].

Prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 s-a statuat că o persoană juridică poate fi reprezentată în fața instanțelor judecătorești de o altă persoană juridică - respectiv de forma de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, care poate fi inclusiv o societate cu răspundere limitată sau o societate pe acțiuni - prin consilierul lor juridic al acesteia - angajat cu contract de muncă, dacă acesta este și consilier în proprietate industrială.

Decizia nr. 2/2017 este contrară Deciziei nr. 9/2016[31], pronunțată anterior de ÎCCJ, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea art. 84 alin. (1) C.pr.civ.[32], ÎCCJ a statuat că o persoană juridică nu poate fi reprezentată în instanță prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

În motivarea Deciziei nr. 2/2017, ÎCCJ a invocat Regula 152 alin. (11)[33] din Regulamentul de aplicare a Convenției privind eliberarea brevetelor europene, privitoare la reprezentarea în fața Oficiului European de Brevete. Conform motivării, dispozițiile OG nr. 66/2000 s-au inspirat din ''sistemul de reprezentare creat prin Convenția brevetului european'', pe care România s-a angajat să o respecte (par. 110, decizie[34]).

Care este însă interpretarea oficială dată Regulii 152 alin. (11) din Regulamentul de aplicare a Convenției?

Conform Comunicatului Oficiului European de Brevete privind reprezentarea la Oficiu din 28 august 2013[35], publicat în JO OEB nr. 535:

''[...] dreptul de reprezentare în fața Oficiului poate fi exercitat exclusiv de persoane fizice. [...] Este important de reținut că înregistrarea unei asociații de mandatari la Oficiul European de Brevete nu conferă acesteia statutul de persoană juridică''.

Având în vedere că ''sistemul de reprezentare'' creat de Convenția privind eliberarea brevetelor europene exclude reprezentarea unei persoane juridice prin mandatar persoană juridică, implicit, prin consilierul juridic al acesteia, dispozițiile OG nr. 66/2000, în interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2017, încalcă obligațiile asumate de România prin Convenția privind eliberarea brevetelor europene.

Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 a fost criticată și sub alte aspecte, într-un studiu anterior[36].

Legea specială nr. 64/1991 privind brevetele de invenție[37] respectă Convenția brevetului european, deoarece, la art. 2 lit. h), prin noțiunea ''mandatar autorizat'' desemnează exclusiv persoana fizică, consilierul în proprietate industrială care poate avea și calitatea de reprezentant în procedurile în fața OSIM.

Legea specială nr. 64/1991 nu reglementează reprezentarea în fața instanțelor judecătorești. Problema excede sferei de reglementare a legii speciale și intră în sfera de reglementare a normelor generale ale Codului de procedură civilă.

Și în concepția Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[38], conform art. 28 alin. (1)[39], numai avocatul înscris în tabloul baroului, cu drept de exercitare a profesiei, are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică.

Legea nr. 51/1995 conferă dreptul de reprezentare numai avocatului persoană fizică, nu și formelor de exercitare a profesiei de avocat.

Aceeași este și concepția legiuitorului european. Art. 19 din Statutul Curții de Justiție[40] stabilește că părțile (altele decât statele membre și instituțiile Uniunii) ''trebuie să fie reprezentate de un avocat'' […] „autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru''.

Dreptul de reprezentare este recunoscut numai avocatului persoană fizică, nu și formelor de exercitare a profesiei, care nu sunt menționate în hotărârile Curții de Justiție.

Avocații care compar în fața Curții ''se bucură de drepturile și garanțiile necesare exercitării independente a funcției lor'', în interesul public privind buna administrare a justiției.

În cazul reprezentării unei persoane juridice, ''exercitarea independentă a funcției de avocat'' impune, conform jurisprudenței constante a Curții[41]: lipsa unui raport de muncă între avocat și persoana juridică reprezentată, lipsa calității de asociat sau acționar în cadrul persoanei juridice reprezentate, lipsa unei funcții de conducere în cadrul persoanei juridice reprezentate.

În cazul neîndeplinirii condițiilor legale privind reprezentarea, este incidentă sancțiunea nulității absolute a actelor de procedură întocmite de avocat și a tuturor actelor de procedură subsecvente.

Sancțiunea nulității absolute nu poate fi înlăturată prin ratificare. Sub acest aspect, este relevantă hotărârea Curții de Justiție, din 24 martie 2022, pronunțată în materia drepturilor de proprietate industrială, în cazul PJ c. Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), C-529/18 P și C-531/18 P[42].

 

           Scurte concluzii

Normele de procedură edictate pentru dobândirea, apărarea și stingerea drepturilor de proprietate intelectuală de sorginte europeană și internațională provoacă în mod constant dreptul procesual general și determină evoluția acestuia.

Marja de libertate a legiuitorului național în materia drepturilor de procedură civilă este stabilită de principiul supremației dreptului Uniunii, care nu admite ca norme de drept intern, chiar de natură constituțională, să aducă atingere unității și eficacității acestuia și de principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii.

 

 

 

[1]Avocat în Baroul București, asociat în cadrul SCPA Florea Gheorghe și Asociații. Autoarea poate fi contactată la adresa sonia.florea@avfloreagheorghe.ro.

[2] Convenţia de la Paris pentru protectia proprietatii industriale, in forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificata de România prin Decretul nr.1177 din 28.12.1968 - B.Of. nr.1/06.01.1969.

[3] Jurnalul Oficial C 326, 26.10.2012, p. 391–407, accesibilă la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:12012P/TXT&from=RO.

[4] Jurnalul Oficial C 326, 26.10.2012, p. 0001-0390, accesibil la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:12012E/TXT&from=RO.

[5] Potrivit căruia: ''Fără a aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne''.

[6] Accesibilă la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32004L0048&from=RO.

[7] Monitorul Oficial nr. 643 din 20 iulie 2005.

[8] Monitorul Oficial nr. 843 din 19.09.2005.

[9] Pentru o analiză detaliată a dispozițiilor Directivei nr. 48/2004 și transpunerea acestora în ordinea juridică internă, a se vedea S. Florea, ''Proceduri civile în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Dobândirea, apărarea și stingerea drepturilor de proprietate intelectuală'', Ed. Universul Juridic, București, 2013.

[10] Jurnalul Oficial L 157, 15.6.2016, p. 1–18, accesibilă la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32016L0943&from=RO.

[11] Monitorul Oficial nr. 309 din 19.04.2019.

[12] a se vedea: Declarația privind art. 2 din Directiva nr. 48/2004 (2005/295/EC), publicată în Jurnalul Oficial nr. L 94/37 din 13.04.2005, accesibilă la adresa: https://eur-lex.europa.eu și SWD/2013/0471 și Studiul de impact care a stat la baza adoptării Directivei nr. 943/2016 (SWD/2013/0471 final), în care se precizează în mod expres că ''contrar Acordului TRIPS, legislația Uniunii Europene privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală se aplică numai încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală formale (acordate de o autoritate statală - n.ns.), cu excluderea secretelor comerciale'' (traducerea n.ns.), din 28 noiembrie 2013, accesibil numai în limba engleză, la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52013SC0471&qid=1605711125200, intitulat ''Commission Staff Working Document Impact Assessment Accompanying the document proposal for a Directive of the European Parliament and of the Council on the protection of undisclosed know-how and business information (trade secrets) against their unlawful acquisition, use and disclosure''.

[13] Pentru o analiză detaliată a prevederilor Directivei nr. 943/2016 și a normelor de transpunere prevăzute prin OUG nr. 25/2019, a se vedea S. Florea, ''Aspecte privind protecția secretelor comerciale prin Ordonanța de Urgență nr. 25/2019'', publicat în volumul ''In honorem Viorel Roș. Studii de drept privat și public'', Editura Hamangiu, București, 2021, accesibil la adresa: https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3795458 și Reglementarea procedurilor pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale în procedura de judecată de drept comun și în litigii arbitrale, publicat în Revista română de arbitraj nr. 2/2022, accesibil la adresa: https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=4133509.

[14] E. Herovanu, ''Principiile procedurei judiciare'', Institutul de arte grafice ''Lupta'' N. Stroilă, București, 1932, p. 123 și 125; V.M. Ciobanu, ''Tratat teoretic și practic de procedură civilă'', Ed. Național, București, 1996, p. 13.

[15] Monitorul Oficial nr. 1196 din 13.12.2022.

[16] Potrivit art. 45 ''Procedura de decădere din drepturi sau de declarare a nulității (1) Fără a aduce atingere dreptului părților de a introduce o cale de atac în instanță, statele membre prevăd o procedură administrativă eficientă și rapidă de decădere din drepturi sau de declarare a nulității unei mărci în fața oficiilor lor. (2) Procedura administrativă de decădere din drepturi prevede că titularul unei mărci este decăzut din drepturile sale din motivele prevăzute la articolele 19 și 20. (3) Procedura administrativă de nulitate prevede că marca este declarată nulă pe baza a cel puțin unuia dintre următoarele motive: (a) marca nu ar fi trebuit să fie înregistrată, deoarece nu se conformează cerințelor prevăzute la articolul 4; (b) marca nu ar fi trebuit să fie înregistrată, din cauza existenței unui drept anterior în sensul articolului 5 alineatele (1)-(3). (4) Procedura administrativă prevede că cel puțin următoarele persoane sunt îndreptățite să depună o cerere de decădere sau în nulitate: (a) în cazul alineatului (2) și al alineatului (3) litera (a), orice persoană fizică sau juridică și orice grup sau organism constituit în scopul de a reprezenta interesul fabricanților, al producătorilor, al furnizorilor de servicii, al comercianților sau al consumatorilor și care, în conformitate cu legislația care îi este aplicabilă, are capacitatea de a sta în justiție ca reclamant sau pârât; (b) în cazul alineatului (3) litera (b) din prezentul articol, titularul unei mărci anterioare astfel cum se menționează la articolul 5 alineatul (2) și la articolul 5 alineatul (3) litera (a) și persoana autorizată în conformitate cu legislația relevantă să exercite drepturile conferite de o denumire de origine sau o indicație geografică protejată astfel cum se menționează la articolul 5 alineatul (3) litera (c). (5) O cerere de decădere din drepturi sau de declarare a nulității unei mărci poate fi depusă împotriva totalității produselor sau serviciilor sau a unei părți a produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată marca contestată. (6) O cerere de declarare a nulității unei mărci poate fi depusă pe baza unuia sau mai multor drepturi anterioare, cu condiția ca toate acestea să aparțină aceluiași titular''.

[17] Accesibilă la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32015L2436&from=RO.

[18] Accesibilă la adresa: https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=basictexts&c=.

[19] Pentru dezvoltări, a se vedea S. Florea, ''Considerații esențiale privind competența Comisiei de contestații din cadrul O.S.I.M. de a constata și pronunța sancțiunea perimării contestației în materia dreptului la marcă'', publicat în Revista română de proprietate industrială nr. 2-3/2014, accesibil la adresa https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2471248.

[20] Hotărârea Randstad Italia, pronunțată de CJUE, Marea Cameră, la 21 decembrie 2021 (C-497/20).

[21] Art. 11 din Constituția României, Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[22] Aranjamentul privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, ultima revizuire în 1967, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, accesibil la adresa: https://www.osim.ro/wp-content/uploads/2018/02/madrid.pdf.

[23] Adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, accesibil la adresa: https://www.wipo.int/wipolex/en/treaties/textdetails/12603.

[24] Monitorul Oficial nr. 976 din 7 octombrie 2022.

[25] Ultima formă a Regulamentului de aplicare, în vigoare la 1 februarie 2023, poate fi accesată la adresa: https://www.wipo.int/wipolex/en/text/586467.

[26] Convenție din 1973, la care România a aderat prin Legea nr. 611/2002, accesibil la adresa https://www.epo.org//law-practice/legal-texts/html/epc/2020/e/index.html.

[27] Accesibilă la adresa: https://www.iccj.ro/2017/01/30/decizia-nr-2-din-30-ianuarie-2017-2/.

[28] Potrivit art. 22 alin. (2) din OG nr. 66/2000: ''Reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti a solicitanţilor, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic.''

[29] Potrivit art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000: ''Consilierii în proprietate industrială cu liberă practică îşi desfăşoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăţi civile profesionale persoane juridice sau în societăţi comerciale având ca unic obiect activităţile în domeniul proprietăţii industriale.''

[30] Monitorul Oficial nr. 1019 din 21 decembrie 2006.

[31] Accesibilă la adresa: https://www.iccj.ro/2016/04/04/decizia-nr-9-din-4-aprilie-2016/.

[32] Potrivit art. 84 alin. (1) C.pr.civ.: ''Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.''.

[33] Accesibilă la adresa: https://www.epo.org//law-practice/legal-texts/html/epc/2020/e/r152.html.

[34] ''110. Pe de altă parte, trebuie remarcat că legiuitorul a urmărit armonizarea legislaţiei naţionale cu a celorlalte ţări europene, dar a considerat că emiterea Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 „se impune în mod necesar pentru ca, până la data aderării României la Convenţia brevetului european, corpul de consilieri să poată fi constituit şi să funcţioneze la un înalt nivel de calificare, conform practicilor europene, în vederea agreării acestora pe lângă Oficiul European de Brevete”. În adoptarea reglementării legiuitorul s-a inspirat, aşadar, din sistemul de reprezentare creat prin Convenţia brevetului european''.

[35] Accesibilă la adresa: https://www.epo.org/law-practice/legal-texts/official-journal/2016/etc/se4/p312.html.

[36] A se vedea S. Florea '' Reprezentarea convențională a persoanelor juridice în litigiile din materia dreptului proprietății industriale'', accesibilă la adresa: https://www.juridice.ro/549952/reprezentarea-conventionala-a-persoanelor-juridice-in-litigiile-din-materia-dreptului-proprietatii-industriale.html.

[37] Republicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 19 august 2014.

[38] Republicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 mai 2018.

[39] Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995: ''Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.'' Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 este relevant: '' Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii (subl. ns.) înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R''.

[40] Accesibil la adresa: https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7031/ro/.

[41] Hotărârea pronunțată de Marea Cameră, la 4 februarie 2020, în cazul Uniwersytet Wrocławski, C-515/17 și C-561/17, par. 65, accesibilă la adresa: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=223001&pageIndex=0&doclang=ro&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=2381447.

[42] Acesibilă la adresa: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=256466&pageIndex=0&doclang=ro&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=2381230.

Dovada utilizării mărcii. Dificultăți și soluții[1]

Dovada utilizării efective a mărcii pe teritoriul pentru care a fost dobândit dreptul la marcă, în activități de comercializare a produselor și serviciilor pentru care marca fost înregistrată este esențială pentru păstrarea dreptului la marcă.

Protecția legală a mărcii pe un anumit teritoriu nu se justifică decât în măsura în care aceasta este utilizată efectiv, sub sancțiunea stingerii dreptului la marcă prin decădere.

Într-o primă parte a prezentării voi avea în vedere câteva aspecte esențiale privind criteriile în raport de care se apreciază că utilizarea mărcii a fost efectivă, urmată de prezentarea cazului The Standard, în care, în soluționarea unei acțiuni în decădere, s-a ridicat problema dacă marca europeană The Standard, înregistrată, între altele, pentru servicii hoteliere, a fost utilizată efectiv pe teritoriul UE, în condițiile în care serviciile hoteliere au fost prestate exclusiv pe teritoriul SUA. Dezlegările date de Tribunalul european prin hotărârea pronunțată în cauza T-768/20 suscită întrebări privind modificarea standardului de probă a utilizării efective a mărcii.

 

1. Câteva aspecte esențiale privind dovada utilizării efective a mărcii

Legislația națională și europeană permite ca orice persoană interesată să poată înregistra o marcă pentru oricâte clase de produse și servicii, prezumția fiind aceea că înregistrarea s-a făcut cu bună credință, în scopul exercitării efective a dreptului la marcă.

Termenul de grație de care dispune titularul mărcii pentru a începe utilizarea efectivă a mărcii înregistrate este, în principiu, de 5 ani de la data înregistrării mărcii.

Problema dovedirii faptului că marca a fost efectiv utilizată se poate ridica fie în cadrul unei acțiuni principale în decădere, în care pârâtul - titular al mărcii are sarcina probei utilizării efective a mărcii, fie în cadrul unei cereri incidentale formulate de pârâtul în actul de opoziție, sau într-o acțiune în contrafacere, sau într-o acțiune în anularea înregistrării mărcii ulterioare.

În absența dovezii utilizării efective a mărcii, cererea de decădere va fi admisă, cu consecința pierderii dreptului la marcă, de principiu, de la data introducerii cererii și vor fi respinse cererile formulate de titularul mărcii anterior înregistrate împotriva solicitantului unei mărci ulterioare, respectiv: actul de opoziție, acțiunea în contrafacere și acțiunea în anularea înregistrării mărcii ulterioare.

Utilizarea efectivă a mărcii nu poate fi presupusă, ci trebuie să se bazeze pe probe concrete, obiective și verificabile.

Sunt admisibile orice mijloace de probă.

Înscrisurile emise de titularul mărcii, sau provenite de la persoane aflate într-o relație de subordonare față de titularul mărcii nu constituie, în sine, dovezi suficiente de utilizare efectivă, din cauză că există un interes direct în obținerea unei anumite soluții. Așadar, este necesară verificarea veridicității informațiilor conținute prin coroborare cu alte probe care emană de la terțe persoane dezinteresate și independente de titularul mărcii.

În aprecierea utilizării efective a mărcii sunt examinate următoarele criterii cumulative:

- locul utilizării, care trebuie să fie teritoriul pentru care a fost dobândit dreptul la marcă;

- durata utilizării, care trebuie să se situeze în intervalul de 5 ani anteriori datei la care a fost introdusă cererea de decădere sau s-a solicitat dovada utilizării efective;

- amploarea utilizării, care trebuie să corespundă unei utilizări constante, reale și serioase a mărcii, în scopul de a obține o cotă de piață şi

- natura utilizării mărcii anterioare, respectiv utilizarea mărcii așa cum este înregistrată sau într-o formă diferită, dar care nu modifică elementul distinctiv și dominant al mărcii, pentru produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată și în conformitate cu funcția esențială de indicare a originii comerciale a produselor și serviciilor.

 

2. Aplicarea acestor reguli aparent clare și simple ridică numeroase dificultăți.

Am ales ca exemplu cazul soluționării acțiunii în decădere din drepturile conferite de marca europeană The Standard, finalizat recent prin decizia Primei Camere de recurs a Oficiului european pentru proprietate intelectuală (EUIPO) din 30 mai 2023 (cazul R 828/2020-1), pronunțată la rejudecarea pe fond a cererii de anulare a deciziei inițiale de admitere în tot a acțiunii în decădere.

Marca europeană The Standard a fost înregistrată de o societate comercială cu sediul în SUA, pentru produse din clasa 18: articole din piele, clasa 25: îmbrăcăminte, servicii din clasa 38: furnizare de servicii de acces la internet, clasa 39: servicii de parcare a mașinilor, clasa 41: furnizarea infrastructurii necesare pentru organizarea de întâlniri, clasa 43: servicii hoteliere, restaurant, bar, cafenea, săli de banchet, clasa 44: servicii de coafor și cosmetică.

 

Ulterior împlinirii termenului de 5 ani de la data înregistrării mărcii, o societate comercială din Hong Kong a formulat acțiune în decădere pentru toate produsele și serviciile pentru motivul neutilizării efective a acesteia pe teritoriul Uniunii Europene, în perioada relevantă de 5 ani anterior datei introducerii acțiunii.

Pentru a dovedi utilizarea efectivă a mărcii europene în UE, titularul a depus:

- capturi de ecran de pe site-ul standardhotels.com, redactat în limba engleză, care prezenta hotelul The Standard care urma să fie deschis la Londra;

- dovada existenței unui restaurant The Standard în Copenhaga;

- articole din presă privind deschiderea, în viitor, a unui hotel în Londra;

- articole din presa scrisă și online, în care se făcea vorbire despre hotelurile The Standard din SUA;

- extrase de pe un site de rezervări a hotelurilor din SUA, accesibil clienților de pe teritoriul Uniunii Europene;

- extrase de pe site-uri de rezervări accesibile de pe teritoriul Uniunii Europene, care permiteau efectuarea plății în moneda locală: lire sterline, euro, coroane norvegiene și suedeze;

- publicitate online din anul 2016, făcută pentru hotelurile situate în SUA;

- extrase din conturile Instagram și Facebook deținute de titularul mărcii, care făceau referire la hotelurile The Standard situate în Miami, New York și Los Angeles și în care se anunța că urmeză deschiderea unui hotel în Londra;

- rezervări ale hotelurilor The Standard de către clienți din Uniunea Europeană, fără a se indica și locația acestor hoteluri;

- 51 de facturi emise pe numele unor clienți din țări ale Uniunii Europene, care au beneficiat de serviciile hoteliere în SUA;

- extrase din Google analytics, din care reieșea că 80% din utilizatorii site-ului standardhotels.com sunt din SUA, restul de 20% fiind împărțit între state care nu sunt membre ale UE și state membre ale UE și din state ale UE: 1,3 % din utilizatori si site-ului provin din Franța, 1,1% din Germania și 0,8% din Italia.

Divizia de anulare din cadrul EUIPO a admis în tot acțiunea în decădere[2], având în vedere că titularul nu a dovedit utilizarea efective a mărcii europene pentru servicii hoteliere oferite pe teritoriul UE, hotelurile fiind situate pe teritoriul SUA.

S-a statuat că este lipsită de relevanță împrejurarea că unii clienți ai hotelurilor The Standard erau cetățeni europeni, câtă vreme aceștia beneficiau de serviciile hoteliere pe teritoriul SUA și nu pe teritoriul UE.

Nu au fost considerate suficiente dovezile privind viitoarea deschidere a hotelului The Standard în Londra, în lipsa unor dovezi precum:

- facturi emise către viitori clienți,

- rezervări ale camerelor, sau

- activități de publicitate adresate publicului larg în perioada relevantă.

Nu au fost considerate suficiente pentru dovada întinderii utilizării mărcii dovezile privind existența unui restaurant The Standard în Copenhaga, în lipsa unor facturi și a datelor privind cifra de afaceri.

Împotriva acestei decizii, titularul mărcii a formulat recurs, care a fost respins de a 5-a Cameră de recurs, prin decizia din 27 noiembrie 2020 (cazul R 828/2020-5).

Calea de atac formulată împotriva deciziei Camerei de recurs a fost admisă de Tribunalul UE (cazul T-768/20), prin hotărârea din 13 iulie 2022. Decizia de admitere a acțiunii în decădere a fost anulată, marca rămănând înregistrată pentru toate serviciile.

În motivare, Tribunalul a statuat:

- că locul prestării serviciilor hoteliere sub marca europeană The Standard nu trebuie confundat cu locul utilizării efective a mărcii europene,

- că orice act pe care, în exercitarea dreptului exclusiv la marcă, titularul mărcii îl poate interzice unui terț pe calea acțiunii în contrafacere constituie un act de utilizare a mărcii în sensul dispozițiilor legale din materia decăderii din dreptul la marcă și

- că sunt acte de utilizare a mărcii oferirea serviciilor sub marcă și utilizarea mărcii pentru publicitate, dacă publicitatea este făcută serviciilor prestate sub marcă. Or, aceste acte de utilizare a mărcii au fost efectuate pe teritoriul Uniunii Europene.

Dosarul a fost trimis spre rejudecare Camerei de recurs din cadrul EUIPO, dezlegările Tribunalului fiind obligatorii la rejudecare.

Prin decizia din 30 mai 2023 (cazul R 828/2020-1), prima Cameră de recurs a anulat în parte decizia inițială de admitere în tot a acțiunii în decădere, marca europeană rămânând înregistrată pentru serviciile din clasa 43: hotel, restaurant, bar, cafenea.

Privitor la locul utilizării efective a mărcii, prima Cameră de recurs a statuat că dovezile de pregătire pentru începerea utilizării mărcii în Marea Britanie, stat membru UE la data respectivă, sunt nerelevante, pentru că nu erau datate, sau erau datate în afara perioadei relevante.

S-a reținut că, potrivit declarației unui martor, consumatorii europeni puteau rezerva camerele de hotel în moneda euro, sau în coroane suedeze și norvegiene.

S-a reținut că titularul nu a adus dovezi privind cuantumul cheltuielilor de publicitate

Evaluând în ansamblu probatoriul, Camera de recurs a decis că publicitatea serviciilor hoteliere și oferta de servicii au avut ca țintă consumatori din UE, chiar dacă aceste servicii au fost prestate efectiv în SUA. În consecință, titularul a dovedit utilizarea mărcii europene pe teritoriul UE, pentru servicii hoteliere și servicii conexe din clasa 43.

Privitor la amploarea utilizării, respectiv, volumul actelor de utilizare, durata și frecvența utilizării mărcii, Camera de recurs a statuat că nu există un prag de minimis al utilizării și că titularul mărcii nu este obligat să dezvăluie întregul volum al vânzărilor, sau al cifrei de afaceri.

Cele 51 de facturi emise pe numele clienților cetățeni europeni beneficiari ai serviciilor hoteliere au fost considerate suficiente.

 

3. Care este impactul practic al hotărârii Tribunalului, care a stat la baza deciziei Camerei de recurs în acest caz? S-a produs o modificare jurisprudențială a criteriilor de apreciere a dovezilor privind utilizarea efectivă a mărcii?

În primul rând, observăm că probatoriul administrat constă, în majoritatea sa, din înscrisuri obținute din mediul digital, în care principiul teritorialității mărcii nu este aplicabil, precum: capturi de ecran de pe pagina de internet a hotelurilor situate în SUA, pagini de internet ale unor reviste, extrase de pe conturile de socializare ale titularului mărcii de pe platforme precum Instagram, Facebook, extrase de pe platforme de rezervări hoteliere, extrase de pe site-uri de călătorie.

Aceste pagini de internet, redactate în limba engleză, sunt accesibile de oriunde, nu numai de pe teritoriul Uniunii Europene. Totuși, s-a considerat că paginile de internet au avut ca țintă consumatorii europeni, deoarece aceștia le-au putut accesa în limba engleză și au putut rezerva serviciile hoteliere plătind cu moneda locală euro, coroane norvegiene sau suedeze. Or, utilizarea monedei locale pentru plăți efectuate pe internet presupune schimbul valutar, efectuat automat la momentul transferului bancar, plata fiind făcută în moneda locului în care este prestat serviciul.

Se poate concluziona că, pentru a dovedi utilizarea efectivă a unei mărci înregistrate pentru orice produse sau servicii într-o anumită jurisdicție, este suficient ca publicul consumator să poată accesa site-uri de internet în limba engleză, pe care figurează marca înregistrată, chiar dacă acesta nu beneficiază de respectivele produse sau servicii în jurisdicția respectivă? Situația ar fi diferită dacă site-ul ar fi într-o altă limbă de circulație internațională?

În al doilea rând, s-a decis că locul prestării serviciilor hoteliere, respectiv teritoriul SUA, nu trebuie confundat cu locul utilizării efective a mărcii înregistrate pentru servicii hoteliere.

Are relevanță că, din perspectiva consumatorului, locul executării contractului de prestări servicii este locul în care acesta beneficiază de respectivele servicii, a căror origine și calitate le este comunicată și garantată de marcă?

Poate o marcă să îndeplinească funcția esențială de a indica originea comercială a anumitor produse și servicii, în condițiile în care consumatorii nu au acces la respectivele produse și servicii?

Este posibil ca titularul mărcii să dobândească o anumită cotă din piața europeană a serviciilor hoteliere fără să presteze aceste servicii pe teritoriul UE?

În al treilea rând, s-a statuat că orice act pe care, în exercitarea dreptului exclusiv la marcă, titularul mărcii îl poate interzice unui terț pe calea acțiunii în contrafacere constituie un act de utilizare a mărcii în sensul dispozițiilor legale din materia decăderii din dreptul la marcă.

Se înțelege că și alte acte de utilizare care pot fi interzise terților în temeiul dreptului exclusiv asupra mărcii, cum sunt: aplicarea mărcii pe ambalaje, utilizarea mărcii pe documente/înscrisuri comerciale sau utilizarea mărcii ca denumire comercială constituie dovezi ale utilizării efective a mărcii pentru produsele și serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată?

În realitate, sfera actelor de utilizare efectivă a mărcii include sfera mai restrânsă a actelor de utilizare a mărcii fără consimțământul titularului, astfel încât, dacă este adevărat că utilizarea efectivă a mărcii presupune mai multe acte de utilizare a mărcii, nu orice act de utilizare a mărcii constituie o utilizare efectivă a mărcii.

În al patrulea rând, s-a statuat că utilizarea mărcii în publicitate este un act de utilizare a mărcii pentru servicii hoteliere, dacă publicitatea este făcută serviciilor prestate sub marcă.

Dezlegarea este valabilă numai în cazul publicității pentru servicii hoteliere, sau și pentru alte tipuri de servicii și inclusiv în cazul publicității făcute produselor, chiar dacă acestea nu sunt efectiv accesibile consumatorilor pe teritoriul în care marca a fost înregistrată?

Ce se înțelege prin publicitate, având în vedere în, în cazul discutat, nu s-a dovedit efectuarea unor campanii publicitare care să fi avut ca țintă consumatorii europeni, să se fi defășurat într-un anumit interval de timp și să fi presupus un anumit volum de investiții financiare?

Constituie oare ''activități de publicitate'' postarea mărcii pe site-uri de internet redactate în limba engleză, precum: site-uri de reviste, platforme de socializare: Instagram, Facebook, platforme de rezervări hoteliere, site-uri de călătorie?

Sunt întrebări care, sperăm, vor fi clarificate în practica EUIPO și jurisprudența instanțelor europene, pentru a conferi certitudine sistemului de protecție prin marcă europeană și națională, în contextul utilizărilor mărcii pe internet și pe platforme de socializare, sau de comerț electronic.

 

[1] Studiul a fost prezentat în cadrul reuniunii anuale a AIPPI Grupul român din 6 decembrie 2022, București.

[2] Decizia nr. 28401 C din 2 martie 2020.

Acțiunea în decădere din drepturile conferite de marcă și acțiunea în anularea înregistrării mărcii. Cazul înregistrării ca marcă a insignei profesiei de avocat de către o entitate lipsită de personalitate juridică[1]

1. Context

În istoria profesiei de avocat de după 1989, au fost frecvente încercările de a constitui, în afara cadrului legal instituit prin Legea nr. 51/1995, entități paralele organelor profesiei de avocat, în scopul exercitării fără drept a profesiei de avocat.

Prezentul studiu analizează un astfel de caz în care o marcă înregistrată de către entitatea lipsită de personalitate juridică, autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din Romania” și ”UNBR”, a fost radiată din Registrul național al mărcilor administrat de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Înregistrarea de către OSIM a unei mărci care reproduce insigna de avocat, de către o entitate ilegală și lipsită de capacitate de folosință, reprezentată de consilieri în proprietate industrială, se înscrie în șirul de încălcări repetate ale Legii nr. 51/1995 și, totodată, constituie o presiune asupra profesiei de avocat din partea juriștilor și a consilierilor în proprietate industrială.

Aceștia din urmă, organizați inclusiv în societăți comerciale pe acțiuni sau cu răspundere limitată, își arogă dreptul avocaților de a reprezenta clienții, persoane fizice și juridice, în fața instanțelor judecătorești, de toate gradele, în condițiile în care lipsesc baza unei pregătiri profesionale serioase, cadrul necesar învățării și formării profesionale continue și premisele respectării deontologiei profesionale.

Decizia nr. 2/02.03.2017, pronunțată în dosarul nr. 3358/1/2016 de ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept[1], contribuie la diminuarea rolului avocatului și al profesiei de avocat în societatea românească și încurajează lipsa de profesionalism și de răspundere în activitățile de interpretare și aplicare a legii[2].

Profesia de avocat a fost și este supusă unor astfel de presiuni care tind la înlăturarea etapelor de selecție și de formare a unui corp profesional cu un nivel ridicat de pregătire și profesionalism.

1. Aspecte introductive

”Dreptul la marcă aparține solicitantului care a depus primul, în condițiile legii (subl. ns.), cererea de înregistrare a mărcii”, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicațiile geografice[3].

Marca este protejată de lege în vederea îndeplinirii funcției de a distinge, în cadrul activităților comerciale, între produsele și serviciile oferite de o întreprindere și produsele și serviciile oferite de o altă întreprindere[4], acestea fiind, în majoritatea cazurilor, în relații de concurență pe același segment de piață.

În practica înregistrării mărcilor dispoziția legală este interpretată cu ignorarea ”condițiilor legii”, ca o încurajare de a înregistra ca marcă orice semn[5], pentru cât mai multe produse și servicii, cât mai rapid și mai ușor posibil.

Din această perspectivă, important este să îți apropriezi un anumit semn, să dobândești un drept exclusiv la marcă, cu caracter de monopol, pentru ca, indiferent dacă, timp de 5 ani de la data înregistrării, marca respectivă este sau nu utilizată în activități comerciale[6], dreptul de a interzice terților utilizarea mărcii să fie exploatat sub forma exercitării acțiunii în contrafacere, în scopul de a obține repararea unui pretins prejudiciu sub forma despăgubirilor bănești, calculate pentru ultimii 3 ani.

Sistemul de înregistrare a mărcilor permite ca un semn să fie înregistrat ca marcă profitându-se de împrejurarea că persoana care ar fi putut justifica un drept sau interese legitime nu a procedat la înregistrarea mărcii pentru un anumit teritoriu. În astfel de situații, utilizarea efectivă a mărcii după înregistrare poate ascunde activități de contrafacere săvârșite la adăpostul dreptului dobândit cu încălcarea condițiilor stabilite de lege.

Prezentul studiu analizează un astfel de caz. După scurte precizări privind situația de fapt (partea a II-a), studiul examinează problemele de drept ridicate în soluționarea acțiunii în decădere, întemeiate pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, (partea a III-a), în soluționarea acțiunii în anularea înregistrării mărcii, întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998, art. 254 alin. (2) C.civ. și art. 257 C.civ. (partea a IV-a), a cererii de ordonanță președințială, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea înregistrării mărcii (partea a V-a) și în soluționarea cererii de anulare a numelui de domeniu www.bota.ro (partea a VI-a), urmate de scurte concluzii (partea a VII-a).

III. Precizări privind situația de fapt în cazul analizat

În condițiile în care nici denumirea ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, nici insigna profesiei de avocat, reprodusă în Anexa nr. XXVII la Statutul profesiei de avocat[7], nu erau înregistrate ca marcă pe teritoriul României, la data de 13 august 2015, entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” și ”UNBR”, prin președinte Constantin Bălăcescu, cu sediul în Strada Academiei nr. 4-6, sc. B, et. 3, ap. 31, sector 3, București, a depus la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (în continuare denumit ”OSIM”) cererea de înregistrare a mărcii combinate.

Înregistrarea mărcii a fost solicitată pentru clasele de servicii[8] 41: ”Instruire, formarea iniţială a avocaţilor stagiari, pregătire profesională continuă, lărgirea cunoştinţelor şi competenţelor în noi domenii ale dreptului, lărgirea cunoştinţelor în domeniul procedurilor şi al legilor aplicate în uniunea europeană, dobândirea certificării pregătirii profesionale continue” și 45: ”Servicii juridice”.

În procedurile de înregistrare a mărcii, entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” a fost reprezentată de consilieri în proprietate industrială, respectiv de societatea comercială ”Rodall” SRL.

OSIM a examinat îndeplinirea condițiilor legale cumulative pentru constituirea depozitului național reglementar, inclusiv condiția privitoare la indicarea ”datelor de identificare a solicitantului” și a atribuit cererii numărul de depozit M 2015 05410 [art. 16 alin. (1), art. 9 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998].

Examinarea pe fond a cererii de înregistrare a mărcii a fost efectuată de OSIM cu aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (3) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora: ”OSIM examinează: a) calitatea solicitantului, conform art. 3 lit. h) și i), după caz; […] c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. (1) […]”.

La data relevantă, 13 august 2015, dispozițiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998 prevedeau că poate avea calitatea de ”titular al mărcii” persoana pe numele căreia marca este înregistrată în Registrul mărcilor şi poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat”.

Motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 sunt de ordine publică și se examinează din oficiu de către OSIM.

Art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998 interzice să fie înregistrate ”mărcile care conțin, fără autorizația organelor competente, ecusoane, embleme, insigne, blazoane, semne heraldice de interes public, altele decât cele prevăzute la art. 6 TER din Convenția de la Paris”[9].

Încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. n) este sancționată cu nulitatea, conform prevederilor art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

În cazul analizat, în urma examinării pe fond, OSIM a admis cererea de înregistrare a mărcii.

Ulterior înregistrării mărcii, prin notificarea emisă sub nr. 150 din 01.11.2017, de BEJ Andrei Ionel, entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin președinte Constantin Bălăcescu, a somat Uniunea Națională a Barourilor din România să înceteze folosirea denumirii ”Uniunea Națională a Barourilor din România” și a semnului înregistrat ca marcă și a condiționat folosirea denumirii de consimțământul său.

Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București au recurs la mijloacele procedurale prevăzute de Legea nr. 84/1998 pentru stingerea dreptului asupra mărcii înregistrare în numele entității autointitulate ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin exercitarea acțiunii în decăderea titularului din drepturile conferite de marca și acțiunii în anularea înregistrării aceleiași mărci.

Până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea înregistrării mărcii, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București au solicitat, pe calea cererii de ordonanță președințială, interzicerea provizorie a folosirii mărcii, în orice formă și pe orice suport, în mod direct sau prin intermediul unor terți.

1998. Probleme de drept în exercitarea acțiunii în decădere, în temeiul art. 46 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998.
1999. Sediul materiei

Conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998: ”Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: (…) d) marca a fost înregistrată pe numele unei persoane neavând calitatea prevăzută la art. 3 lit. i)”.

Art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998 prevede că: ”În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) i) titular – persoana pe numele căreia marca este înregistrată în Registrul mărcilor şi poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat.”

În speță, s-a ridicat problema dacă entitatea autointitulate ”Uniunea Națională a Barourilor din România” și ”UNBR”, cu sediul în Strada Academiei nr. 4-6, sc. B, et. 3, ap. 31, sector 3, București, reprezentată de președinte Constantin Bălăcescu, a avut calitatea de ”solicitant”, respectiv de ”titular” al mărcii, în sensul dispozițiilor legale citate.

2. Aspecte esențiale privind istoricul reglementării profesiei de avocat în România

În România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, care a fost reglementată dintotdeauna prin norme de ordine publică. Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România au fost și sunt „persoane juridice de drept public”, înființate prin lege. Profesia de avocat nu putea și nu poate fi exercitată de decât de persoane care au dobândit titlul profesional de avocat cu respectarea legii.

Formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat („barouri”, „colegii”), nu au fost niciodată desfiinţate în România. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional, prin structuri denumite, în timp: „Uniunea Avocaţilor din România”, „Uniunea Barourilor din România”, „Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România” „Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi”, „Uniunea Naţională a Barourilor din România”.

Fără a intra în detalii[10], învederăm că, privitor la reglementarea profesiei de avocat în România, prin Decizia nr. 15 din 21.09.2015[11], Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare, ”ÎCCJ”), Completul competent să judece recursul în interesul legii, a reținut că ”organizarea şi exercitarea profesiei de avocat s-a realizat pentru prima dată prin Legea nr. 1.709 din 4 decembrie 1864 pentru corpul de advocaţi[12].

Prin Legea din 12 martie 1907 pentru organizarea corpului de advocaţi, structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor au dobândit personalitate juridică. Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de persoane înscrise în tabloul avocaţilor (art. 1), fiind interzis oricărei persoane care nu avea calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură (art. 31).

Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi[13] a utilizat, ca sinonime, expresiile „corpul advocaţilor” (în sens restrâns, la nivel teritorial) şi „baroul”. Potrivit legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de membrii corpului avocaţilor (art. 1). Corpul avocaţilor sau baroul din fiecare district era persoană juridică (art. 55). Potrivit acestei legi s-a înfiinţat la nivel naţional „Uniunea Advocaţilor din România”, persoană juridică, ca organ general al barourilor (corpurilor) de avocaţi din România.

Legea din 28 decembrie 1931 (Decret nr. 4.221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi a fost modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939 şi republicată în 30 martie 1939. Prin această lege, barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima dată, „persoane juridice de drept public” (art. 6).

Prin Decretul-lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară[14] au fost dizolvate organele alese de conducere ale acesteia, care au fost înlocuite cu organe numite, acestea devenind organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, care a continuat să existe, nefiind în niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.

În anul 1940 a fost adoptată Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România[15]. Actul normativ prevedea existenţa Uniunii Barourilor din România, alcătuită din toate barourile din ţară (art. 5). Aceasta era persoană juridică de drept public (art. 6).

Prin Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România[16] barourile, ca şi Uniunea Barourilor avocaţilor din România au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate, prin efectul legii, colegii de avocaţi în fiecare judeţ, respectiv Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România, calificate ca fiind persoane juridice de drept public, care au preluat de drept patrimoniile fostelor barouri, respectiv al Uniunii Barourilor (a se vedea art. 1-3). Asociaţiile denumite „colegii”, respectiv „Uniunea Colegiilor” au fost succesoarele universale şi de plin drept, în temeiul legii, ale fostelor „barouri”, respectiv a „Uniunii Barourilor” menţionate în legislaţia anterioară.

Prin Decretul nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat[17] Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România a fost desfiinţată, însă colegiile de avocaţi au continuat să existe, ca singura formă de structurare – la nivel teritorial – a ordinului avocaţilor, cu personalitate juridică şi aflate sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 3).

Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română[18] a fost înfiinţat Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română, cu personalitate juridică, pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţilor avocaţiale din România (art. 19), conducerea generală a avocaturii fiind exercitată în continuare de Ministerul Justiţiei (art. 25).

Prin Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România[19] s-a revenit la denumirea anterioară a formei de organizare a profesiei de avocat, respectiv „barou” în loc de „colegiu”, şi s-a reînfiinţat Uniunea Avocaţilor din România, compusă din toţi avocaţii înscrişi în barouri, având (ca şi acestea din urmă) personalitate juridică (art. 3 şi art. 12).

Acest act normativ a fost urmat de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[20].

3. Entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” nu a fost înființată în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[21].

Dispozițiile art. 1, alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995 stabilesc că: ”(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare UNBR.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara UNBR sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.”

Conform dispozițiilor art. 113 din Legea nr. 51/1995: ”(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Raportat la dispozițiile Legii nr. 51/1995 citate supra, constituirea și funcționarea entității autointitulate ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, cu sediul în Strada Academiei nr. 4-6, sc. B, et. 3, ap. 31, sector 3, București, reprezentată de Constantin Bălăcescu este interzisă de lege, sub sancțiunea nulității absolute, care poate fi constatată și din oficiu.

UNBR, cu sediul în Palatul de Justiţie, Splaiul Independenţei nr. 5, sector 5, București, este unicul organism profesional legal abilitat să organizeze exercitarea profesiei de avocat pe teritoriul României. Constituirea în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi este interzisă de lege.

Dispozițiile Legii nr. 51/1995 care interzic constituirea unor entități diferite de UNBR, cu aceleași atribuții, sunt constituționale, în acest sens fiind pronunțate numeroase Decizii ale Curții Constituționale. Este relevantă Decizia nr. 260/2005[22], referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 51/1995[23] (actualul art. 113 din Lege), prin care Curtea Constituțională a stabilit că: „deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea avocaturii trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal.”

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 15 din 21.09.2015[24], a statuat că:

”Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), component din Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR), ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România [a se vedea art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) din lege]” și că

”[…] singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă.”

4. Entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” nu a fost înființată în conformitate cu dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii[25].

Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu este reglementată prin normele generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 44/2003[26], că, „în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale […] „.

Prin Decizia Curții Constituţionale nr. 195/2004, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 51/1995[27] s-a statuat: ”condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii […] dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii și nu împotriva ei, astfel că nici acest drept […], nici dispozițiile cuprinse în art. 40 din Constituție, nu sunt nesocotite prin Legea nr. 51/1995”.

Nicio altă persoană juridică, indiferent de forma sa de organizare (asociație, fundație, societate etc.), nu poate fi înființată în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România (înființată direct în temeiul Legii nr. 51/1995), pentru a exercita aceleași competențe, în paralel.

În cazul analizat, înregistrarea mărcii  care reproduce insigna profesiei de avocat a fost solicitată pentru servicii care se suprapun cu competențele exclusive ale Uniunii Naționale a Barourilor din România, atribuite acesteia prin Legea nr. 51/1995, respectiv: ”instruirea, formarea iniţială a avocaţilor stagiari, pregătirea profesională continuă, lărgirea cunoştinţelor şi competenţelor în noi domenii ale dreptului, lărgirea cunoştinţelor în domeniul procedurilor şi al legilor aplicate în uniunea europeană, dobândirea certificarii pregătirii profesionale continue” (clasa 41).

Având în vedere că scopul de activitate al entității autointitulate ”Uniunea Națională a Barourilor din România” este contrar interesului public ocrotit prin dispozițiile Legii nr. 51/1995, sunt incidente prevederile art. 187 C.civ. și 188 C.civ., art. 196 alin. (1) lit. c) C.civ., în raport de care înființarea, sau dobândirea personalității juridice de către o astfel de entitate este interzisă de lege, sub sancțiunea nulității absolute[28].

În urma verificărilor efectuate de Ministerul Justiției, s-a constatat că entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” nu a fost înființată ca asociație și nu a dobândit vreodată personalitate juridică, prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, astfel cum impun dispozițiile art. 5 alin. (1) din OG nr. 26/2000.

5. Lipsa capacității de folosință a entității titulare a mărcii. Consecințe în plan procesual. Propuneri de lege ferenda.

Entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, titulară a mărcii , în urma parcurgerii procedurilor de înregistrare a mărcii de competența OSIM, nu a fost vreodată legal înființată, nici nu a avut vreodată capacitatea civilă de folosință necesară pentru a dobândi drepturi și obligații, potrivit dispozițiilor art. 202 alin. (1) C.civ., art. 205 alin. (1) C.civ. și art. 206 alin. (1) C.civ..

Devin incidente art. 206 alin. (3) C.civ., care determină ca toate actele juridice încheiate de entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, inclusiv actul de înregistrare a mărcii care reproduce insigna profesiei de avocat, să fie nule absolut.

Sub aspectul sancțiunii incidente în ipoteza în care o marcă a fost înregistrată în numele unei persoane care nu are calitatea de persoană juridică, dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea specială nr. 84/1998 derogă de la dispozițiile art. 206 alin. (3) C.civ. și instituie sancțiunea decăderii.

Soluția adoptată prin Legea nr. 84/1998 este criticabilă, deoarece, conform art. 46 alin. (1) lit. a) – c) din Lege, sancțiunea decăderii vizează situațiile în care, la data admiterii cererii de înregistrare a mărcii, dreptul a fost dobândit valabil, cu respectarea tuturor cerințelor instituie de lege (inclusiv cerința ca titularul mărcii să aibă calitatea de ”persoană juridică”, conform art. 3 lit. i) din Lege), dar, în timp, marca a pierdut aptitudinea de a îndeplini funcția esențială de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi[29], în vederea căreia i-a fost acordată protecția legală, fie din cauza nefolosirii mărcii, fără motive justificate, pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani de la data înregistrării, fie din cauza unei folosiri a mărcii astfel încât aceasta a ajuns să desemneze în mod uzual chiar produsele sau a serviciile pentru care a fost înregistrată, fie din cauză că marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a produselor ori serviciilor pentru care a fost înregistrată.

În cazul analizat s-a ridicat problema dacă acțiunea în decădere întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, coroborate cu dispozițiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998 poate fi formulată împotriva unei entități care nu a fost legal constituită, așadar, lipsită de capacitate de folosință.

Conform dispozițiilor art. 56 alin. (1) și (2) C.pr.civ.: ”(1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. (2) […] pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii”.

Lipsa capacității procesuale poate fi invocată pe calea excepției de fond, absolute și peremptorii. Sunt lovite de nulitate absolută actele de procedură făcute de o persoană lipsită de capacitate de folosință și cele făcute în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință [art. 32 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (1), art. 56 alin. (3), art. 176 C.pr.civ.].

Suntem de opinie că dispozițiile Legii speciale nr. 84/1998 derogă de la normele generale ale Codului de procedură civilă privitoare la lipsa capacității procesuale de folosință.

Avem în vedere prevederile art. 46 alin. (1) lit. d), dar și prevederile art. 8[30], art. 29 alin. (1), (3) și (4)[31], coroborate cu ale art. 89[32] din Legea nr. 84/1998, în raport de care acțiunea în decădere nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu entitatea care figurează ca titular al mărcii în Registrul mărcilor, problema dacă aceasta are sau nu calitatea de persoană juridică fiind chestiunea dedusă chiar judecății pe fond a cererii de decădere, astfel fiind exclusă soluționarea acesteia pe calea excepției de procedură.

OSIM nu are calitate procesuală pasivă, în raport de dispozițiile legale indicate și de cele ale art. 96 și 97 din Legea nr. 84/1998, astfel că o cerere de decădere formulată în contradictoriu cu OSIM nu poate fi decât respinsă în temeiul excepției lipsei calității procesuale.

Reprezentantul entității lipsite de capacitate procesuală de folosință este lipsit de calitate procesuală pasivă, deoarece acesta nu are, nici nu pretinde că ar avea calitatea de titular al mărcii în litigiu.

În concepția Legii nr. 84/1998, o persoană lipsită de capacitate civilă de folosință, așadar și de capacitate procesuală, poate sta în judecată și poate îndeplini valabil acte de procedură într-un proces care are ca obiect decăderea acesteia din drepturile conferite de o marcă, în temeiul art. 46 alin. (1) lit. d) din Lege.

De lege ferenda, sancțiunea înregistrării mărcii de către o entitate care nu are calitatea de personă juridică, deoarece nu a fost legal înființată, astfel că nu are capacitate civilă de folosință, nu poate fi decât nulitatea absolută a înregistrării mărcii.

Dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 ar urma să fie abrogate.

Prevederile art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998 ar urma să fie corelate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Lege, care instituie motive absolute de refuz al înregistrării unei mărci și cu dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, privitoare la anularea înregistrării mărcii.

Cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru motivul lipsei capacității de folosință a celui care a dobândit calitatea de titular al mărcii în urma parcurgerii procedurilor de înregistrare de competența OSIM ar urma să fie soluționată în contradictoriu cu titularul mărcii conform înregistrărilor din Registrul mărcilor.

Menționăm că, pe parcursul soluționării acțiunii în decădere, entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin președinte Constantin Bălăcescu, a formulat în contradictoriu cu UNBR, Baroul București și Baroul Ilfov, o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin care a solicitat constatarea lipsei capacității de folosință și a capacității de exercițiu a Barourilor București, respectiv Ilfov.

Prin întâmpinare, pârâții Baroul București și Baroul Ilfov au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei, entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin președinte Constantin Bălăcescu.

Prin Sentința civilă nr. 1604 din 24.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 6966/2/2018, excepția a fost admisă, iar cererea de chemare în judecată a fost anulată pentru lipsa capacității procesuale de folosință.

Pentru a pronunța soluția, instanța a constatat că actul constitutiv prezentat de entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” este un înscris sub semnătură privată, datat 26.04.2004, care poate reflecta dorința persoanelor fizice semnatare, dar care este inapt să producă efectul juridic al înființării unei persoane juridice noi, cu denumirea de ”Uniunea Avocaților din România”, denumire care să poată fi ulterior schimbată în ”Uniunea Națională a Barourilor din România”.

S-a statuat că entitatea respectivă nu a fost înființată în temeiul Legii nr. 51/1995, nici în temeiul unei alte legi, astfel că aceasta nu are capacitate procesuală de folosință.

6.Soluționarea acțiunii în decădere

În cazul analizat, prin Sentința civilă nr. 1638 din 11.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 42445/3/2017, a fost admisă cererea de decădere a entității autointitulate ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin reprezentant Constantin Bălăcescu, din drepturile conferite de marca înregistrată, având în vedere motivarea amplă a Deciziei pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii nr. 15 din 21.09.2015[33], inclusiv considerentele privind istoricul reglementării profesiei de avocat în România, faptul că entitatea respectivă nu a făcut dovada înființării în condițiile legii, astfel că nu a dobândit personalitate juridică, reținând și faptul că dobândirea unui cod unic de identificare fiscală nu este aptă să confere acesteia calitatea de persoană juridică.

Sentința a fost păstrată prin Decizia civilă nr. 2057A din 18.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă și prin Decizia civilă nr. 1431 din 22.06.2021, pronunțată de ÎCCJ, Secția I civilă.

1. Probleme de drept în acțiunea în anularea înregistrării mărcii, întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998, art. 254 alin. (2) C.civ. și art. 257 C.civ.
2. Sediul materiei

Art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că: ”(1) Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) […]”

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998: ”Sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, pentru următoarele motive absolute: […] mărcile care conţin, fără autorizaţia organelor competente, ecusoane, embleme, blazoane, semne heraldice, altele decât cele avute în vedere de art. 6 ter din Convenţia de la Paris”.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998 transpun în dreptul intern prevederile art. 3 alin. (2) lit. c) din Directiva 2008/95/CE, la rândul lor, identice cu cele ale art. 7 alin. (1) lit. i) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, potrivit cărora este refuzată la înregistrare sau poate fi declarată nulă marca înregistrată, dacă: ”marca conține insigne, embleme și ecusoane, altele decât cele menționate la articolul 6 ter din Convenția de la Paris și care prezintă un interes public, doar dacă înregistrarea lor nu a fost autorizată în conformitate cu legislația statului membru de către autoritatea competentă”.

Enumerarea categoriilor de semne care intră în sfera de aplicare a dispoziției normative (”ecusoane, embleme, blazoane, semne heraldice”) nu are caracter limitativ, singura condiție prevăzut de lege fiind aceea ca semnele să fie ”altele decât cele avute în vedere de art. 6 ter din Convenţia de la Paris”. Sunt de interes public semnele utilizate de persoane juridice autorizate prin lege să desfășoare activități de interes public. Astfel de semne sunt protejate dacă, în ansamblul său, marca ar fi susceptibilă să inducă publicul în eroare cu privire la existența unei legături între titularul său și autoritatea la care face trimitere semnul în cauză[34].

Dispozițiile art. 254 alin. (2) C.civ. și art. 257 C.civ. conferă persoanei juridice lezate prin uzurparea numelui său dreptul de a cere oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime, dispozițiile art. 255 C.civ. privind posibilitatea instituirii măsurilor provizorii fiind aplicabile în mod corespunzător.

Faptul că persoana juridică este titularul dreptului la denumire s-a reținut în mod expres în literatura de specialitate: “Denumirea persoanei juridice, ca şi celelalte atribute de identificare, face parte din patrimoniul persoanei juridice. În fapt, denumirea face parte din categoria drepturilor de proprietate intelectuală ale persoanei juridice, având atât o faţetă patrimonială, cât şi una nepatrimonială”[35].

2. Înregistrarea ca marcă a insignei de avocat, care conține denumirea oficială ”Uniunea Națională a Barourilor din România” a încălcat ordinea publică instituită prin dispozițiile Legii nr. 51/1995

Marca înregistrată de entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România” reproduce insigna de avocat, publicată în Anexa nr. XXVII la Statutul profesiei de avocat[36]. Insigna conține denumirea oficială ”Uniunea Națională a Barourilor din România” [art. 237 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat].

Ulterior înregistrării mărcii, prin notificarea emisă sub nr. 150 din 01.11.2017, de BEJ Andrei Ionel, entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin președinte Constantin Bălăcescu, a somat Uniunea Națională a Barourilor din România să înceteze folosirea denumirii ”Uniunea Națională a Barourilor din România” și a semnului înregistrat ca marcă și a condiționat folosirea denumirii de consimțământul său.

Înregistrarea ca marcă a insignei de avocat, care conține denumirea oficială ”Uniunea Națională a Barourilor din România” a avut ca scopul evident de a crea confuzie cu activitatea desfășurată de ”Uniunea Națională a Barourilor din România” (UNBR), cu sediul în Palatul de Justiţie, Splaiul Independenţei nr. 5, Sector 5, București.

UNBR, cu sediul în Bucureşti, Palatul de Justiţie, Splaiul Independenţei nr. 5, Sector 5, este persoană juridică de interes public [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 51/1995], înființată prin lege specială.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (”CEDO”), în cazul Pompiliu Bota împotriva României[37] (cererea nr. 24057/2003). Prin hotărâre, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată împotriva României de Pompiliu Bota, în calitate de președinte al asociației ”Bonis Petra”, care avea ca obiect, între altele, ”constituirea de barouri”, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 11[38] din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[39] (”Convenția”).

Pentru a decide astfel, CEDO a statuat că „ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general. Ele scapă astfel de sub incidența articolului 11 al Convenției […] Uniunea (Avocaților din România – n.ns.) a fost instituită prin Legea nr. 51/1995 și urmează un scop de interes general, adică promovarea unei asistențe juridice adecvate, și, implicit, promovarea justiției însăși. Din acel moment, Uniunea nu ar putea să se analizeze ca o asociație în sensul articolului 11 al Convenției […]”.

Dispozițiile art. 7 alin. (3³) din OG nr. 26/2000 interzic în mod expres ca denumirea unei structuri asociative să fie identică sau similară cu denumirea unei structuri profesionale constituite în baza legii: ”Este interzis ca denumirea asociaţiei să fie identică sau asemănătoare până la confuzie cu denumirea oricărei structuri profesionale constituite în baza legii şi care funcţionează în acord cu aceasta, cum ar fi: «Barou», «Cameră», «Uniunea Naţională a Barourilor din România», «Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România», «Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti», «Consiliul de Mediere», «Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România», «Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România», precum şi altele asemenea”.

Conform Legii nr. 51/1995, există o unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România legal abilitată să organizeze exercitarea profesiei de avocat pe teritoriul României, să emită acte și documente sub denumirile oficiale ”Uniunea Naţională a Barourilor din România” și ”UNBR”.

Art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995 prevede că ”(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu”.

Dispozițiile Legii nr. 51/1995 sunt constituționale. Prin Decizia nr. 44/2003[40] și Decizia nr. 195/2004[41], Curtea Constituţională a statuat că, „în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate […]”.

Conform Deciziei Curții Constituţionale nr. 243/2004[42]: ”organizarea avocaților în barouri și a barourilor în Uniunea Avocaților din România [a cărei succesoare legală este actuala Uniune Națională a Barourilor din România (UNBR), conform art. 59 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 – n.ns.] nu contravine niciuneia dintre dispozițiile constituționale invocate în susținerea excepției. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activități ce prezintă interes pentru societate, este firească și necesară […] Ca și în cazul reglementării specifice altor profesii, cum ar fi cele ale notarilor, medicilor sau experților, legea menționată [Legea nr. 51/1995 – n.ns] este menită să apere libera exercitare a profesiei de avocat […] și să asigure dreptul la apărare al persoanelor care apelează la serviciul avocațial și pe calea garanțiilor oferite de organizarea și exercitarea acestei profesii în limitele stabilite de lege”.

ÎCCJ, prin Decizia nr. 15/21.09.2015[43], pronunțată în recurs în interesul legii a decis că: ”singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă.

Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care fiinţează în mod legal şi sunt succesoare în drepturi ale celor existente anterior, chiar dacă aceste entităţi ar utiliza, contrar dispoziţiilor legale exprese, denumiri identice.”

Folosirea fără drept a denumirilor ”Barou”, ”Uniunea Naţională a Barourilor din România”, ”UNBR”, ”Uniunea Avocaţilor din România” sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă [art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995].

Insigna de avocat și denumirea ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, reproduse în marca înregistrată, au fost și sunt folosite în actele oficiale emise de UNBR și în actele emise de avocații care exercită profesia de avocat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995.

Avocatul are obligația să poarte insigna profesiei și să dețină legitimație de avocat, cu care se identifică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor publice, precum și a altor persoane juridice și fizice, inclusiv în fața avocaților cu care intră în contact în exercitarea activităților sale [art. 237 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat].

Denumirea ”Uniunea Națională a Barourilor din România” (UNBR) este obligatoriu să figureze pe formularele tipizate a căror formă și conținut sunt reglementate prin anexe la Statutul profesiei de avocat: contract de asistență juridică, împuternicire avocațială, delegație pentru asistență judiciară obligatorie, delegație pentru asistență judiciară gratuită, delegație de substituire, tabloul avocaților, tabloul avocaților incompatibili, tabloul special al avocaților străini, certificat de înregistrare a Societății profesionale de avocați cu răspundere limitată, ștampila formelor de exercitare a profesiei, firma formelor de exercitare a profesiei, legitimația de avocat, insigna de avocat, registrul de evidență a societăților profesionale cu răspundere limitată [art. 108, art. 225, art. 237, art. 245 din Statutul profesiei de avocat; Anexele la Statut nr. I-VIII, nr. XVI, nr. XXI, nr. XXII, nr. XXVI, nr. XXVII, nr. XXX].

Contractele de asistență juridică care reproduc sigla UNBR constituie titluri executorii potrivit legii. Potrivit art. 122 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat: ”Contractul de asistență juridică va fi tipărit în formulare tipizate și înseriate ce vor conține sigla UNBR, cea a baroului emitent, denu­mirea ”Uniunea Națională a Barourilor din România” și cea a baroului emitent […]”.

Emiterea actelor specifice profesiei, folosirea insignei de avocat, a ștampilei și a altor documente profesionale într-o altă formă decât cea prevăzută în anexele la Statutul profesiei de avocat este interzisă de lege.

În temeiul prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, instanțele sunt obligate ”să verifice şi să se pronunţe asupra calităţii de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice acestei profesii şi folosind însemnele profesiei de avocat.” Constituie infracțiune exercitarea profesiei de avocat în cadrul oricărei alte structuri care nu face parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 [art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995]. Sunt nule toate actele emise sau efectuate de persoanele fizice care exercită fără drept profesia de avocat, în cadrul unor astfel de entități situate în afara legii [art. 25 alin. (4) din Legea nr. 51/1995].

Potrivit dispozițiilor art. 348 C. pen.[44]: ”Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.

Prin Decizia nr. 15/21.09.2015, pronunțată în interpretarea dispozițiilor art. 348 C. pen., ÎCCJ a statuat că:

”singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă.

Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care fiinţează în mod legal […] chiar dacă aceste entităţi ar utiliza, contrar dispoziţiilor legale exprese, denumiri identice. […]

Simpla invocare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, în deciziile emise de aceste entităţi, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calităţii de avocat în mod legal, în condiţiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă înfiinţată pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Într-o asemenea ipoteză, este îndeplinită cerinţa exercitării „fără drept” a activităţilor specifice profesiei de avocat, esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal […]

Persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare […]”.

Privitor la respectarea dreptului de apărare în procesul penal, prin asistenţa juridică acordată unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. XXVII din 16 aprilie 2007[45], ÎCCJ a statuat că: „[…] nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege (Legea nr. 51/1995 – n.ns.)”, astfel încât ”asistenţa juridică acordată de către o asemenea persoană echivalează cu lipsa de apărare a învinuitului sau inculpatului”.

3. Înregistrarea ca marcă a insignei de avocat ce include denumirea oficală ”Uniunea Națională a Barourilor din România” a încalcat ordinea publică instituită prin dispozițiile Legii nr. 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România[46].

UNBR figurează în Anexa nr. 3 la Legea nr. 200/2004, lit. A pct. b), ca unică structură profesională care își exercită competențele cu respectarea Legii nr. 51/1995 și unica autoritate autorizată în mod special în România să organizeze examene de primire și de definitivare în profesia de avocat în România, să elibereze titluri de calificare în profesia de avocat, ori să primească cereri şi să ia decizii în legătură cu profesia de avocat.

Înregistrarea mărcii a permis acestei entități ilegale să ateste în mod fals calitatea de avocat unor persoane care au creat aparența dreptului de a practica profesia de avocat oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, Spațiului Economic European și Confederaţiei Elveţiane, fiind astfel o permanentă amenințare la adresa ordinii publice și securității juridice pe aceste teritorii.

4. Soluționarea acțiunii în anulare

Prin Sentința civilă nr. 2306 din 10.12.2018, pronunțată în dosarul nr. 42443/3/2017, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, a admis cererea de anulare a înregistrării mărcii de către entitatea autointitulată ”Uniunea Națională a Barourilor din România”, prin reprezentant Constantin Bălăcescu.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat că marca înregistrată conține insigna de avocat reprodusă în Anexa XXVII la Statutul profesiei de avocat, că reclamanta UNBR, cu sediul în Palatul de Justiţie, Splaiul Independenţei nr. 5, sector 5, București, este ”autoritatea competentă”, în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998, fiind unica formă de organizare profesională a avocaților care pot exercita legal profesia, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și care folosesc insigna ca însemn al profesiei, conform art. 237 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Instanța a reținut și că reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998 are în vedere ocrotirea unui interes public constând în evitarea confuziei cu privire la persoana îndrituită să exercite competențele cu care este învestită autoritatea la care face trimitere insigna.

Sentința a fost păstrată prin Decizia civilă nr. 825A din 22.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, rămasă definitivă.

1. Apărări pe calea cererii de ordonanță președințială, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea înregistrării mărcii

Până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a mărcii în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 84/1998, UNBR și Baroul București au solicitat obligarea entității autointitulate ”Uniunea Națională a Barourilor din România” să înceteze folosirea mărcii în orice formă și pe orice suport, în mod direct sau prin intermediul unor terți, sub sancțiunea aplicării de penalități.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 alin. (2) C.civ., art. 255 C.civ., raportat la art. 257 C.civ și ale art. 997 alin. (1) – (3) și art. 999 alin. (2) C.pr.civ.

Cererea a fost admisă prin Sentința civilă nr. 122 din 25.01.2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în dosarul nr. 42448/3/2017, care a fost păstrată prin Decizia civilă nr. 314A din 27.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanțele au avut în vedere dispozițiile Legii nr. 51/1995, statuările Deciziei nr. 15/21.09.2015, pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 348 C.pen., precum și faptul că pârâta a notificat reclamantele să înceteze să folosească denumirea ”Uniunea Națională a Barourilor din România” și ”UNBR”.

În ceea ce privește condiția urgenței sau a suportării unui prejudiciu dificil de reparat, instanțele au reținut că prejudiciile la care se expun organele profesiei de avocat și membrii acestora sunt iminente, în condițiile afectării grave a posibilității acestora de a se identifica prin denumirile atribuite de lege și periclitării calității serviciilor avocațiale.

VII. Cererea de anulare a numelui de domeniu www.bota.ro

În mediul online, entitatea autointitulată „Uniunea Naţională a Barourilor din România” exercita activități ilegale prin intermediul site-ului www.bota.ro, al cărui titular era Pompiliu Bota[47].

La accesarea site-ului se afişau: denumirea „Uniunea Naţională a Barourilor din România”, sediul din str. Academiei nr. 4-6, scara B, et. III, ap. 31, sector 3, Bucureşti și adresa de e-mail de contact „unbr@bota.ro”.

Potrivit informaţiilor comunicate online, entitatea „Uniunea Naţională a Barourilor din România” exercita activitatea de admitere a cererilor de înscriere în profesia de avocat, cu titlu de avocat definitiv, în schimbul plăţii unei „donaţii de min. 2.000 RON”, fără examene de admitere și de definitivare în profesie.

UNBR și Baroul București au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică – ICI Bucureşti şi Bota Pompiliu anularea numelui de domeniu www.bota.ro.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 51/1995, ale Legii nr. 200/2004, decizii ale Curții Constituționale, ale ÎCCJ și ale CEDO (indicate supra, în cuprinsul prezentului studiu), prevederile art. 4, art. 12, art. 15 și art. 34 din Contractul pentru înregistrarea numelor de domenii[48], dispozițiile art. 1 pct. 1[49] şi pct. 3[50], art. 16 alin. (3)[51] și art. 19 alin. (1)[52] din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic[53], prevederi ale Directivei 31/2000 privind comerţul electronic[54], jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[55].

În motivarea cererii, s-a argumentat că numele de domeniu „www.bota.ro” este un instrument tehnic care permite entităţii autointitulate „Uniunea Naţionala a Barourilor din România” și membrilor acesteia săvârşirea faptelor ilicite constând în exercitarea fără drept a atribuțiilor conferite prin Legea nr. 51/1995 exclusiv UNBR și Barourilor componente, exercitarea fără drept a profesiei de avocat (sancţionată conform prevederilor art. 25 din Legea nr. 51/1995 şi art. 348 Cod penal) și comunicarea de informaţii false, care dau naștere confuziei cu activităţile Uniunii Naţionale a Barourilor din România constituită prin Legea nr. 51/1995, cu sediul în Bucureşti, Palatul de Justiție, str. Splaiul Independenţei nr. 5, sector 5.

Prin Sentința civilă nr. 2384 din 17.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a a V-a civilă, în dosarul nr. 12517/3/2019, cererea a fost admisă, iar pârâtul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică – ICI Bucureşti a fost obligat să anuleze înregistrarea numelui de domeniu www.bota.ro.

Sentința a rămas definitivă, prin neapelare.

---------------------------------------------------

[1] Publicată în M.Of., nr. 157 din 02.03.2017.
[2] Decizia a fost criticată în articolul Reprezentarea convențională a persoanelor juridice în litigiile din materia dreptului proprietății industriale, accesibil la adresa https://www.juridice.ro/549952/reprezentarea-conventionala-a-persoanelor-juridice-in-litigiile-din-materia-dreptului-proprietatii-industriale.html (ultima accesare la 09.09.2021).
[3] În continuare denumită ”Legea nr. 84/1998”, în forma republicată în M.Of. nr. 337 din 08.05.2014.
[4] Art. 2 și art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
[5] Conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 84/1998: ”Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică (subl. ns.), cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi (subl. ns.)”.
[6] Art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 conferă titularilor mărcii beneficiul termenului de 5 ani de la data înregistrării, timp în care marca poate să nu fie folosită în activități comerciale în legătură cu produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.
[7] Publicat în M.Of. nr. 898 din 19.12.2011.
[8] Produsele și serviciile sunt clasificate prin norme de drept internațional public, adoptate prin Clasificarea de la Nisa,
[9] Convenția Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, publicată în B.Of. nr. 1 din 06.01.1968.
[10] Pentru detalii privind istoricul profesiei de avocat pe teritoriul României, a se vedea site-ul www.unbr.ro, https://www.unbr.ro/unbr/prezentare-generala-istoric/ (accesat la 25.08.2021).
[11] Publicată în M.Of. nr. 816 din data de 03.11.2015.
[12] Publicată în M.Of. nr. 277 din 12 martie 1907.
[13] Publicată în M.Of. nr. 231 din 21 februarie 1923.
[14] Publicat în Monitorul Oficial nr. 248 din 26 octombrie 1939.
[15] Publicată în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940.
[16] Publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 17 ianuarie 1948.
[17] Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 14 februarie 1950.
[18] Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 21 iulie 1954.
[19] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 1 martie 1990.
[20] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995.
[21] În continuare denumită ”Legea nr. 51/1995”, republicată în M.Of., nr. 98 din 07.02.2011.
[22] Publicată în M.Of., nr. 548 din 28.06.2005.
[23] În forma republicată în M.Of. nr. 113 din 06.03.2001, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 68 din Legea nr. 255/2004, publicată în M.Of. nr. 559 din 23.06.2004, dispoziţii care au următorul conţinut:
„(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispoziţiilor Legii nr.514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.
(4) Consiliile şi decanii barouri lor au obligaţia şi autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin.(1) şi (2) şi să ia măsurile legale în acest sens.”
[24] Publicată în M.Of. nr. 816 din data de 03.11.2015.
[25] În continuare denumită ”OG nr. 26/2000”, publicată în M.Of. nr. 39 din 31.01.2000.
[26] Publicată în M.Of. nr. 161 din 13.03.2003.
[27] Decizia nr. 195 din 27.04.2004, publicată în M.Of. nr. 532 din 14.06.2004.
[28] Gh. Piperea, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coord. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H. Beck, București, pp. 171 – 172, p. 193, p. 195.
[29] Conform art. 2 din Legea nr. 84/1998.
[30] Potrivit cărora ”dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.”
[31] ”(1) OSIM înscrie, de îndată, în Registrul mărcilor acele mărci pentru care s-a luat o decizie de înregistrare […] (3) După înscrierea în Registrul mărcilor, OSIM eliberează certificatul de înregistrare a mărcii. (4) Registrul mărcilor este public.”
[32] ”(1) La cererea instanţei judecătoreşti, OSIM este obligat să înainteze acesteia actele, documentele şi informaţiile necesare judecării cauzei cu care a fost învestită. (2) În toate litigiile privind mărcile citarea titularilor este obligatorie”.
[33] Publicată în M.Of. nr. 816 din data de 03.11.2015.
[34] Hotărârea TUE în cazul T-3/12, par. 38 și 40, Heinrich Kreyenberg împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (OAPI) și Comisia Europeană, accesibilă la adresa www.curia.europa.eu.
[35] Gh. Piperea, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coord. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H. Beck, București, p. 227.
[36] În forma publicată în M.Of. nr. 45 din 13.01. 2005 și în forma publicată în M.Of. nr. 898 din 19.12.2011.
[37] Hotărârea CEDO din 12.10.2004, accesibilă la adresa www.hudoc.echr.coe.int.
[38] Potrivit dispozițiilor art. 11 din Convenție: ”Libertatea de întrunire şi de asociere 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.
[39] Ratificată prin Legea nr. 79 din 6 iulie 1995, publicată în M.Of. nr. 147 din 13.07.1995.
[40] Publicată în M.Of. nr. 161 din 13.03.2003.
[41] Decizia nr. 195 din 27.04.2004, publicată în M.Of. nr. 532 din 14.06.2004.
[42] Publicată în M.Of. nr. 532 din 14.06.2005.
[43] Publicată în M.Of. nr. 816 din 03.11.2015.
[44] Publicat în M.Of. nr. 510 din 24.07.2009.
[45] Publicată în M.Of. nr. 772 din 14.11.2007.
[46] Publicată în M.Of. nr. 500 din 03.06.2004.
[47] Conform informațiilor din baza de date accesibilă la adresa https://rotld.ro/whois/
[48] Contract de adeziune, accesibil la adresa: https://rotld.ro/registration-agreement/
[49] ”[…] 1. serviciu al societăţii informaţionale – orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice şi prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc;
c) este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului; […]”.
[50] ”[…] 3. furnizor de servicii – orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale; […]”.
[51] ”Furnizorii de servicii sunt obligaţi să întrerupă, temporar sau permanent, transmiterea într-o reţea de comunicaţii ori stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informaţiei sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o reţea de comunicaţii ori prestarea oricărui alt serviciu al societăţii informaţionale, dacă aceste măsuri au fost dispuse de autoritatea publică definită la art. 17 alin. (2); această autoritate publică poate acţiona din oficiu sau ca urmare a plângerii ori sesizării unei persoane interesate.”
[52] ”Persoanele care au calitate procesuală activă, potrivit prevederilor alin. (2), pot solicita instanţei obligarea pârâtului la încetarea oricărei acţiuni sau abţineri contrare prevederilor prezentei legi, interzicerea reluării ei în viitor şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.”
[53] Republicată în M.Of. nr. 959 din 29.11.2006.
[54] Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic), publicată în OJ L 178, 17.7.2000.
[55] Hotărârile pronunţate în cazul C-484/14 Mc Fadden, par. 73 și în cazul C-324/09 L’Oreal contra eBay, par. 119.

[1] Studiu publicat în volumul colectiv ”In Memoriam Prof. univ. dr. Viorel-Mihai Ciobanu”, coord. T.C. Briciu, M. Nicolae, P. Pop, Ed. Universul Juridic, București, 2023.

Principiul remunerării adecvate și proporționale. Implementarea dispozițiilor art. 18 - 23 din Directiva 2019/790[1]

 

Directiva 790/2019 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală a prevăzut în Titlul IV, ca parte a „măsurilor de asigurare a unei piețe performante a drepturilor de autor”, dispoziții normative privitoare la ''remunerația echitabilă în contractele de exploatare ale autorilor și ale artiștilor interpreți sau executanți'', cuprinse în art. 18 - 23 din Directivă.

Art. 18 - 23 din Directivă instituie noi mecanisme juridice pentru asigurarea echilibrului contractual în contracte de cesiune și licență, prin accesul autorilor și artiștilor la informațiile privind exploatarea economică a operelor de către cocontractanți, în primul rând la acele informații privind ''toate veniturile relevante generate la nivel mondial'', în scopul remunerării autorilor și a artiștilor în mod ''adecvat'' și ''proporțional'' cu valoarea economică a operelor cesionate sau licențiate.

Implementarea dispozițiilor art. 18 - 23 din Directivă a fost obligatorie pentru Statele-Membre.

În dreptul român, implementarea acestora a fost făcută prin Legea nr. 69/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (în vigoare de la 04.04.2022), prin diverse articole, disparate și, uneori, necorelate cu ansamblul prevederilor Legii 8/1996.

Prezentarea își propune să examineze conținutul normativ al dispozițiilor art. 18 - 23 din Directivă și al dispozițiilor corespunzătoare din Legea nr. 8/1996.

Întrebarea esențială care se ridică este dacă noile prevederi legale ale Legii nr. 8/1996 sunt sau nu apte să asigure atingerea scopului avut în vedere de legiuitorul european, anume: remunerarea adecvată și proporțională a creatorilor operelor protejate prin drept de autor, în raport de veniturile generate de exploatarea comercială a operelor ulterior încheierii contractelor de cesiune sau licență.

Dispozițiile art. 18 - 23 din Directivă sunt o primă tentativă de armonizare, la nivelul statelor membre ale UE, a normelor de drept substanțial aplicabile, de principiu, tuturor contractelor de cesiune sau de licență care au ca obiect exploatarea drepturilor patrimoniale de autor și conexe, în schimbul unei remunerații.

Sunt supuse acelorași reglementări cu caracter general drepturile de autor și drepturile conexe, contractele de cesiune și contractele de licență.

Nu intră în sfera de aplicabilitate a prevederilor art. 18 -23 din Directivă contractele încheiate cu utilizatori finali, care nu exploatează opera, interpretarea sau execuția acesteia.             

Pot fi astfel de contracte unele contracte de muncă, în măsura în care cocontractantul nu realizează venituri din exploatarea operelor.

Contractele de muncă încheiate între artiști interpreți și instituții teatrale intră sub incidența dispozițiilor art. 18 - 23 din Directivă, deoarece instituțiile teatrale au ca obiect de activitate exploatarea comercială a operei, interpretării sau execuției acesteia.

Art. 18 din Directivă reglementează, cu valoare de principiu, dreptul autorilor și artiștilor de a primi, pentru exploatarea economică a operelor lor, o remunerație adecvată și proporțională cu veniturile realizate de beneficiarii contractelor de cesiune și licență.

Realitatea de la care a plecat legiuitorul european atunci când a instituit acest principiu legal, a fost aceea că, deși drepturile patrimoniale de autor și conexe născute în legătură cu opere/creații intelectuale originale se bucură de un nivel ridicat de protecție juridică, acest nivel ridicat de protecție nu profită creatorilor - autori și artiști interpreți sau executanț - ci întreprinderilor cu care aceștia încheie contracte de cesiune și licență care au ca obiect exploatarea economică a operelor/creațiilor intelectuale: editori, organizatori de spectacole, producători de opere audiovizuale sau de înregistrări sonore etc.

Premisa reglementării a fost aceea că, la momentul încheierii contractelor de cesiune sau licență, autorii și artiștii se află, de cele mai multe ori, într-o poziție de negociere mai slabă.

În practică, de cele mai multe ori, contractele de cesiune și licență sunt contracte de adeziune - clauzele fiind nenegociate, ci impuse autorilor și artiștilor de cocontractanți.

Contractele au ca obiect transmiterea în mod exclusiv a tuturor drepturilor patrimoniale de autor sau conexe, în scopul exploatării lor în toate modalitățile posibile, inclusiv în mediul digital, pentru o perioadă cât mai lungă de timp, pentru orice teritoriu.

Prin majoritatea contractelor de cesiune sau licență, autorii și artiștii transmit toate drepturile lor patrimoniale asupra propriilor lor creații, în schimbul unei remunerații unice, plătite ca sumă fixă, indiferent de valoarea economică reală, dobândită în timp, a operei, interpretării sau execuției acesteia.

Din start, este creat un dezechilibru contractual între părți.

Legiuitorul european și-a propus să descurajeze încheierea unor astfel de contracte de cesiune sau licență, în schimbul plății unei sume fixe de bani.

În cadrul par. 73 din Preambulul Directivei, se precizează că ''plata unei sume forfetare poate de asemenea constitui o remunerare proporțională, însă nu ar trebui să reprezinte regula'' și că ''remunerarea autorilor și artiștilor interpreți sau executanți ar trebui (imperativ) să fie adecvată și proporțională cu valoarea economică reală sau potențială a drepturilor acordate prin licență sau transferate''.

Dispozițiile art. 18 din Directivă au fost transpuse prin dispozițiile art. 40¹ alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În cadrul art. 40¹ alin. (1) din Legea nr. 8/1996, legiuitorul român nu a stabilit clar că plata unei sume forfetare nu ar trebui să reprezinte regula, ci excepția.

Dimpotrivă, a lăsat în continuare deschisă această posibilitate, în funcție de voința părților, în realitate, în funcție de voința cesionarului sau a beneficiarului licenței, și până acum.

Opțiunea legiuitorului român ridică din start problema conformității legii naționale cu scopul Directivei, explicitat în par. 73 din Preambul și cu regula de principiu stabilită de legiuitorul european.

Dispozițiile art. 19 - 23 din Directivă instituie noi instrumente legale care fac posibilă respectarea principiului remunerării adecvate și proporționale.

Prevederile art. 19 din Directivă, transpuse în Legea nr. 8/1996 prin dispozițiile art. 40², stabilesc în sarcina cesionarilor, beneficiarilor de licențe, precum și subcontractanților acestora - succesori cu titlu particular - obligația corelativă de a comunica periodic autorilor și artiștilor informații privind modurile de exploatare a operelor, interpretărilor sau execuțiilor, toate veniturile realizate la nivel mondial, ''inclusiv veniturile generate de produsele promoționale'' (par. 75 din Preambul).

Atragem atenția că art. 40² alin. (1) din Legea nr. 8/1996 conține o eroare de redactare.

Autorii şi artiştii interpreţi sau executanţi nu pot primi informații ''din partea succesorilor lor în drepturi'', așa cum greșit prevede legea, ci exclusiv din partea succesorilor cu titlu particular ai cocontractanților inițiali, cesionari sau beneficiari ai contractelor de licență.

Autorii și artiștii pot solicita comunicarea acestor informații atât cocontractanților lor - cesionari și beneficiari de licențe, cât și succesorilor cu titlu particular ai acestora, fie direct, fie indirect, prin intermediul cocontractanților lor.

Art. 19 din Directivă instituie, la nivelul Statelor membre UE, o excepție de la relativitatea efectelor contractului, deoarece reglementează obligația de informare ce incumbă inclusiv succesorilor cu titlu particular ai cocontractanților inițiali ca obligație ''în strânsă legătură'' cu drepturile de autor asupra operelor și cu drepturile conexe asupra interpretărilor sau execuțiilor transmise prin cesiune sau licență.

Dispozițiile art. 19 din Directivă și ale art. 40² din Legea nr. 8/1996 privitoare la obligația de informare/de transparență sunt aplicabile de la data de 7 iunie 2022 tuturor contractelor de cesiune și licență, inclusiv celor încheiate înainte de această dată [cf. art. 27 din Directivă și art. II (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996[2]].

Prevederile art. 19 nu se aplică în cazul în care contribuția autorului ori a artistului interpret sau executant nu este semnificativă, având în vedere ansamblul operei, interpretării sau execuției acesteia.

Intră sub incidența prevederilor art. 19 din Directiva 790/2019 numai contractele încheiate direct de către autor sau artistul interpret sau executant, având ca obiect drepturi gestionate în mod individual de acesta.

Sunt excluse de la aplicarea art. 19 contractele care au ca obiect drepturi gestionate prin organisme de gestiune colectivă și entităţi de gestiune independente.

Aceste organisme și entități sunt deja supuse obligației de transparență/de informare periodică a artiștilor și interpreților în temeiul art. 18 din Directiva 26/2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe.

Scopul instituirii obligației de transparență/de informare este acela de a permite autorilor și artiștilor evaluarea continuă a drepturilor patrimoniale de autor și conexe ''în comparație cu remunerația primită pentru licență sau cesiune'' (par. 75 din Preambul).

Dacă remunerația primită inițial pentru licență sau cesiune devine, pe parcursul exploatării operei, interpretării sau execuției acesteia, ''în mod clar disproporționat de scăzută în comparație cu toate veniturile relevante'', realizate la nivel mondial, ''inclusiv veniturile generate de produsele promoționale'', dispozițiile art. 20 din Directivă instituie dreptul autorilor și artiștilor de a renogocia contractele, respectiv, de a încasa o ''remunerație suplimentară adecvată și echitabilă''.

Remunerația suplimentară poate fi solicitată atât cocontractantului inițial - cesionar sau beneficiar al licenței - cât și subcontractanților acestora - succesori cu titlu particular.

Art. 20 instituie o excepție de la relativitatea efectelor contractului, o obligație ''în strânsă legătură'' cu drepturile de autor și conexe transmise prin contracte de cesiune sau licență încheiate succesiv.

Obligația ce incumbă succesorilor cu titlu particular nu este o simplă obligație de informare asupra modalităților de exploatare și veniturilor realizate, ci obligație de a plăti autorului sau artistului o remunerație proporțională cu toate veniturile realizate, la nivel mondial.

Normele de drept substanțial al contractelor, de sorginte europeană, nu condiționează renegocierea contractelor de existența leziunii (cf. art. 1.221 C.civ.: profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii) și sunt diferite de instituția impreviziunii (cf. 1.271 C.civ.: schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii contractului, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;).

Este instituită o derogare de la principiul forței obligatorii a contractelor.

Prevederile art. 20 din Directivă au fost transpuse prin dispozițiile art. 45¹ din Legea nr. 8/1996.

Spre deosebire de dispozițiile art. 20 din Directivă, astfel cum sunt explicitate prin par. 78 din Preambul, Legea română instituie condiții restrictive pentru nașterea dreptului la o ''remunerație suplimentară adecvată și echitabilă'', și anume:

- nu este suficient ca remunerație convenită inițial să fie ''în mod clar, disproporționat de scăzută'' în raport cu veniturile obținute din exploatare, ci, în plus, este necesar și ca veniturile nete obținute să fie ''semnificativ mai mari decât estimările iniţiale'' și

- în plus, disproporția nu este estimată în raport cu toate veniturile, ci numai cu veniturile nete.

Condiția ca veniturile nete obținute să fie ''semnificativ mai mari decât estimările iniţiale'' este cert în detrimentul autorilor și artiștilor, deoarece o astfel de estimare nu poate fi făcută decât în mod arbitrar și unilateral de către însuși cesionarul sau beneficiarul de licență, prin contractele de adeziune impuse autorilor și artiștilor.

Institituirea acestei condiții pare să releve că legiuitorul român a avut în vedere dispozițiile din materia impreviziunii, care golesc de conținut dispozițiile art. 20 din Directivă.

Conform Directivei și contrar legii române, evaluarea proporționalității nu se face raportat la venituri nete, ci la toate ''veniturile relevante generate de exploatarea ulterioară a operei'', inclusiv la ''veniturile generate de materialele promoționale''.

Transpunerea prevederilor art. 20 prin dispozițiile art. 45¹ din Legea nr. 8/1996 ridică probleme de conformitate cu scopul Directivei de a asigura autorilor și artiștilor o remunerație proporțională cu valoarea economică dobândită în timp de creațiile lor.

În plus, deși Directiva recunoște dreptul la o ''remunerație suplimentară adecvată și echitabilă'' indiferent dacă remunerația inițială a fost stabilită ca sumă fixă, sau ca procent din veniturile generate, prin dispozițiile art. 45¹ alin. (2), Legea română a restrâns exercitarea dreptului la cazuri în care remunerația inițială a fost stablită ca sumă fixă.

Renegocierea procentului inițial nu este posibilă, indiferent de cuantumul veniturilor realizate ulterior încheierii contractelor inițiale de cesiune sau licență.

Spre deosebire de soluția adoptată prin legea română, legiuitorul francez a reglementat dreptul la o remunerație suplimentară inclusiv în cazul contractelor care au stabilit o remunerație inițială proporțională cu veniturile realizate din exploatare.

Prevederile art. 20 nu sunt aplicabile contractelor încheiate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă și entităţilor de gestiune independente, nici dacă pentru aceleași drepturi sunt încheiate acorduri colective sau contracte colective de muncă, care prevăd un mecanism juridic similar.

Deși dispozițiile art. 19 din Directivă privitoare la obligația de transparență/de informare în scopul renegocierii contractelor sunt aplicabile inclusiv contractelor încheiat înainte de data de 7 iunie 2022, prevederile art. 20 din Directivă care instituie dreptul la o remunerație suplimentară sunt aplicabile numai contractelor încheiate ulterior datei de 7 iunie 2022, conform opțiunii legiuitorului român.

Menționăm că în alte state europene, de exemplu în Germania, dreptul la o remunerație suplimentară este aplicabil inclusiv contractelor încheiate anterior datei de 7 iunie 2022.

Art. 21 din Directivă a instituit mijloace alternative de soluționare a litigiilor născute în legătură cu încălcarea oligațiilor de transparență/de informare și a obligației de a renegocia contractele în scopul de a plăti o renumerație suplimentară.

Conform art. 45² din Legea nr. 8/1996, procedura alternativă este medierea.

Aceasta are dezavantajul că este o procedură voluntară, în cadrul căreia mediatorul nu are la îndemână niciun mijloc de constrângere a părților; mediatorul nu poate obliga cesionarul, licențiatul sau subcontractanții lor să pună la dispoziția autorilor sau artiștilor interpreți informațiile pe care a refuzat să le comunice, nici nu poate stabili cuantumul remunerației suplimentare.

În transpunerea art. 23 alin. (1) din Directivă, dispozițiile art. 48²  din Legea nr. 8/1996 interzic clauzele contractuale care împiedică respectarea obligațiilor de transparență, renegociere a contractelor și posibilitatea de a recurge la mijloace alternative de soluționare a litigiilor.

Dacă informațiile privind explotarea operei relevă că opera, interpretarea sau execuția acesteia nu sunt exploatate, deși fac obiectul unui contract de cesiune sau licență exclusiv, dispozițiile art. 22 din Directivă instituie dreptul autorului și artistului de a revoca/denunța unilateral contractul respectiv.

Directiva a permis statelor membre libertatea de a reglementa mecanismul revocării contractelor, iar legiuitorul român a profitat din plin de această libertate.

Transpunerea dispozițiilor art. 22 din Directivă s-a făcut prin prevederile art. 48¹ din Legea nr. 8/1996.

Există o contradicție evidentă între prevederile art. 48¹ alin. (2), potrivit cărora mecanismul de revocare prevăzut la alin. (1) se aplică în cazul în care o operă sau un alt obiect protejat conţine contribuţia mai multor autori sau artişti interpreţi sau executanți și dispozițiile art. 48¹ alin. (9), potrivit cărora prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul operelor sau altor obiecte protejate dacă aceste opere conţin contribuţiile mai multor autori sau artişti interpreţi sau executanţi.

Conform art. 48¹ alin. (4) teza I, contractele de cesiune sau licență exclusive pot fi revocate după 3 ani de la data încheierii contractelor.

În raport de prevederile art. 48¹ alin. (4) teza I, se ridică problema dacă dispozițiile art. 103 (1) din Legea nr. 8/1996, care, în cazul fonogramelor instituie un termen de 50 de ani de la comunicarea publică a fonogramei, după împlinirea căruia artistul interpret sau executant poate rezilia contractul de cesiune, sunt sau nu conforme cu ansamblul prevederilor Legii nr. 8/1996 și cu Directiva nr. 790/2019.

În cazul operelor scrise, Legea nr. 8/1996 a instituit termene diferite, după împlinirea cărora se naște dreptul de revocare a contractelor, pentru neexploatarea operelor.

Astfel:

- potrivit art. 48¹ alin. (4) teza a II-a, contractele de cesiune și licență exclusive pot fi revocate după un an, în cazul operelor publicate în publicaţii cotidiene, sau periodice;

- conform art. 48 alin. (3), contractele de cesiune nu pot fi revocate decât după expirarea unui termen de 2 ani de la data încheierii acestora; pentru publicaţiile cotidiene, acest termen este de 3 luni, iar în cazul publicaţiilor periodice, termenul este de un an;

- art. 46 stabilește că autorul poate ''dispune liber'' de operă după o lună de la data acceptării, în cazul publicațiilor cotidiene, sau după 6 luni, în cazul altor publicații periodice.

Toate aceste dispoziții contradictorii sunt aplicabile operelor scrise, publicate în publicații cotidiene sau periodice.

Dreptul de revocare pentru neexploatare nu poate fi exercitat decât după notificarea cocontractantului și împlinirea unui termen suplimentar față de perioada în care opera nu a fost exploatată, termen care nu poate fi mai mic de un an.

Așadar, dacă se încheie un contract de cesiune sau licență exclusivă, iar opera, interpretarea sau execuția acesteia nu sunt deloc exploatate și nu generează venituri timp de 3 ani, cocontractantului i se acordă in plus 1 an de zile, de la data notificării.

Sunt cel puțin 4 ani în care legea permite neexploatarea operei, interpretării sau execuției de către cesionarul sau licențiatul exclusiv, fără nicio sancțiune.

Legea nr. 8/1996 nu interzice clauzele contractuale care împiedică exercitarea dreptului de revocare a contractelor de cesiune și licență exclusive.

 

[1] Studiul a fost prezentat în cadrul conferinței „Copyrights Real Life. Remunerația artiștilor”, organizată de Societatea de Științe Juridice și Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică pe data de 1.11.2022.

[2] aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 329/2006.

Reglementarea procedurilor pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale în procedura de judecată de drept comun și în litigii arbitrale[1]

Rezumat

Protecția informațiilor de afaceri confidențiale ce constituie secrete comerciale este crucială pentru activitatea de inovare, cercetare și dezvoltare tehnologică, având în vedere că, înainte de a fi protejate prin drepturi de proprietate intelectuală, toate creațiile intelectuale au potențialitatea de a fi calificate ca secrete comerciale, respectiv ca informații necunoscute publicului larg, care conferă, prin aceasta, un avantaj competitiv deținătorului informațiilor. Secretele comerciale nu au un obiect de protecție clar delimitat. În sfera lor pot fi incluse atât rețete de bucătărie, cât și creații intelectuale care constituie fundamentul economiei digitale, precum algoritmii programelor de inteligență artificală, sau care permit proceselor automate să învețe și să creeze singure, independent de orice intervenție umană. Reglementarea adecvată a secretelor comerciale este atât în interesul societăților multinaționale, deoarece decizia de a licenția brevete de invenție, de a investi în cercetare-dezvoltare depinde și de nivelul protecției juridice acordată secretelor comerciale, cât și în interesul întreprinderilor mici și mijlocii, care, în calitate de licențiate, sunt interesate să aibă acces la tehnologiile recente, iar, în calitate de deținătoare legitime ale secretelor comerciale, beneficiază de costul relativ redus al dobândirii protecției legale, cu efect imediat. Riscul ridicat de a pierde protecția juridică prin secret comercial pe parcursul procedurilor pentru apărarea acestora, în contextul dezvăluirii secretului prin acte de procedură accesibile instanței, părții potrivnice, avocaților, terților intervenienți, experților, martorilor, altor persone terțe, îi descurajează adesea pe deținătorii legitimi ai secretelor comerciale să recurgă la mijloacele procedurale de apărare a secretelor comerciale. Eficacitatea măsurilor procedurale pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale pe parcursul procedurilor de soluționare a litigiilor, dar și după încheierea acestora, atât timp cât informațiile care constituie secretul comercial nu țin de domeniul public, este esențială și reclamă instituirea unor norme de procedură speciale. Specificitatea acestor norme de procedură este examinată în studiul de față. Soluționarea litigiilor care au ca obiect apărarea secretelor comerciale în proceduri arbitrale, supuse principiului confidențialității, conferă certe avantaje și beneficii deținătorului legitim al secretelor comerciale. Studiul conține propuneri pentru perfecționarea normelor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CICA - CCIR), având în vedere cerințele speciale pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale în proceduri care tind la apărarea acestora.

 

Cuvinte-cheie: secrete comerciale; asigurarea confidențialității secretelor comerciale în proceduri litigioase; principiul confidențialității procedurilor arbitrale.

Abstract

The protection of confidential business information which constitute trade secrets is crucial for innovation, research and technological development, given that, before being protected by intellectual property rights, all intellectual creations have the potential to be classified as trade secrets, as information unknown to the general public, thereby conferring a competitive advantage. Trade secrets do not have a limited, defined object of protection. They can include very different types of intellectual creations, from recipes to algorithms that are the foundation of the digital economy, such as the algorithms of artificial intelligence software, or that allow machine learnig processes. Adequate regulation of trade secrets is both in the interest of multinational corporations, as the decision to license patents, to invest in research and development in a certain jurisdiction depends on the level of the legal protection of trade secrets, and in the interest of small and medium-sized enterprises, acting as licensees interested in having access to the latest technologies, or as legitimate holders of trade secrets, that enjoy the relatively low cost of acquiring legal protection, with immediate effect. The high risk of losing any legal protection during legal procedures for the enforcement of trade secrets in the context of disclosing trade secrets in procedural documents accessible to the court, the opposing party, lawyers, third parties, experts, witnesses, other third parties, often discourages legitimate holders. The effectiveness of procedural measures that ensure the confidentiality of trade secrets not only during dispute settlement procedures, but also after their conclusion, for as long as the protected information is not part of the public domain, is essential and requires the enactment of special procedural rules. The specificity of these rules of procedure is examined in the present study. The procedures for the enforcement of trade secrets in arbitration proceedings, subjected to the principle of confidentiality, confers certain advantages and benefits on the legitimate holder of the trade secrets. The study contains proposals for improving the rules of arbitration procedure of the Court of International Commercial Arbitration attached to the Chamber of Commerce and Industry of Romania, having in view the special requirements for ensuring the confidentiality of trade secrets in proceedings aimed at protecting their secrecy.

Keywords: trade secrets; confidentiality of trade secrets în litigiation; the principle of confidentiality in arbitration proceedings.

          

           I Introducere

Studiul de față este organizat în patru secțiuni. Prima secțiune prezintă succint normele de drept internațional public adoptate pentru protecția secretelor comerciale prin Acordul TRIPS. A doua secțiune are în vedere particularitățile reglementărilor europene, adoptate relativ recent prin Directiva nr. 943/2016, transpusă în dreptul intern prin OUG nr. 25/2019, care, spre deosebire de Acordul TRIPS, nu includ secretele comerciale în sfera drepturilor de proprietate intelectuală, ci instituie un regim juridic special, derogatoriu. În cadrul acestei secțiuni, în prima subsecțiune sunt examinate măsurile pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale în procedura de judecată de drept comun: desfășurarea litigiul fără prezența publicului, măsuri pentru calificarea secretelor comerciale ca fiind confidențiale, măsuri pentru limitarea accesului la actele dosarului care conțin secrete comerciale, în a doua subsecțiune sunt analizate măsurile provizorii și asigurătorii pentru apărarea secretelor comerciale, în a treia subsecțiune sunt avute în vedere măsurile definitive (corective) care pot fi dispuse în soluționarea pe fond a litigiilor privind apărarea secretelor comerciale, iar în a patra subsecțiune este evidențiat principiul proporționalității în luarea măsurilor de protecție a secretului comercial. A treia secțiune este dedicată analizei normelor de procedură arbitrală în vigoare, care permit asigurarea confidențialității secretelor comerciale în litigii de competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CICA - CCIR). A patra secțiune are în vedere normele de procedură arbitrală ale Centrului de mediere și arbitraj de pe lângă Organizația Mondială pentru Protecția Proprietății Intelectuale (OMPI), în raport de care studiul propune perfecționarea reglementărilor Regulilor de procedură arbitrală ale CICA - CCIR prin adoptarea unor norme procedurale speciale, care răspund riscurilor de dezvăluire a secretelor comerciale în cadrul procedurilor litigioase care tind la apărarea acestora.

 

• 1. Scurte precizări privind protecția secretelor comerciale prin Acordul TRIPS

           Reglementarea la nivel internațional a protecției informațiilor nedivulgate (sau ''secrete comerciale'') s-a făcut prin Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS)[2], în partea a II-a, intitulată ''Norme referitoare la existența, domeniul de aplicare și exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală, secțiunea 7 ''Protecţia informaţiilor nedivulgate'', art. 39.

Potrivit dispozițiilor art. 39 din Acordul TRIPS:

''(1) În cursul asigurării unei protecţii efective contra concurenţei neloiale potrivit articolului 10a din Convenţia de la Paris (1967), membrii trebuie să protejeze informaţiile nedivulgate în conformitate cu alineatul (2) şi datele comunicate autorităţilor publice sau organismelor acestora în conformitate cu alineatul (3).

(2) Persoanele fizice şi juridice au posibilitatea să împiedice ca informaţii aflate în mod licit sub controlul lor să fie divulgate terţilor, sau dobândite sau utilizate de către aceştia fără consimţământul lor şi de o manieră contrară uzanţelor comerciale cinstite (¹), dacă aceste informaţii:

1. a) sunt secrete în sensul că, în totalitatea lor sau în configuraţia sau asamblarea exactă a elementelor lor, ele nu sunt în general cunoscute de persoane de specialitate în domeniu care se ocupă în mod normal de genul de informaţii în cauză sau nu le sunt uşor accesibile;
2. b) au o valoare comercială prin faptul că sunt secrete;
3. c) au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în funcţie de circumstanţe, destinate să le păstreze secrete şi întreprinse de persoana care le controlează în mod licit.

(¹) În sensul acestei dispoziţii, "de o manieră contrară uzanţelor comerciale cinstite" reprezintă cel puţin practicile de genul ruperii contractului, abuzului de încredere şi instigarea la acestea şi cuprinde dobândirea de informaţii nedivulgate de către terţi care cunoşteau că respectiva dobândire implică astfel de practici sau terţi care au dat dovadă de o gravă neglijenţă ignorând-o.

(3) Atunci când aprobarea comercializării produselor farmaceutice sau a produselor chimice pentru agricultură care conţin entităţi chimice noi, este condiţionată de comunicarea de date nedivulgate rezultate din încercări sau de alte date nedivulgate, a căror stabilire cere un efort considerabil, membrii trebuie să protejeze aceste date contra exploatării neloiale în comerţ. În plus, membrii protejează aceste date contra divulgării, cu excepţia cazului când aceasta este necesară pentru protecţia publicului, sau cu excepţia cazului în care sunt luate măsuri pentru a se asigura că datele sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ.''

Observăm că protecția informațiilor nedivulgate a fost recunoscută în contextul protecției efective împotriva concurenţei neloiale.

Domeniul concurenței neloiale nu a făcut obiectul unor măsuri legislative de armonizare la nivelul Uniunii Europene, consecința fiind că au existat și există diferențe semnificative între legislațiile statelor membre în ceea ce privește reglementarea concurenței neloiale și, implicit, protejarea secretelor comerciale împotriva dobândirii, utilizării sau divulgării ilegale de către alte persoane.

Norma de drept internațional public instituie o definiție a ''secret comercial'', fără a prevedea dispoziții de drept procedural pe care statele semnatare ar urma să le adopte la nivel național pentru asigurarea caracterului confidențial al secretelor comerciale pe parcursul acțiunilor exercitate pentru apărarea secretelor comerciale în cazul încălcării acestora.

 

• 2. Norme pentru protecția secretelor comerciale reglementate prin Directiva nr. 943/2016, transpusă prin OUG nr. 25/2019

Legiuitorul european a recunoscut că prevederile Acordului TRIPS au fost insuficiente pentru a asigura un nivel minim echivalent sau armonizat al protecției secretelor comerciale la nivelul statelor membre și că aceasta afectează buna funcționare a piaței interne, din cauza reducerii activităților economice transfrontaliere legate de inovare, inclusiv cooperarea în materie de cercetare sau cooperarea în materie de producție cu partenerii, externalizarea sau investițiile în alte state membre, activități care depind de utilizarea secretelor comerciale [par. (6) și (8), preambul, Directiva nr. 943/2016].

În vederea armonizării protecției secretelor comerciale la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale (în continuare denumită ''Directiva nr. 943/2016''), cu termen de transpunere 9 iunie 2018.

Este important de precizat că legislația Uniunii Europene privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală nu se aplică secretelor comerciale, aceasta fiind voința legiuitorului european, care nu a extins sfera de aplicabilitate a Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (denumită în continuare ''Directiva 2004/48 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală'') pentru a cuprinde și secretele comerciale.

Prin Declarația privind art. 2 din Directiva nr. 48/2004 (2005/295/EC)[3], Comisia Europeană a precizat că secretul comercial nu intră în sfera de aplicabilitate a Directivei nr. 48/2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală[4].

           În cuprinsul Studiului de impact[5] care a stat la baza adoptării Directivei nr. 943/2016, se precizează în mod expres că ''contrar Acordului TRIPS, legislația Uniunii Europene privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală se aplică numai încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală formale (acordate de o autoritate statală - n.ns.), cu excluderea secretelor comerciale'' (traducerea n.ns.).

Regimul juridic aplicabil secretelor comerciale este distinct și diferit de regimul juridic aplicabil drepturilor de proprietate intelectuală.

           În contextul în care România nu a transpus Directiva în termen, iar, la 20 iunie 2018, Comisia Europeană a notificat Scrisoarea cu privire la punerea în întârziere, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 25/2019 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate care constituie secrete comerciale împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative[6] (în continuare denumită ''OUG nr. 25/2019'').

Prevederile Directivei nr. 943/2016 și OUG nr. 25/2019 tind să încurajeze cooperarea, atât la nivelul pieței interne, dar și între state membre ale Uniunii Europene și state terțe, în materie de proprietate intelectuală, inovare, schimb de tehnologie și transfer de tehnologie și de know-how. Actele normative recunosc riscul de a pierde confidențialitatea unui secret comercial pe parcursul activităților de cooperare în materie de dezvoltare și transfer de tehnologie poate fi diminuat prin reglementarea unor măsuri eficiente pentru apărarea secretelor comerciale mai ales în ipoteza încălcării acestora, în cadrul procedurilor pentru apărarea lor.

Deoarece, pe lângă acest risc, există și riscul pierderii confidențialității secretelor comerciale chiar pe parcursul procedurilor judiciare pentru apărarea lor, Directiva nr. 943/2016 și OUG nr. 25/2019 instituie proceduri speciale pentru păstrarea confidențialității secretelor comerciale pe parcursul procedurilor judiciare.

Dispozițiile legale din materia acțiunii în contrafacere nu sunt aplicabile în procedurile pentru protecția secretelor comerciale, ci exclusiv în proceduri pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală cu caracter exclusiv, care intră în sfera de aplicabilitate a Directivei nr. 48/2004.

Definiția secretului comercial este armonizată la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Potrivit dispozițiilor art. 1¹ lit d) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale[7] (în continuare denumită ''Legea nr. 11/1991''), sunt ''secrete comerciale'':

''informaţiile care îndeplinesc cumulativ următoarele cerinţe:

1. sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau uşor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informaţii în cauză;
2. au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;
3. au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanţele date, luate de către persoana care deţine în mod legal controlul asupra informaţiilor respective, pentru a fi păstrate secrete''.

Sfera secretelor comerciale depășește sfera drepturilor de proprietate intelectuală, deoarece secretele comerciale cuprind o ''gamă diversificată de informații'', inclusiv ''date comerciale, cum ar fi informații privind clienții și furnizorii, planuri de afaceri și studii și strategii de piață'', care sunt excluse de la protecție prin drepturi de proprietate intelectuală. Protecția informațiilor prin secrete comerciale este fie o completare, fie ca o alternativă la protecția prin drepturile de proprietate intelectuală [par. (2), preambul, Directiva nr. 943/2016].

Noțiunea tehnico-juridică ''deţinător al secretului comercial'' este, la rândul ei, armonizată la nivelul statelor membre ale Uniuni Europene. Dispozițiile art. 1¹ lit. e) din Legea nr. 11/1991 definesc noțiunea ca fiind ''orice persoană fizică sau juridică care deţine controlul legal asupra unui secret comercial''.

Observăm că Directiva nr. 943/2016 ș OUG nr. 25/2019 nu fac vorbire despre un ''titular'' al secretului comercial, noțiunea juridică fiind utilizată corect numai în ce privește drepturile de proprietate intelectuală cu caracter exclusiv, opozabile erga omnes.

 

           2.1. Măsuri pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale în procedura de judecată de drept comun: desfășurarea litigiul fără prezența publicului, măsuri pentru calificarea secretelor comerciale ca fiind confidențiale, măsuri pentru limitarea accesului la actele dosarului care conțin secrete comerciale

Dispozițiile art. 9 din OUG nr. 25/2019 stabilesc că:

''(1) În cazul în care instanța, din oficiu sau la cererea motivată a unei părți, apreciază că desfășurarea procesului în prezența publicului poate afecta sau compromite secretul comercial sau presupus comercial, luând în considerare împrejurările prevăzute la art. 11 alin. (2), poate dispune ca procesul să se desfășoare fără prezența publicului, art. 213 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile în mod corespunzător.

(2) Instanța poate califica ca fiind confidențiale secretele comerciale sau presupusele secrete comerciale care fac obiectul unei cereri motivate corespunzător a unei părți interesate care participă la procedurile judiciare legate de dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a unui asemenea secret comercial sau presupus secret comercial, care are acces la documente care sunt parte integrantă din aceste proceduri judiciare sau care a luat cunoștință de asemenea secrete comerciale în urma acestei participări sau a acestui acces.

(3) La cererea justificată a unei părți sau din oficiu instanța poate lua măsurile corespunzătoare în vederea păstrării confidențialității oricăror secrete comerciale sau presupuse secrete comerciale utilizate sau menționate în cursul procedurii judiciare.

(4) În aplicarea prevederilor alin. (3), instanța poate să dispună:

1. a)restricționarea, integral sau parțial, la un număr limitat de persoane a accesului la orice document care conține secrete comerciale sau presupuse secrete comerciale și care a fost prezentat de părți sau de terți;
2. b)restricționarea la un număr limitat de persoane a accesului la ședințele de judecată, atunci când pot fi divulgate secrete comerciale sau presupuse secrete comerciale, precum și la înregistrările sau transcrierile aferente ședințelor de judecată respective;
3. c)punerea la dispoziția oricărei altei persoane decât cele care fac parte din numărul limitat de persoane prevăzut la lit. a) și b) a unei versiuni neconfidențiale a oricărei hotărâri judecătorești, din care au fost eliminate sau ocultate pasajele conținând secrete comerciale;
4. d)orice alte măsuri prevăzute de lege pentru asigurarea confidențialității secretelor comerciale sau presupuselor secrete comerciale.

(5) Instanța se asigură că numărul de persoane prevăzut la alin. (4) lit. a) și b) nu depășește ceea ce este necesar pentru a garanta respectarea dreptului părților la procedurile juridice, la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, incluzând cel puțin o persoană fizică din partea fiecărei părți și avocații sau alți reprezentanți ai respectivelor părți la procedurile judiciare.

(6) Atunci când se pronunță asupra măsurilor prevăzute la alin. (4) și atunci când evaluează proporționalitatea acestora, instanța ia în considerare necesitatea de a garanta dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, interesele legitime ale părților și, după caz, ale terților, precum și orice eventual prejudiciu cauzat oricăreia dintre părți și, după caz, terților, care rezultă din aprobarea sau respingerea unor astfel de măsuri.

(7) Orice prelucrare a datelor cu caracter personal în temeiul prezentului articol se efectuează în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), publicat în Jurnalul Oficial al uniunii Europene, seria L, nr. 119 din 4 mai 2016, și ale legislației naționale în materie.''

Prevederile art. 9 alin. (1) - (7) din OUG nr. 25/2019 transpun în dreptul intern dispozițiile art. 9 alin. (2) - (4) din Directiva nr. 943/2016.

Nu au fost transpuse în dreptul intern prevederile art. 9 alin. (1) din Directiva nr. 943/2016[8], care obligau ''părțile, avocații sau alți reprezentanți ai acestora'', precum și ''funcționarii judiciari, martorii, experții și orice altă persoană care participă la procedurile juridice legate de dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a unui secret comercial sau care au acces la documente care sunt parte integrantă din aceste proceduri juridice'' să nu folosească sau să divulge presupusele secrete comerciale pe parcursul procedurilor judiciare.

Nu a fost reglementată prin OUG nr. 25/2019 posibilitatea ca instanța să oblige orice persoană care ar avea acces la actele dosarului, indiferent în ce calitate (parte, reprezentant al părții, expert, martor, grefier, orice alt funcționar al instanței etc.) să semneze un acord de confidențialitate, valabil și după finalizarea procedurilor judiciare.

Nu au fost instituite nici sancțiuni pecuniare pentru încălcarea obligației de păstrare a confidențialității informațiilor ce constituie secrete comerciale.

Potrivit voinței legiuitorului european, protecția secretelor comerciale ''ar trebui să se aplice și după încheierea procedurilor juridice și atât timp cât informațiile care constituie secretul comercial nu țin de domeniul public'' [par. (24), Directiva nr. 943/2016].

Or, normele de implementare a Directivei nu au în vedere necesitatea de a obliga persoanele care au avut acces la informații ce constituie secrete comerciale pe parcursul procedurilor judiciare să păstreze caracterul secret al informațiilor și după finalizarea acestora, atâta timp cât ele nu au devenit general cunoscute sau ușor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă în mod normal de tipul de informații protejate prin secrete comerciale.

Opțiunea de reglementare a legiuitorului român creează vulnerabilități pentru deținătorul secretelor comerciale, care rămâne expus riscului ca, fie pe parcursul, fie ulterior finalizării procedurilor judiciare, secretele comerciale să fie divulgate, cu consecința pierderii ireversibile a avantajelor economice conferite de informațiile respective.

 

2.2. Măsuri provizorii și asigurătorii pentru apărarea secretelor comerciale

Reglementările sunt cuprinse în art. 10 și 11 din OUG nr. 25/2019, care transpun dispozițiile art. 10 și 11 din Directiva 2016/943.

           Măsurile provizorii și asigurătorii care pot fi dispuse de instanță sunt enumerate limitativ:

''a) încetarea sau, după caz, interzicerea, cu titlu provizoriu, a utilizării sau a divulgării secretului comercial;

1. b)interdicția de a produce, oferi, introduce pe piață sau utiliza mărfuri care contravin normelor ori de a importa, exporta sau depozita astfel de mărfuri în scopurile menționate;
2. c)indisponibilizarea mărfurilor suspectate de a încălca normele, inclusiv a mărfurilor importate, astfel încât să se împiedice intrarea sau circulația acestora pe piață''.

Dispozițiile art. 11 alin. (6) din OUG nr. 25/2019 stabilesc că măsurile pot fi dispuse pe calea mijloacelor procedurale reglementate prin art. 978 și 979 C.pr.civ., edictate în materia apărării drepturilor de proprietate intelectuală.

Opțiunea legiuitorului român creează o confuzie între regimul juridic aplicabil protecției drepturilor de proprietate intelectuală și regimul juridic aplicabil protecției secretelor comerciale. Soluția legislativă permite interpretarea potrivit căreia în proceduri privind apărarea secretelor comerciale pot fi dispuse măsurile reglementate prin Ordonanța de urgență nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială[9] (denumită în continuare ''OUG nr. 100/2005''), care transpun Directiva nr. 48/2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Or, voința legiuitorului european a fost aceea ca sfera Directivei nr. 48/2004 să nu fie extinsă pentru a cuprinde protecția secretelor comerciale, dimpotrivă,  Directiva nr. 943/2016 să conțină norme derogatorii, cu caracter special, astfel încât,

''în cazul în care domeniul de aplicare al Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului și domeniul de aplicare al prezentei directive se suprapun, prezenta directivă are prioritate în calitate de lex specialis'' [par. (39), preambul, Directiva nr. 943/2016].

Confuzia între regimul juridic aplicabil protecției secretelor comerciale și cel aplicabil protecției drepturilor de proprietate intelectuală nu este permisă în raport de explicațiile conținute în Studiul de impact care fundamentează și explicitează posibilele opțiuni de reglementare și soluțiile normative adoptate de legiuitorul european prin Directiva nr. 943/2016.

Potrivit Studiului de impact, în privința protecției secretelor comerciale, legiuitorul european a optat:

''[...] să se propună o Directivă distinctă decât să se extindă sfera de aplicabilitate a Directivei 2004/48 în cazul acțiunilor civile pentru încălcarea secretelor comerciale. Principalele motive țin de diferențele importante dintre secretele comerciale și drepturile de proprietate intelectuală. Contrar drepturilor de proprietate intelectuală, protecția secretelor comerciale nu instituie niciun drept exclusiv și folosirea de către un terț a informației protejate prin secret comercuial fără consimțământul deținătorului acestuia nu este suficient pentru a caracteriza fapta ilicită: este de asemenea necesar să se demonstreze fapta terțului de dobândire ilicită a secretului comercial'' (traducerea n.ns.)[10].

Studiul de impact clarifică astfel că Directiva nr. 943/2016 nu instituie norme privind probele (art. 6 din Directiva nr.48/2004, transpus prin art. 5 din OUG nr. 100/2005), măsuri de conservare a probelor (dispozițiile art. 7 din Directiva nr. 48/2004, transpuse prin art. 6 din OUG nr. 100/2005) și dreptul la informare (prevederile art. 8 din Directiva nr. 48/2004, transpuse prin art. 8 din OUG nr. 100/2005)[11].

Totodată, Studiul de impact precizează că ''a deține un secret comercial nu echivalează cu a avea un drept exclusiv de folosință a secretului comercial''[12] și că ''atunci când o întreprindere alege să își protejeze informațiile tehnice sau economice prin secret (ca secrete comerciale), aceasta nu are un drept de proprietate intelectuală acordat de o autoritate statală''[13].

În preambulul Directivei nr. 943/2016, paragraful 16, se precizează deosebirea esențială dintre natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală și natura juridică a secretului comercial[14]: acesta din urmă nu este protejat printr-un drept exclusiv, opozabil erga omnes.

Având în vedere că secretul comercial nu este protejat printr-un drept exclusiv de exploatare, protecția rezultatelor inovării prin secret comercial este ''un alt mijloc'', sau ''una din formele de protecție a creației intelectuale și a know-how-ului inovator'' (par. 1 și 3, preambul, Directiva nr. 943/2016), distinct de ''utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală'' (par. 1, preambul, Directiva nr. 943/2016), ''fie ca o completare, fie ca o alternativă la drepturile de proprietate intelectuală'' (par. 2, preambul, Directiva nr. 943/2016).

Așadar, în transpunerea Directivei nr. 943/2016, Statele membre nu au libertatea de a opta ca secretele comerciale să fie reglementate ca drepturi de proprietate intelectuală[15], voința legiuitorului european fiind aceea de a reglementa în mod distinct drepturile exclusive de proprietate intelectuală și secretele comerciale, precum și măsurile procedurale de asigurare a respectării fiecăreia dintre aceste categorii de drepturi[16].

În litigiile privind secretele comerciale, opțiunea legiuitorului european este în sensul aplicării normelor generale de drept procesual civil și nu a normelor de procedură speciale din materia drepturilor de proprietate intelectuală[17].

Sub acest aspect, dispozițiile art. 11 alin. (6) din OUG nr. 25/2019, care, pentru dispunerea măsurilor provizorii și asigurătorii pentru apărarea secretelor comerciale fac trimitere la  mijloacele procedurale cu caracter special, reglementate prin art. 978 și 979 C.pr.civ., în materia apărării drepturilor de proprietate intelectuală, nu corespund voinței legiuitorului european.

 

           2.3. Măsuri definitive de fond (corective) pentru apărarea secretelor comerciale

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1): odată cu soluţionarea fondului cauzei, instanța poate obliga pârâtul la:

1. a) încetarea sau, după caz, interzicerea utilizării sau divulgării secretului comercial;
2. b) interdicţia de a fabrica, a oferi, a introduce pe piaţă sau a utiliza mărfuri care contravin normelor ori de a importa, exporta sau depozita astfel de mărfuri în aceste scopuri;
3. c) adoptarea măsurii corective a eliminării caracteristicilor ilicite ale mărfurilor care contravin normelor.

Totodată, instanța poate obliga pârâtul la plata de daune-interese proporţionale cu prejudiciul real suferit [art. 12 alin. (3), coroborat cu disp. art. 14 alin. (1) OUG nr. 25/2019].

Alternativ măsurilor prevăzute de art. 12 alin. (1), instanța poate stabili obligația pârâtului de a plăti despăgubiri bănești, într-un cuantum care nu poate depăși cuantumul redevențelor datorate de pârât dacă ar fi solicitat autorizația de a utiliza secretul comercial, dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiții cumulative: (1) pârâtul a dobândit secretul comercial cu bună-credință de la un terț și a aflat ulterior că acesta a fost obținut ilegal[18]; (2) executarea măsurilor corective ar produce prejudicii disproporționate pârâtului; (3) acordarea de despăgubiri bănești este apreciată ca fiind mai potrivită în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei [art. 13 alin. (4) și (5) din OUG nr. 25/2019]. În acest caz, cuantumul despăgubirilor bănești nu poate depăși cuantumul redevențelor datorate de pârât dacă ar fi solicitat autorizația de a utiliza secretul comercial [art. 13 alin. (5) din OUG nr. 25/2019].

OUG nr. 25/2019 nu a transpus dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. d) și art. 12 alin. (2) lit. a) și c) din Directiva 2016/943, astfel că reclamantul, deținător al secretului comercial încălcat, nu are dreptul de a solicita instanței judecătorești măsuri esențiale pentru protejarea secretului comercial, precum:

- ''distrugerea parțială sau totală a oricărui document, obiect, material, substanță sau fișier electronic care conține sau încorporează secretul comercial sau, după caz, predarea integrală sau parțială către reclamant a respectivelor documente, obiecte, materiale, substanțe sau fișiere electronice'';

- ''retragerea mărfurilor care contravin normelor'';

- ''distrugerea mărfurilor care contravin normelor sau, după caz, retragerea lor de pe piață, cu condiția ca retragerea să nu aducă atingere protecției secretului comercial în cauză''.

           Opțiunea de reglementare a legiuitorului român nu asigură nivelul minim de protecția juridică a secretelor comerciale conform voinței legiuitorului european și astfel descurajează activitățile economice legate de inovare în materie tehnologică, cooperare în materie de cercetare sau de producție, externalizare sau investiții, transfer de know-how.

 

           2.4. Obligația de a respecta principiul proporționalității în luarea măsurilor de protecție a secretului comercial

Atât în cazul în care dispune măsuri provizorii, cât și în cazul în care dispune măsuri definitive, pe fondul cauzei (măsuri corective), instanța judecătorească este obligată să evalueze proporționalitatea acestora, ținând seama de ''circumstanțele specifice ale cazului, inclusiv, după caz:

''a) valoarea și alte trăsături specifice ale secretului comercial;

1. b)măsurile luate în vederea protejării secretului comercial;
2. c)comportamentul pârâtului în dobândirea, utilizarea sau divulgarea secretului comercial;
3. d)impactul utilizării sau divulgării ilegale a secretului comercial;
4. e)interesele legitime ale părților și impactul pe care aprobarea sau respingerea măsurilor l-ar putea avea asupra părților;
5. f)interesele legitime ale terților;
6. g)interesul public;
7. h)protejarea drepturilor fundamentale.''

Condiționarea dispunerii măsurilor provizorii, dar și a măsurilor definitive corective de examinarea și evaluarea ''intereselor legitime ale părților și impactul pe care aprobarea sau respingerea măsurilor l-ar putea avea asupra părților'' constituie o deosebire fundamentală față de regimul juridic aplicabil drepturilor de proprietate intelectuală.

În materia apărării secretelor comerciale, chiar dacă fapta de încălcare este dovedită, interesul deținătorului secretului comercial nu este preponderent în anumite circumstanțe, acesta cedând inclusiv în fața ''intereselor legitime ale terților'', străini de cadrul procesual dedus judecății.

Or, în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, mai ales în ipoteza dispunerii măsurilor corective, cu caracter definitiv, interesele legitime ale pârâtului sau ale terților sunt lipsite de orice relevanță.

          

• 3. Apărarea secretelor comerciale în litigii arbitrale în proceduri de competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CICA - CCIR)

Având în vedere vulnerabilitățile create pentru deținătorii secretelor comerciale prin normele OUG nr. 25/2019, care nu constituie o transpunere a Directivei nr. 943/2016 aptă să permită realizarea scopului acesteia de a asigura o protecție armonizată, la un nivel minim acceptat, a secretelor comerciale pe parcursul procedurilor judiciare, sunt evidente avantajele oferite deținătorului secretului comercial de procedurile de soluționare a litigiilor pe calea procedurii arbitrale.

Constituie un avantaj evident și cert caracterul confidențial al procedurii arbitrale, dar se ridică întrebarea dacă acest principiu, astfel cum este el reglementat, este suficient pentru a încuraja opțiunea de a recurge la procedura arbitrală în cazul în care se impune apărarea secretelor comerciale, sau dacă normele aplicabile procedurii arbitrale se impune să fie completate prin norme speciale, apte să asigure un nivel adecvat de protecție a confidențialității acelor informații care constituie secrete comerciale.

Normele de procedură care guvernează litigiul arbitral sunt reglementate prin dispozițiile art. 541 - art. 621 C.pr.civ. și prin Regulile de procedură arbitrală în vigoare la data de 1 ianuarie 2018[19].

Dispozițiile procedurale ale OUG nr. 25/2019 sunt norme cu caracter special, care nu completează dispozițiile speciale ale Codului de procedură civilă din materia arbitrajului, nici Regulile de procedură arbitrală.

Caracterul confidențial al procedurii arbitrale este asigurat conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (3), art. 4 din Regulile de procedură arbitrală.

Potrivit prevederilor art. 4 din Regulile de procedură arbitrală:

''(1) Cu excepția cazului în care părțile convin în alt mod, Curtea de Arbitraj, Președintele Curții, Colegiul Curții, Secretariatul Curții, tribunalul arbitral, asistenții arbitrali și orice persoană implicată în organizarea arbitrajului vor păstra confidențialitatea în ceea ce privește întreaga procedura arbitrală.
(2) Hotărârile arbitrale pot fi publicate integral numai cu acordul părților. Ele pot fi însă publicate parțial ori în rezumat sau comentate sub aspectul problemelor de drept ivite, în reviste, lucrări ori culegeri de practică arbitrală, fără a se menționa numele sau denumirea părților ori alte date care ar putea prejudicia interesele lor.
(3) Președintele Curții poate autoriza, de la caz la caz, cercetarea dosarelor pentru documentare în scopuri științifice, după comunicarea sentinței arbitrale, cu respectarea obligației de confidențialitate.''

Dispozițiile art. 4 instituie obligația de a păstra confidențialitatea ''întregii proceduri arbitrale''  în sarcina Curții de Arbitraj, Președintelui Curții, Colegiului Curții, Secretariatului Curții, tribunalului arbitral, asistenților arbitrali și oricărei persoane implicate în organizarea arbitrajului.

Noțiunea tehnico-juridică ''întreaga procedură arbitrală'' ridică semne de întrebare în lipsa unei definiții normative și se impune să fie interpretată. Cât de largă poate fi marja de interpretare, în lipsa oricăror alte precizări în cuprinsul Regulilor de procedură arbitrală?

O întrebare semnificativă în contextul studiului de față este aceea dacă prin ''confidențialitatea întregii proceduri arbitrale'' se înțelege confidențialitatea privitoare la anumite informații din cuprinsul actelor de procedură, care constituie secrete comerciale?

În opinia noatră, secretele comerciale nu întră în sfera noțiunii ''întreaga procedură arbitrală'', în lipsa unor criterii care să permită calificarea unor informații ca fiind secrete comerciale și în lipsa unor proceduri care să permită părții interesate să indice care anume informații sunt secrete comerciale și pentru ce motive. Este necesară reglementarea procedurii care să permită părții interesate să formuleze o cerere motivată în acest sens și procedurii care să stabilească modalitatea de soluționare a unei astfel de cereri de către tribunalul arbitral și soluțiile care pot fi dispuse.

Interdicția generală de a publica ''alte date care ar putea prejudicia interesele părților'' presupune oare interdicția de a dezvălui acele informații care constituie secrete comerciale ulterior finalizării litigiului arbitral, atâta timp cât informațiile nu fac parte din domeniul public?

În opinia noastră, răspunsul este negativ. Este necesară reglementarea procedurii care să permită obligarea instituției arbitrale să nu dezvăluie acele informații care constituie secrete comerciale ulterior finalizării litigiului arbitral, atâta timp cât informațiile nu fac parte din domeniul public.

Au calitatea de ''persoane implicate în organizarea arbitrajului'', cărora le incumbă obligația de a păstra confidențialitatea ''întregii proceduri arbitrale'' și avocații părților, experții, martorii, intervenienții în procedura arbitrală?

Răspunsul este negativ. Dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală asigură protecția părților din partea instituției arbitrale[20]. Nu este stabilită în mod expres în sarcina părților, experților, martorilor, intervenienților, obligația de a păstra confidențialitatea cuprinsului actelor de procedură, a fortioni, nu este stabilită obligația acestora de a nu dezvălui acele informații care constituie secrete comerciale în cuprinsul actelor de procedură.

Care sunt sancțiunile aplicabile în cazul în care obligația de a păstra confidențialitatea întregii proceduri arbitrale este încălcată prin dezvăluirea secretelor comerciale de către persoane care au avut acces la acestea pe parcursul procedurii arbitrale? Sunt sancțiunile prevăzute de lege suficient de aspre încât să împiedice încălcarea obligației de păstrare a confidențialității, în special a obligației de a nu dezvului secrete comerciale?

Arbitrii pot fi trași la răspundere pentru prejudiciul cauzat în temeiul dispozițiilor art. 565 lit. c) C.pr.civ., dacă ''nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părților''. Răspunderea arbitrilor nu are în vedere ipoteza limitată a divulgării secretelor comerciale. Nu sunt instituite sancțiuni pecuniare specifice.

În cazul în care una din părți nu îndeplinește obligațiile stabilite de Regulile de procedură arbitrală, sau orice dispoziție a tribunalului arbitral, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea întregii proceduri arbitrale, conform dispozițiilor art. 38, tribunalul arbitral ''va putea dispune suspendarea procedurii arbitrale sau orice alte măsuri adecvate, în funcție de împrejurări''.

În lipsa oricăror prevederi legale specifice, cum ar fi cele privitoare la asumarea în scris, înainte de a avea acces la acte de procedură ale dosarului arbitral, a obligației de a păstra confidențialitatea acelor informații care constituie secrete comerciale, sub anumite sancțiuni (cum ar fi sancțiuni pecuniare), atât pe parcursul procedurii arbitrale, cât și după finalizarea acesteia (până când respectivele informații pierd caracterul de secrete comerciale) este iluzorie răspunderea civilă a persoanelor care iau cunoștință de secrete comerciale în cadrul litigiului arbitral.

Prin Anexă la Regulile de procedură arbitrală poate fi adoptat un model de act unilateral, prin care oricare persoană implicată în proceduri arbitrală (în calitatea de parte, sau avocat al părții, expert, martor) își asumă, înainte de a avea acces la actele de procedură ale dosarului care conțin secrete comerciale, obligația de a nu dezvălui secretele comerciale atât pe parcursul procedurii arbitrale, cât și după finalizarea acesteia, sub sancțiuni pecuniare, fie pentru o perioadă limitată, fie până la momentul la care informațiile respective nu mai constituie secrete comerciale.

Este semnificativ că, în lipsa oricăror dispoziții legale exprese, în procedurile arbitrale accesul uneia dintre părți la acte de procedură care conțin secrete comerciale nu poate fi restricționat. Dispozițiile art. 575 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) și (6) C.pr.civ. impun respectarea principiului fundamental al contradictorialității procedurii arbitrale, care asigură părților și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Or, în litigiile privind apărarea secretelor comerciale, în anumite cazuri, poate fi justificată și se impune măsara restricționării accesului părții adverse, sau martorilor, sau altor terți, la acele acte de procedură care conțin secrete comerciale. O astfel de reglementare expresă poate fi benefică pentru a încuraja opțiunea părților interesate pentru procedura arbitrală.

 

• 4. Proceduri reglementate prin Regulile de procedură arbitrală ale Centrului de mediere și arbitraj de pe lângă Organizația Mondială pentru Protecția Proprietății Intelectuale (OMPI)

           Perfecționarea reglementărilor Regulilor de procedură arbitrală ale CICA - CCIR în scopul încurajării apărării secretelor comerciale pe calea procedurii arbitrale poate fi făcută având în vedere Regulile de procedură arbitrală[21] ale Centrului de mediere și arbitraj al OMPI[22], care conțin dispoziții speciale privitoare la secrete comerciale și alte informații confidențiale.

Potrivit dispozițiilor art. 54[23]:

''(a) În sensul prezentului articol, prin informații confidențiale se înțelege orice informație, indiferent de suportul în care este exprimată, care este: (i) în posesia unei părți; (ii) nu este accesibil publicului; (iii) de importanță comercială, financiară sau industrială; și (iv) tratate ca fiind confidențiale de către partea care o deține.

(b) O parte care invocă confidențialitatea oricăror informații pe care dorește sau este obligată să o prezinte în cadrul arbitrajului, inclusiv unui expert desemnat de Tribunal, va face o cerere pentru ca informațiile să fie clasificate drept confidențiale printr-o notificare către Tribunal, cu o copie către cealaltă parte. Fără a dezvălui conținutul informațiilor, partea va indica în notificare motivele pentru care consideră informațiile confidențiale.

(c) Tribunalul stabilește dacă informațiile trebuie clasificate ca fiind confidențiale și de o asemenea natură încât absența măsurilor speciale de protecție în cadrul procedurii ar putea cauza un prejudiciu grav părții care invocă confidențialitatea acesteia. Dacă Tribunalul decide astfel, acesta decide în ce condiții și cui pot fi dezvăluite parțial sau în totalitate informațiile confidențiale și solicită oricărei persoane căreia informațiile confidențiale urmează să fie dezvăluite să semneze un angajament adecvat de confidențialitate.

(d) În circumstanțe excepționale, în loc de a determina ea însăși dacă informațiile trebuie clasificate drept confidențiale și de asemenea natură încât absența măsurilor speciale de protecție în cadrul procedurii ar putea cauza un prejudiciu grav părții care invocă confidențialitatea acesteia, Tribunalul poate, la cererea unei părți sau din oficiu și după consultarea părților, să desemneze un consilier de confidențialitate care va stabili dacă informațiile trebuie astfel clasificate și, în caz afirmativ, să decidă în ce condiții și cui pot fi dezvăluite, parțial sau integral. Orice astfel de consilier în materie de confidențialitate trebuie să semneze un angajament corespunzător de confidențialitate.

(e) Tribunalul poate, de asemenea, la cererea unei părți sau din oficiu, să desemneze consilierul în materie de confidențialitate ca expert în conformitate cu articolul 57 pentru a-i raporta, pe baza informațiilor confidențiale, cu privire la aspecte specifice, dezvălui informațiile confidențiale fie părții de la care nu provine informațiile confidențiale, fie Tribunalului.''

Regulile definesc noțiunea ''secret comercial'', reglementează procedura care permite părții interesate să solicite tribunalului arbitral calificarea anumitor informații ca fiind secrete comerciale, precum și procedura care permite tribunalului arbitral să stabilească dacă informațiile respective constituie secrete comerciale, precum și condițiile în care secretele comerciale pot fi dezvăluite, în totalitate sau în parte, și căror persoane, care sunt obligate să își asume în scris obligația de a păstra confidențialitatea secretelor comerciale, înainte de a avea acces la acestea.             În anumite circumstanțe, tribunalul arbitral nu ia cunoștință de informațiile care se solicită să fie calificate ca fiind secrete comerciale, ci desemnează o persoană de specialitate (consilier de confidențialitate) care, după ce își asumă în scris obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor, stabilește dacă informațiile informațiile respective constituie secrete comerciale, precum și condițiile în care secretele comerciale pot fi dezvăluite, în totalitate sau în parte, și căror persoane.             Consilierul de confidențialitate poate fi desemnat ca expert care să lămurească tribunalului arbitral anumite aspecte ale secretelor comerciale, fără ca secretele comerciale să fie dezvăluite atât părții care nu are calitatea de deținătoare a secretului comercial, cât și tribunalului arbitral.              În plus față de măsurile specifice care pot fi dispuse conform dispozițiilor art. 54, potrivit art. 76 lit (a)[24], orice documente sau alte probe prezentate de o parte sau de un martor în cadrul arbitrajului vor fi tratate ca fiind confidențiale și, în măsura în care aceste dovezi descriu informații care nu sunt de domeniul public, nu vor fi utilizate sau dezvăluite unei terțe părți de către o parte al cărei acces la acele informații apare exclusiv ca urmare a participării sale la arbitraj, în orice scop, fără acordul părților sau ordinul unei instanțe competente.             Art. 76 lit. (b)[25] prevede că un martor indicat de o parte nu este considerat a fi un terț. În măsura în care unui martor i se oferă acces la probe sau la alte informații obținute în cadrul arbitrajului pentru a pregăti mărturia martorului, partea care îl cheamă va fi responsabilă pentru menținerea de către martor a aceluiași grad de confidențialitate ca cel cerut părții.              Cu excepția cazului în care părțile convin altfel, Centrul și arbitrul vor păstra confidențialitatea arbitrajului, hotărârii și, în măsura în care descriu informații care nu sunt de domeniul public, orice documente sau alte probe dezvăluite în timpul arbitrajului, cu excepția cazului în care este necesar în legătură cu o acțiune în instanță legată de hotărâre sau în cazul în care legea prevede altfel [art. 78 (a)[26]].

          

 

[1] Articolul a fost publicat în Revista Română de Arbitraj nr. 2/2022.

[2] Acordul TRIPS din 22 decembrie 1994, publicat în ediție specială a Jurnalului Oficial din 01.01.2007; constituie Anexa 1C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

[3] Publicată în JOUE nr. L 94/37 din 13.04.2005. Documentul poate fi accesat, în alte limbi decât româna, la adresa https://eur-lex.europa.eu (accesat la 03.06.2022).

[4] S. Florea, Proceduri civile în materia drepurilor de proprietate intelectuală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 124.

[5] SWD/2013/0471 final, din 28 noiembrie 2013, accesibil numai în limba engleză, la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52013SC0471&qid=1605711125200, intitulat ''Commission Staff Working Document Impact Assessment Accompanying the document proposal for a Directive of the European Parliament and of the Council on the protection of undisclosed know-how and business information (trade secrets) against their unlawful acquisition, use and disclosure'' (accesat la 03.06.2022).

[6] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 309 din 19 aprilie 2019.

[7] M. Of., Partea I, nr. 24 din 30 ianuarie 1991.

 

[8] Reiese din dispozițiile finale ale OUG nr. 25/2019 că: ''prezenta ordonanță de urgență transpune prevederile [...] art. 9 alin. (2) - (4) [...] din Directiva (UE) 2016/943''; opțiunea legiuitorului român a fost aceea ca dispozițiile art. 9 alin. (1) să nu fie transpuse în dreptul intern.

[9] M. Of., Partea I nr. 643 din 20 iulie 2005.

[10] Conform variantei în limba engleză a Studiului de impact: ''it appears preferable to propose an independent Directive rather than to extend the scope of Directive 2004/48 to civil redress measures against the misappropriation of trade secrets. The main reason is the important differences between trade secrets and intellectual property rights. Contrary to intellectual property rights, the protection of trade secrets against misappropriation does not institute any exclusive right and the use by a third party of the information protected as a trade secret without the consent of the trade secret holder is not sufficient to qualify as illegal conduct: it will also be necessary to demonstrate the misappropriation conduct by a third party.''

[11] Conform variantei lingvistice a Studiului de impact: ''[...] there are elements of IPRED which are not addressed by this initiative on trade secrets. This concerns notably the rules on evidence, preservation of evidence and right of information (subl. n.ns.). Specific rules on these issues are present in IPRED (Directiva 2004/48 - n.ns.). However, litigation on trade secrets would rather rely on the normal national civil law procedural measures for evidence and preservation of evidence. Given the different nature of trade secrets (e.g. no exclusive rights granted to the trade secret holder), applying specific rules on evidence and preservation of evidence would not be entirely justified at this stage''.

[12] În varianta lingvistică a Studiului de impact: ''Owning a trade secret does not amount to having an exclusive right on its use.''

[13] ''When a company's (or a research entity's) chooses to protect its valuable intangible assets through secrecy (i.e. as trade secrets), it does not have any intellectual property right granted by a State authority.''

[14] Jean Lapousterle, Christophe Geiger, Norbert Olszak, Luc Desaunettes-Barbero, What Protection for Trade Secrets in the European Union? CEIPI's Observations on the Proposal for a Directive on the Protection of Undisclosed Know-How and Business Information, accesibil la adresa https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2970461 (accesat la 18.11.2020).

[15] Pentru mai multe amănunte, a se vedea Roland Knaak, Annette Kur, Reto M. Hilty, Comments of the Max Planck Institute for Inovation and Competition of 3 June 2014 on the Proposal of the European Commission for a Directive on the Protection of Undisclosed Know-How and Business information (Trade Secrets) against their Unlawful Acquisition, Use and Disclosure of 28 November 2013, COM (2013) 813 Final, accesibil la adresa https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2464971 (accesat la 18.11.2020) și Luc Desaunettes-Barbero, La transposition de la directive 'secret d’affaires' en droit français: une analyse de la proposition de loi adoptée par l’Assemblée nationale, accesibil la adresa https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3160587 (accesat la 18.11.2020).

[16] În acest sens, a se vedea și Thomas Riis & Jens Schovsbo, To Be and Not to Be an IPR – The Protection of Trade Secrets in the EU, accesibil la adresa https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3347705 (accesat la 18.11.2020).

[17] Studiul de impact precizează: ''litigation on trade secrets would rather rely on the normal national civil law procedural measures for evidence and preservation of evidence. Given the different nature of trade secrets (e.g. no exclusive rights granted to the trade secret holder), applying specific rules on evidence and preservation of evidence would not be entirely justified at this stage''; a se vedea și nota de subsol 7.

[18] art. 13 alin. (4) lit. a) din OUG nr. 25/2019, care transpune art. 13 alin. (3) lit. a) din Directiva 2016/943, înțeles în lumina paragrafului (29) din preambulul Directivei.

[19] Regulile de procedură arbitrală adoptate de Colegiul Curții de Arbitraj Comercial Internațional, accesibile la adresa http://arbitration.ccir.ro/regulile-de-procedura-arbitrala/#art4 (accesată la 03.06.2022).

 

[20] M. Nicolae, în B. Oglindă, S. Olaru, C. Popa (coord.), Ghid de utilizare a Regulilor de procedură arbitrală, Ed. Wolters Kluwer, București, 2020, pp. 45-48.

[21] Accesibile la adresa https://www.wipo.int/amc/en/arbitration/rules/index.html (accesată la 04.06.2022).

[22] Centru de mediere și arbitraj al OMPI a fost creat în 1994, ca organ independent și imparțial; OMPI este o agenție specializată în cadrul Națiunilor Unite care cuprinde 192 de state membre.

[23] Traducerea noastră. În limba engleză: ''Disclosure of Trade Secrets and Other Confidential Information Article 54 (a)  For the purposes of this Article, confidential information shall mean any information, regardless of the medium in which it is expressed, which is:

(i)  in the possession of a party;

(ii)  not accessible to the public;

(iii) of commercial, financial or industrial significance; and (iv) treated as confidential by the party possessing it.

(b)  A party invoking the confidentiality of any information it wishes or is required to submit in the arbitration, including to an expert appointed by the Tribunal, shall make an application to have the information classified as confidential by notice to the Tribunal, with a copy to the other party. Without disclosing the substance of the information, the party shall give in the notice the reasons for which it considers the information confidential.

(c)  The Tribunal shall determine whether the information is to be classified as confidential and of such a nature that the absence of special measures of protection in the proceedings would be likely to cause serious harm to the party invoking its confidentiality. If the Tribunal so determines, it shall decide under which conditions and to whom the confidential information may in part or in whole be disclosed and shall require any person to whom the confidential information is to be disclosed to sign an appropriate confidentiality undertaking.

(d)  In exceptional circumstances, in lieu of itself determining whether the information is to be classified as confidential and of such nature that the absence of special measures of protection in the proceedings would be likely to cause serious harm to the party invoking its confidentiality, the Tribunal may, at the request of a party or on its own motion and after consultation with the parties, designate a confidentiality advisor who will determine whether the information is to be so classified, and, if so, decide under which conditions and to whom it may in part or in whole be disclosed. Any such confidentiality advisor shall be required to sign an appropriate confidentiality undertaking.

(e)  The Tribunal may also, at the request of a party or on its own motion, appoint the confidentiality advisor as an expert in accordance with Article 57 in order to report to it, on the basis of the confidential information, on specific issues designated by the Tribunal without disclosing the confidential information either to the party from whom the confidential information does not originate or to the Tribunal.''

[24] Traducerea noastră. În limba engleză: ''In addition to any specific measures that may be available under Article 54, any documentary or other evidence given by a party or a witness in the arbitration shall be treated as confidential and, to the extent that such evidence describes information that is not in the public domain, shall not be used or disclosed to any third party by a party whose access to that information arises exclusively as a result of its participation in the arbitration for any purpose without the consent of the parties or order of a court having jurisdiction.''

[25] Traducerea noastră. În limba engleză: ''For the purposes of this Article, a witness called by a party shall not be considered to be a third party. To the extent that a witness is given access to evidence or other information obtained in the arbitration in order to prepare the witness’s testimony, the party calling such witness shall be responsible for the maintenance by the witness of the same degree of confidentiality as that required of the party.''

[26] Traducerea noastră. În limba engleză: ''(a) Unless the parties agree otherwise, the Center and the arbitrator shall maintain the confidentiality of the arbitration, the award and, to the extent that they describe information that is not in the public domain, any documentary or other evidence disclosed during the arbitration, except to the extent necessary in connection with a court action relating to the award, or as otherwise required by law.

(b) Notwithstanding paragraph (a), the Center may include information concerning the arbitration in any aggregate statistical data that it publishes concerning its activities, provided that such information does not enable the parties or the particular circumstances of the dispute to be identified.''

Reprezentarea convențională a persoanelor juridice în litigiile din materia dreptului proprietății industriale[1]

I Aspecte introductive

Articolul pune în discuție limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, raportate la imperativul înfăptuirii justiției cu respectarea legii și a principiului supremației acesteia.

Prin Decizia nr. 2/2017 din data de 2 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. 3358/1/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[1] (Decizia ÎCCJ nr. 2/2017) a dezlegat chestiunea de drept formulată de către Curtea de Apel București astfel:

„Dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, republicată, să reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte?”

Or, dimpotrivă, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, republicată, trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces?”

Răspunsul ÎCCJ a fost în sensul că:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială”.

Față de problemele de interpretare și aplicare a Deciziei ÎCCJ nr. 2/2017 în practica ÎCCJ, secția I civilă, în raport de dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ., se pune problema dacă dezlegarea problemei de drept dată prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 își găsește aplicarea și în litigii din materia dreptului de proprietate industrială care nu au ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) (partea I a articolului).

Chestiunea de drept care a fost dezlegată prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 poartă asupra interpretării dispozițiilor art. 28 alin. (2) și ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (OG nr. 66/2000[2]), raportate la normele generale ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Se ridică problema conformității dezlegării date de ÎCCJ cu dispozițiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic[3] (Legea nr. 514/2003). Argumentele susținute prin articol sunt în sensul că interpretarea dispozițiilor OG nr. 66/2000 nu poate fi decât în sensul că profesia de consilier juridic poate fi exercitată numai cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 514/2003 (partea a II-a a articolului).

O altă problemă este aceea dacă dezlegarea dată de ÎCCJ respectă dispozițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[4] (Legea nr. 51/1995). Interpretarea sistematică a dispozițiilor OG nr. 66/2000 și a dispozițiilor Legii nr. 51/1995 nu poate fi decât în sensul că profesia de avocat poate fi exercitată numai cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995, ceea ce impune avocatului cu drept de reprezentare ad litem obligația de a încheia un contract de asistență juridică cu persoana juridică ce are calitatea de parte în proces (partea a III-a a articolului).

Este discutată și problema abrogării dispozițiilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, astfel cum acestea au fost interpretate de ÎCCJ, prin coroborare cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000, într-un sens contrar Deciziei ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 9/2016, ca efect al dispozițiilor art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 (partea a IV-a a articolului).

II Limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017 raportate la imperativul respectării dispozițiilor art. 519 și art. 521 alin. (1) C. pr. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 519 C. pr. civ.:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective (subl. ns.), este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Art. 521 alin. (1) C. pr. civ. prevede:

„Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării (subl. ns.)”.

Prin Decizia nr. 2/2017 s-a dezlegat următoarea chestiune de drept:

„Dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, republicată, să reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte”?

Or, dimpotrivă, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, republicată, trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces?

Rezolvarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost învestită ÎCCJ este limitată la „soluţionarea pe fond a cauzei respective”.

Cauza care a determinat învestirea ÎCCJ avea ca obiect soluționarea unei contestații (cale de atac de competența instanțelor judecătorești) formulate împotriva unei hotărâri pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 2/2017, cu privire la problema dacă dezlegarea chestiunii de drept produce efecte și în litigii care nu au ca obiect soluționarea căii de atac a contestației formulate împotriva unei hotărâri pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul OSIM, ÎCCJ a statuat că:

„73. Întrucât modalitatea în care este conceput să funcţioneze acest mecanism de prevenire a practicii neunitare nu permite tranşarea unor chestiuni de drept ipotetice, se impune limitarea răspunsului la dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte.

74. Prin urmare, legătura cu cauza este asigurată doar pentru ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere, şi anume aceea a reprezentării convenţionale a persoanei juridiceîn faţa instanţelor de judecată prin consilier juridicîntr-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (subl. ns.). […]
75. Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării condiţiei de admisibilitate a legăturii cu cauza, se impune doar dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte, respectiv reprezentarea convenţională a persoanei juridice prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci […]
76. Răspunsul la întrebarea adresată de instanţa de trimitere trebuie circumstanţiat în raport cu împrejurările concrete şi particularităţile speţei, iar dezlegarea chestiunii de drept se va limita strict la obiectul litigiului”.

Considerentele citate supra relevă că, în conformitate cu prevederile art. 519 și art. 521 alin. (1) C. pr. civ, dezlegarea dată prin Decizia nr. 2/2017 este limitată sub două aspecte:

(1) dezlegarea este limitată la chestiunea de drept efectiv ridicată, respectiv la interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și ale art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 exclusiv în raport de dispozițiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă; și

(2) dezlegarea este limitată doar la ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere: reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect soluționarea căii de atac a contestaţiei formulate împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (subl. ns.).

Față de dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ., având în vedere statuările cuprinse în par. 73, 74, 81 și 85 din Decizia nr. 2/2017, instanțele judecătorești nu pot invoca dezlegarea Deciziei nr. 2/2017, pentru ca aceasta să fie aplicată mutatis mutandis în litigii din materia dreptului proprietății industriale care au un obiect diferit de cauza care a determinat sesizarea ÎCCJ (subl. ns.), respectiv în litigii privind soluționarea cererii de anulare a înregistrării unei mărci pentru motivul înregistrării mărcii cu rea-credință, sau în litigii care au ca obiect soluționarea unei acțiuni în contrafacere.

Un procedeu contrar încălcă în mod evident și deliberat prevederile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

III Limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017 raportate la obligația exercitării profesiei de consilier juridic cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic

În litigiul pendinte care a determinat sesizarea ÎCCJ s-a ridicat problema dacă un consilier juridic angajat cu contract de muncă al unei societăți cu răspundere limitată, persoană juridică ce este o formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, dar care nu are calitatea de parte în litigiu, are calitatea de reprezentant convențional al unei alte persoane juridice care are calitatea de parte în proces, dar cu care consilierul juridic nu a încheiat un contract de muncă, în condițiile în care între forma de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială și persoana juridică parte în litigiu s-a încheiat un contract de mandat general, guvernat de dispozițiile Codului civil.

Prin raportare exclusiv la dispozițiile art. 84 alin. (1) C. pr. civ., ÎCCJ a statuat că:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată,  reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială”.

ÎCCJ a reținut în considerente că art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 nu derogă de la dispozițiile de drept comun prevăzute prin art. 84 alin. (1) C. pr. civ. (subl. ns.):

„138. În limitele prezentei sesizări, care vizează art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă doar prin prisma interpretării date prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu se relevă niciun argument pentru care art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, care permite reprezentarea unei persoane juridice prin intermediul unei alte persoane juridice, respectiv prin consilierul juridic salariat al acesteia din urmă, ar fi contrar art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situaţia din speţă.

139. În acest caz, art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 nu are nici măcar un caracter derogatoriu de la norma de drept comun, dat fiind că nu conţine o soluţie legislativă diferită în aceeaşi situaţie, constituind o normă particulară de reprezentare în judecată prin avocat sau consilier juridic”.

Prin Decizia nr. 2/2017, ÎCCJ nu a interpretat sistematic dispozițiile art. 20 alin. (1) și ale art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială și dispozițiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor OG nr. 66/2000 și a dispozițiilor Legii nr. 514/2003 conduce la concluzia că prin OG nr. 66/2000 nu s-au reglementat dispoziții legale contrare Legii nr. 514/2003.

Simpla împrejurare că un consilier juridic întrunește în propria sa persoană și calitatea de consilier în proprietate industrială, calitate care poate fi dobândită și de persoane fără studii juridice (art. 5 din OG nr. 66/2000), nu este aptă să permită reprezentarea ad litem a unei societăți juridice, altfel decât în condițiile reglementate prin Legea nr. 514/2003.

Deoarece profesia de consilier juridic nu poate fi exercitată altfel decât cu respectarea Legii de organizare și exercitare a profesiei, Legea nr. 514/2003, nu poate avea calitatea de reprezentant ad litem decât consilierul juridic angajat cu contract de muncă în cadrul unei persoane juridice care întrunește calitatea de parte în proces.

Avem în vedere următoarele argumente:

În primul rând, ierahia actelor normative impune ca o Ordonanță de Guvern emisă de Guvernul României să respecte forța juridică superioară a unei Legi emise de Parlamentul României.

Orice act normativ „trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei”, „scop în care acesta trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune” [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[5] (Legea nr. 24/2000)].

Aceasta înseamnă că nu este de conceput că prin OG nr. 66/2000 s-a urmărit edictarea unor prevederi legale contrare dispozițiilor Legii nr. 514/2003 și că interpretarea dispozițiilor OG nr. 66/2000 nu poate fi decât în sensul respectării Legii nr. 514/2003.

În al doilea rând, având în vedere raportul legilor în timp, este cert că interpretarea dispozițiilor OG nr. 66/2000, act normativ anterior edictat, nu poate fi decât în sensul respectării și conformității cu dispozițiile Legii nr. 514/2003, lege adoptată ulterior Ordonanței de Guvern.

În al treilea rând, OG nr. 66/2000 și Legea nr. 514/2003 sunt ambele acte normative care instituie norme cu caracter special.

Nu este aplicabilă regula specialia generalibus derogant, pentru a se considera că OG nr. 66/2000 (act normativ anterior adoptat) ar deroga de la Legea nr. 514/2003 (act normativ cu o forță juridică superioară, adoptat ulterior).

Dreptul consilierului în proprietate industrială de a reprezenta convențional persoane fizice și persoane juridice este reglementată exclusiv prin dispozițiile capitolului VI din OG nr. 66/2000, intitulat „Reprezentarea”, capitol care conține numai două articole: art. 27 și art. 28.

Potrivit art. 27 din OG nr. 66/2000:

„(1) Reprezentarea solicitanţilor, a titularilor de drepturi de proprietate industrială sau a persoanelor interesate în toate procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către consilierul în proprietate industrială (persoană fizică, potrivit art. 2 și 4 din OG nr. 66/2000 – n.ns.) se face pe baza unei procuri cu caracter general sau a unei procuri pentru fiecare solicitare.

(2) În cazul procurii generale se va depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci un exemplar al acesteia, cu condiţia ca mandatarul să indice în fiecare cerere procura în baza căreia acţionează.

(3) În procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci consilierul în proprietate industrială nu poate reprezenta un client decât pentru domeniul de proprietate industrială în care a fost atestat.

(4) În cazul reprezentării, retragerea, abandonarea cererilor de solicitare a protecţiei sau transmiterea drepturilor se poate efectua numai pe baza unei procuri care să conţină menţiuni exprese cu privire la aceste acte”.

Art. 28 din OG nr. 66/2000 prevede:

„(1) Pentru soluţionarea contestaţiilor şi, după caz, a cererilor de revocare solicitantul sau titularul poate fi reprezentat şi de un avocat sau consilier juridic.

(2) Reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti a solicitanţilor, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic”.

Capitolului VI din OG nr. 66/2000, intitulat „Reprezentarea” nu face trimitere și nu se completează cu dispozițiile capitolului V din OG nr. 66/2000, care reglementează „Exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială”.

Sub acest aspect, sunt greșite considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 2/2017, par. 105, par. 108 și par. 137, care adaugă la lege ceea ce legiuitorul însuși nu a reglementat.

Adaugă la dispozițiile art. 28 alin. (2), art. 2 și art. 4 din OG nr. 66/2000 statuările cuprinse în par. 105 și 108 din Decizia nr. 2/2017 potrivit cărora:

„105. În considerarea posibilităţii de exercitare în comun a profesiei, ca scop al asocierii, legiuitorul a extins noţiunea de consilier în proprietate industrială şi la forma de exercitare a profesiei, în privinţa activităţii pe care o poate desfăşura consilierul persoană fizică.

108. […] atunci când se referă la consilierul în proprietate industrială, legiuitorul are în vederenu numai persoana fizică ce întruneşte condiţiile legale pentru a profesa, dar şi grupul de persoane fizice care întrunesc condiţiile pentru a profesa şi care îşi desfăşoară activitatea în comun, în vreuna dintre formele specifice de exercitare a profesiei prevăzute de art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, inclusivîn cadrul celor constituite ca persoane juridice [societăţi civile profesionale sau societăţi (comerciale – cu răspundere limitată sau pe acțiuni, conform at. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000 – n.ns.] având ca unic obiect activităţile în domeniul proprietăţii industriale)”.

Este cert că prin dispozițiile cuprinse în capitolul VI din OG nr. 66/2000, intitulat „Reprezentarea”, legiuitorul nu reglementează nici formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, nici dreptul de reprezentare convențională ad litem al formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, ci exclusiv dreptul de reprezentare de către consilierul în proprietate industrială persoană fizică.

Contrar celor statuate de ÎCCJ, noțiunea tehnico-juridică ”consilier în proprietate industrială”, din cuprinsul art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, reglementat în capitolul VI, privitor la „Reprezentare” nu a fost extinsă de legiuitor pentru a include și formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate într-un alt capitol, capitolul V, intitulat „Exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială”.

Dimpotrivă, noțiunea tehnico-juridică „consilier în proprietate industrială” este definită legal prin dispozițiile art. 2 din OG nr. 66/2000:

„Consilierul în proprietate industrială este persoana fizică atestată în condiţiile prezentei ordonanţe şi înscrisă în Registrul naţional al consilierilor în proprietate industrială”.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din OG nr. 66/2000:

„Profesia de consilier în proprietate industrială poate fi practicată numai de persoana fizică înscrisă în Registrul naţional al consilierilor în proprietate industrială şi care este membră a Camerei”.

Adaugă nepermis la lege și modifică dispozițiile art. 28 alin. (2), ale art. 2 și ale art. 4 din OG nr. 66/2000 considerentele cuprinse în par. 137 din Decizia nr. 2/2017, potrivit cărora art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, conferă dreptul de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată unei persoane juridice.

Art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 prevede că:

„Reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti […] de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic”.

Noțiunea tehnico-juridică „consilier în proprietate industrială” este definită legal și nu poate fi altfel înțeleasă decât în sensul art. 2 din OG nr. 66/2000, indicate supra.

Profesia de consilier în proprietate industrială nu poate fi practicată decât de o persoană fizică, conform dispozițiilor art. 4 din OG nr. 66/2000, indicate supra.

Și profesia de consilier juridic și profesia de avocat nu pot fi practicate decât de persoane fizice, conform Legilor de organizare și exercitare a acestor profesii reglementate, indiferent de forma de exercitare a acestor profesii (conform Legii nr. 514/2003 și Legii nr. 51/1995).

Deoarece, conform considerentului de la par. 138 din Decizia nr. 2/2017:

„[…] nu se relevă niciun argument pentru care art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, care permite reprezentarea unei persoane juridice prin intermediul unei alte persoane juridice, respectiv prin consilierul juridic salariat al acesteia din urmă, ar fi contrar art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situaţia din speţă”,

iar conform considerentului de la par. 139 din Decizia nr. 2/2017:

„[…] art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 nu are nici măcar un caracter derogatoriu de la norma de drept comun […]”,

Decizia nr. 2/2017 nu putea fi pronunțată decât în sensul dezlegării date de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 9/2016 pronunțată în dosarul nr. 507/1/2016[6] (Decizia ÎCCJ nr. 9/2016), potrivit căreia:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică […]”.

Încalcă în mod vădit dezlegarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 9/2016 considerentele cuprinse în par. 137 din Decizia nr. 2/2017, conform cărora art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, conferă unei persoane juridice dreptul de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată a unei alte persoane juridice.

Este contrară legii interpretarea conform căreia reprezentarea în fața instanțelor judecătorești a unei persoane juridice se poate face de către o altă persoană juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, care poate fi și o societate comercială cu răspundere limitată, sau o societate comercială pe acțiuni.

În același sens s-a pronunțat și doctrina relevantă: „în fața instanțelor de judecată, fără a distinge după cum […] ar fi vorba de o procedură de drept comun ori de o procedură specială, […], persoanele juridice nu pot fi reprezentate de alte persoane juridice, indiferent de obiectul de activitate al acestora din urmă […]”[7].

Deoarece calitatea de consilier în proprietate industrială poate fi dobândită și de persoane fără studii juridice (conform art. 5 din OG nr. 66/2000), în realitate, în temeiul prevederilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti se face numai în calitate de consilier juridic, sau în calitate de avocat.

Consilierul juridic nu își poate exercita profesia decât cu respectarea prevederilor Legii nr. 514/2003, lege care are ca obiect de reglementare organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic.

Avocatul nu poate exercita profesia decât cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995, care are ca obiect de reglementare organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Conform Legii nr. 514/2003:

„Art. 2. Consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii.

Art. 3. (1) Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia.

(2) Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat”.

Dreptul consilierului juridic de reprezentare ad litem poate exercitat numai cu respectarea art. 4 din Legea nr. 513/2004:

„Consilierul juridic poate reprezenta numai autoritatea sau instituţia publică în serviciul căreia se află ori persoana juridică cu care are raporturi de muncă”.

Problema reprezentării ad litem a autorității/instituţiei publice în serviciul căreia se află, ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă se poate pune numai în cazul în care respectiva instituție publică sau persoană juridică are calitatea de parte în procesul în care este reprezentată.

Consilierul juridic nu poate reprezenta convențional ad litem o persoană juridică cu care are încheiat un contract de muncă, dar care nu are calitatea de parte într-un proces, în sensul dispozițiilor art. 36, art. 55 și art. 80 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora:

„Art. 36 C. pr. civ.: Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. […]

Art. 55 C. pr. civ.: Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces.

Art. 80 alin. (1): Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară”.

Interpretarea prevederilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 în limitele și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 514/2003, impune concluzia că o persoană fizică ce are calitatea de consilier în proprietate industrială poate exercita dreptul de reprezentare ad litem a unei alte persoane în calitatea sa de consilier juridic.

Profesia de consilier juridic poate fi exercitată numai cu respectarea dispozițiilor art. 2, art. 3 și art. 4 din Legea nr. 514/2003, cu consecința că persoana fizică ce întrunește și calitatea de consilier în proprietate industrială poate reprezenta în fața instanțelor judecătorești, în calitatea sa de consilier juridic, numai:

(1) autoritatea/instituţia publică în serviciul căreia se află, ori

(2) o persoană juridică cu care are raporturi de muncă (având calitatea de salariat al acesteia).

Problema reprezentării ad litem prin consilier juridic nu se poate pune decât în situațiile în care fie autoritatea/instituţia publică în serviciul căreia se află, fie persoana juridică cu care are raporturi de muncă, are calitatea procesuală de parte în proces, în conformitate cu dispozițiile art. 36, art. 55 și art. 80 alin. (1) C. pr. civ., indicate supra.

Un consilier juridic salariat al unei persoane juridice nu are dreptul de a reprezenta într-un litigiu o altă persoană juridică decât cea cu care are încheiat un contract de muncă. Nici art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, nici art. 2, art. 3 și 4 din Legea nr. 513/2004 nu permit o interpretare contrară.

Un prim argument este acela că legea interzice ca o persoană juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială – să aibă ca obiect de activitate reprezentarea altor persoane fizice sau juridice în instanță.

Este esențial că însăși ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat în considerentele Deciziei nr. 9/2016:

<26. […] prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, s-a stabilit că:

„cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile” (subl. ns.) […]

29. activităţile menţionate nu se încadrează în categoria faptelor de comerț, […] acestea nu pot fi exercitate de societăţi constituite cu un asemenea obiect, cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a unor astfel de societăţi fiind inadmisibile>.

Art. 196 alin. (1) lit. c) C. civ. instituie sancțiunea nulității absolute a persoanei juridice, dacă „obiectul de activitate este ilicit […]”.

Numai o persoană fizică, consilier juridic, are dreptul de a reprezenta o altă persoană juridică în instanță, atât conform dispozițiilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, cât și conform dispozițiilor art. 2 și art. 4 din OG nr. 66/2000, precum și conform art. 2, art. 3 și art. 4 din Legea nr. 514/2003.

Interpretarea este conformă cu statuările Deciziei ÎCCJ nr. 9/2016 conform cărora:

„28. […] anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat”.

Conform art. 206 alin. (1) C. civ.:

„Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”.

Art. 206 alin. (3) C. civ. prevede că:

„Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) […] este lovit de nulitate absolută”.

O persoană juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială – exercită drepturi și îndeplinește obligații în limitele capacității sale speciale de folosință, configurată de obiectul său de activitate.

Conform art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000, persoanele juridice – forme de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, respectiv societăţi civile profesionale persoane juridice sau societăţi comerciale, au un obiect de activitate unic: „activităţile în domeniul proprietăţii industriale”.

Art. 28 alin. (2) și art. 1 alin. (2) din OG nr. 66/2000, precum și art. 3 lit. f) din Instrucțiunile nr. 108/17.10.2002[8] emise de OSIM pentru punerea în aplicare a OG nr. 66/2000 (la o dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 514/2003) nu permit reprezentarea în fața instanțelor judecătorești prin formele de exercitare a profesiei, ci numai de către o persoana fizică, în calitatea sa de consilier juridic sau de avocat, calitate pe care o exercită conform legilor care au ca obiect de reglementare organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic (Legea nr. 514/2003), respectiv organizarea și exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995).

Legiuitorul nu a conceput și nu a edictat OG nr. 66/2000 pentru ca activitățile în domeniul proprietății industriale să fie efectuate prin exercitarea profesiei de consilier juridic cu încălcarea prevederilor art. 1-4 din Legea nr. 514/2003.

O interpretare contrară constituie fraudă la Legea nr. 514/2003.

Activitățile în domeniul proprietății industriale nu pot consta nici în exercitarea altor activități care încalcă Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunțată de ÎCCJ – Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii.

Deoarece activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor judecătorești nu este o activitate comercială[9], o persoană juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială – nu poate dobândi dreptul de reprezentare în instanță a unei alte persoane juridice, astfel că aceasta nici nu poate transmite un drept de reprezentare în instanță propriului său consilier juridic, angajat cu contract de muncă.

Consilierul juridic angajat cu contract de muncă al unei persoane juridice nu poate exercita decât activitatea de reprezentare în instanță a propriului său angajator, dacă acesta are calitatea de parte în proces, în înțelesul dispozițiilor art. 36, art. 55 și art. 80 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Al doilea argument este acela că între persoana juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială și o altă persoană juridică – client al formei de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, care are și calitatea de parte într-un proces, se încheie un contract de mandat general.

Contractul de mandat este reglementat prin dispozițiile de drept substanțial cuprinse în art. 2009 – 2042 Cod civil și, în consecință, poate produce efecte juridice exclusiv în planul dreptului substanțial.

Un mandat general, pentru orice litigii în care ar fi parte în proces o persoană juridică, mandantă a persoanei juridice – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, este nul[10].

Persoana juridică – formă de organizare a profesiei de consilier în proprietate industrială – poate fi reprezentată numai prin consilier juridic salariat al său, sau avocat, care nu își exercită profesia în temeiul contractului de mandat general, ci în temeiul și cu respectarea legilor de organizare și exercitare a profesiilor lor, respectiv în temeiul unui contract de muncă, potrivit Legii nr. 514/2003, sau în temeiul unui contract de asistență juridică, potrivit Legii nr. 51/1995.

Așadar, nici consilierul juridic – salariat, nici avocatul – angajat cu contract de asistență juridică, nu sunt mandatari[11], deoarece legea le interzice să își exercite activitățile profesionale, inclusiv dreptul de reprezentare în instanță a unei persoane juridice, pe baza contractului de mandat general.

Deoarece în materia reprezentării convenționale ad litem a unei persoane juridice de către o altă persoană juridică, rămân aplicabile dispozițiile imperative ale Codului de procedură civilă, care nu recunosc efecte juridice în planul dreptului procesual unui contract de mandat general încheiat între două persoane juridice, dintre care una este parte în proces și una este o formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, consilierul juridic angajat al formei de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială nu are dreptul ca, în temeiul acestui contract de mandat, să reprezinte în instanță o altă persoană juridică – cu care nu are încheiat un contract de muncă.

Al treilea argument, este acela că un consilier juridic nu poate reprezenta o persoană juridică cu care nu are încheiat un contract de muncă.

O soluție contrară echivalează cu transformarea profesiei de consilier juridic într-o profesie liberală, cu confuzia între profesia de consilier juridic și profesia de avocat, precum și cu încălcarea vădită a prevederilor Legii nr. 514/2003, art. 2, art. 3, art. 4 și art. 10 lit. a) din Legea nr. 514/2003.

Conform art. 10 lit. a) din Legea nr. 514/2003:

„Art. 10. – Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: a) calitatea de avocat […]”.

IV Limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017 raportate la obligația exercitării profesiei de avocat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat

În raport de dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ., rezolvarea chestiunii de drept care a format obiectul dosarului nr. 3358/1/2016 nu poate fi extrapolată la ipoteza în care reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată este asigurată de un avocat.

Astfel cum statuează ÎCCJ prin decizia pronunțată:

„81. […] se impune doar dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte, respectiv reprezentarea convenţională a persoanei juridice prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci […]”.

În același sens sunt relevante și considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 2/2017, cuprinse la par. 73, par. 74[12] și par. 85[13], indicate supra, în partea a II-a a articolului.

Orice procedeu contrar, care s-ar baza pe invocarea argumentului a fortiori, ar încălca în mod vădit și voit prevederile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ., precum și statuările considerentelor Deciziei ÎCCJ nr. 2/2017.

Avocatul nu poate avea calitatea de angajat cu contract de muncă al unei persoane juridice – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială.

Conform art. 28 din Statutul profesiei de avocat[14] avocatul poate fi salarizat numai în interiorul profesiei de avocat:

„Nu este incompatibil avocatul salarizat în interiorul profesiei de avocat”.

Avocatul nu poate dobândi calitatea de reprezentant convențional ad litem al unei persoane juridice – parte în proces, altfel decât în temeiul unui contract de asistență juridică încheiat direct cu clientul său – persoana juridică ce are calitate de parte în proces.

Avocatul nu poate dobândi calitatea de reprezentant convențional ad litem al unei persoane juridice – parte în proces, direct de la persoana juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, care nu este parte în proces, dar care a încheiat un contract de mandat general cu persoana juridică ce este parte în proces.

Avem în vedere următoarele argumente, dintre care unele sunt dezvoltate pe larg la pct. II, supra:

– contractul de mandat încheiat între două persoane juridice nu produce efecte juridice decât în planul dreptului substanțial, conform prevederilor art. 2009 și urm. C. civ. și statuărilor Deciziei ÎCCJ nr. 9/2016, par. 33[15];

– conform Deciziei ÎCCJ nr. 9/2016, par. 35: „activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului”;

– deoarece o persoană juridică (societate comercială) – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială nu poate dobândi un drept de reprezentare în instanță în temeiul unui contract de mandat, aceasta nici nu poate transmite un drept de reprezentare în instanță unui avocat cu care încheie în nume propriu un contract de asistență juridică;

– potrivit Deciziei nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunțată de ÎCCJ – Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii, o persoană juridică nu poate avea ca obiect de activitate asistența și reprezentarea juridică;

– potrivit art. 196 alin. (1) lit. c) C. civ. este incidentă sancțiunea nulității absolute a persoanei juridice dacă ”obiectul de activitate este ilicit […]”;

– art. 206 alin. (1) C. civ. prevede că: „Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice” iar conform art. 206 alin. (3) C. civ.: „Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) […] este lovit de nulitate absolută”;

– numai o persoană fizică ce are calitatea de consilier juridic sau de avocat are dreptul de a reprezenta o altă persoană juridică în instanță, conform dispozițiilor art. 28 alin. (2), art. 2 și art. 4 din OG nr. 66/2000, ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prevede că: ”Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii (persoane fizice – n. ns.) înscrişi în tabloul baroului din care fac parte […]”.

Avocatul nu poate dobândi calitatea de reprezentant convențional ad litem al unei persoane juridice – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială – care nu are calitatea de parte în proces, în sensul dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Dreptul de reprezentare ad litem al avocatului se naște numai în temeiul unui contract de asistență juridică, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Deoarece, conform art. 121 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică este expresia acordului de voințe „între avocat şi client”, în toate cazurile, chiar și când contractul de asistență juridică se încheie prin mandatar, sunt părți în contractul de asistență juridică având ca obiect reprezentarea în instanță: avocatul și clientul său – persoană juridică ce are și calitatea de parte în proces. 

În baza contractului de asistență juridică, care prevede în mod expres întinderea puterilor conferite de clientul său – parte în proces [art. 126 alin. (1), din Statutul profesiei de avocat], avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială, întocmită conform Anexei nr. II la Statutul profesiei de avocat.

Împuternicirea avocațială care nu poartă mențiunile privitoare la existența, numărul și data contractului de asistență juridică nu este valabilă și nu produce efecte juridice[16].

Onorariul avocațial nu poate fi cuprins în suma de bani încasată pentru serviciile prestate de o societate juridică – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, care nu are calitatea de client al avocatului, nici calitatea de parte în procesul în care avocatul exercită activitatea de reprezentare.

O interpretare contrară încalcă dispozițiile art. 122 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, care prevede:

„Contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente: […] d) onorariul;” […].

Numai onorariul avocațial poate fi inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată pe care partea care a pierdut procesul poate fi obligată să le achite.

Nu sunt cheltuieli efectuate în legătură cu un proces și nu pot fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată sumele de bani facturate de o persoană juridică – inclusiv societate comercială cu răspundere limitată sau societate comercială pe acțiuni – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială – pentru executarea mandatului general acordat de o altă persoană juridică. 

Orice interpretare contrară încalcă în mod evident dispozițiile art. 451 alin. (1) C. pr. civ., ale art. 122 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ale art. 28 alin. (2), art. 2, art. 4 din OG nr. 66/2000, precum și statuările Deciziei nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunțată de ÎCCJ – Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii și statuările Deciziei nr. 9/2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

V Problema abrogării dispozițiilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, astfel cum acestea au fost interpretate de ÎCCJ, prin coroborare cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000, ca efect al dispozițiilor art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012

Deși prin considerentele cuprinse în par. 131 și par. 133 din Decizia nr. 2/2017, ÎCCJ a pus în discuție problema abrogării parțiale a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000, având în vedere prevederile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[17] (Legea nr. 76/2012), fără nicio motivare, ÎCCJ nu a recunoscut efectele abrogatoare produse de dispoziția legală invocată.

Potrivit dispozițiilor art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012:

„La data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă: […] k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale”.

Conform prevederilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000:

„Reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti a solicitanţilor, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiţionată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic”.

Dacă prevederile art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 ar fi fost interpretate de ÎCCJ în sensul că, numai în calitatea sa de avocat, care își exercită profesia cu respectarea Legii nr. 51/1995 (adică în temeiul unui contract de asistență juridică încheiat direct cu persoana juridică ce are calitatea de parte în proces), sau în calitatea sa de consilier juridic, care își exercită profesia cu respectarea Legii nr. 514/2003 (adică în temeiul unui contract de muncă, încheiat direct cu persoana juridică ce are calitatea de parte în proces), consilierul în proprietate industrială – persoană fizică, în sensul definiției legale date prin dispozițiile art. 2 din OG nr. 66/2000 și în sensul dispozițiilor art. 4 din OG nr. 66/2000 – are dreptul de a reprezenta ad litem o persoană juridică ce are și calitatea de parte în proces, atunci dispozițiile art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 ar fi fost conforme cu prevederile art. 84 alin. (1) C. pr. civ., astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nu aceasta a fost interpretarea dată dispozițiilor art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2/2017.

Prin Decizia nr. 2/2017, ÎCCJ a interpretat dispozițiile art. 28 alin. (2) din OG nr. 66/2000 prin coroborare cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000, conform cărora:

„Consilierii în proprietate industrială cu liberă practică îşi desfăşoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăţi civile profesionale persoane juridice sau în societăţi comerciale având ca unic obiect activităţile în domeniul proprietăţii industriale”, pentru a concluziona, contrar Deciziei nr. 9/2016, că persoane juridice – forme de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, inclusiv societăți comerciale cu răspundere limitată și societăți comerciale pe acțiuni – au dreptul de a reprezenta în instanță alte persoane juridice, cu care au încheiat un contract de mandat general, prin consilierul lor juridic, care are calitatea de salariat al formei de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială și nu al persoanei juridice parte în proces.

Consilierul juridic nu ar urma să reprezinte ad litem angajatorul său, în temeiul contractului de muncă încheiat cu acesta, astfel cum impun dispozițiile Legii nr. 514/2003, ci ar urma să reprezinte o persoană juridică cu care nu are încheiat un contract de muncă, ceea ce încalcă dispozițiile Legii nr. 514/2003.

Consilierul juridic ar urma să reprezinte ad litem o persoană juridică în temeiul contractului de mandat general pe care această persoană juridică, parte în proces, l-a acordat altei persoane juridice – formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială.

O astfel de interpretare a dispozițiilor art. 28 alin. (2), coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000 este în mod evident contrară dispozițiilor art. 84 alin. (1), astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Față de o asemenea interpretare a dispozițiilor art. 28 alin. (2), coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000, sunt în mod evident incidente dispozițiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012.

Consecința este aceea că, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2017, dispozițiile art. 28 alin. (2), coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din OG nr. 66/2000 sunt abrogate.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

* avocat în cadrul SCPA Florea Gheorghe și Asociații, consilier în proprietate industrială, domeniile: mărci și indicații geografice (OSIM, EUIPO, 2005), brevete de invenție (OSIM, 2017), desene și modele industriale (OSIM, EUIPO, 2017). Autoarea poate fi contactată la adresa de e-mail: sonia.florea@avfloreagheorghe.ro.
[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 157 din 02/03/2017.
[2] Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1019 din 21/12/2006.
[3] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 05/12/2003.
[4] Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 07/02/2011.
[5] Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21/04/2010.
[6] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 400 din 26/05/2016.
[7] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 152.
[8] Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 826 din 15/11/2002.
[9] Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 9/2016, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „35. Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului”.
[10] M. Tăbârcă, Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat (coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 297, comentariu, pct. 3.
[11] M. Tăbârcă, op.cit., p. 297, comentariu, pct. 1.
[12] „73. Întrucât modalitatea în care este conceput să funcţioneze acest mecanism de prevenire a practicii neunitare nu permite tranşarea unor chestiuni de drept ipotetice, se impune limitarea răspunsului la dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte.
74. Prin urmare, legătura cu cauza este asigurată doar pentru ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere, şi anume aceea a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci”.
[13] „85. Răspunsul la întrebarea adresată de instanţa de trimitere trebuie circumstanţiat în raport cu împrejurările concrete şi particularităţile speţei, iar dezlegarea chestiunii de drept se va limita strict la obiectul litigiului”.
[14] Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 898 din 19/12/2011.
[15] „33. Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative”.
[16] M. Tăbârcă, op. cit., p. 299 – p.300, jurisprudență, pct. 4.
[17] Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 30/05/2012.

 

[1] Studiul a fost publicat în Revista de Note și Studii Juridice, 2017.