Principiul remunerării adecvate și proporționale. Implementarea dispozițiilor art. 18 - 23 din Directiva 2019/790[1]
Directiva 790/2019 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală a prevăzut în Titlul IV, ca parte a „măsurilor de asigurare a unei piețe performante a drepturilor de autor”, dispoziții normative privitoare la ''remunerația echitabilă în contractele de exploatare ale autorilor și ale artiștilor interpreți sau executanți'', cuprinse în art. 18 - 23 din Directivă.
Art. 18 - 23 din Directivă instituie noi mecanisme juridice pentru asigurarea echilibrului contractual în contracte de cesiune și licență, prin accesul autorilor și artiștilor la informațiile privind exploatarea economică a operelor de către cocontractanți, în primul rând la acele informații privind ''toate veniturile relevante generate la nivel mondial'', în scopul remunerării autorilor și a artiștilor în mod ''adecvat'' și ''proporțional'' cu valoarea economică a operelor cesionate sau licențiate.
Implementarea dispozițiilor art. 18 - 23 din Directivă a fost obligatorie pentru Statele-Membre.
În dreptul român, implementarea acestora a fost făcută prin Legea nr. 69/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (în vigoare de la 04.04.2022), prin diverse articole, disparate și, uneori, necorelate cu ansamblul prevederilor Legii 8/1996.
Prezentarea își propune să examineze conținutul normativ al dispozițiilor art. 18 - 23 din Directivă și al dispozițiilor corespunzătoare din Legea nr. 8/1996.
Întrebarea esențială care se ridică este dacă noile prevederi legale ale Legii nr. 8/1996 sunt sau nu apte să asigure atingerea scopului avut în vedere de legiuitorul european, anume: remunerarea adecvată și proporțională a creatorilor operelor protejate prin drept de autor, în raport de veniturile generate de exploatarea comercială a operelor ulterior încheierii contractelor de cesiune sau licență.
Dispozițiile art. 18 - 23 din Directivă sunt o primă tentativă de armonizare, la nivelul statelor membre ale UE, a normelor de drept substanțial aplicabile, de principiu, tuturor contractelor de cesiune sau de licență care au ca obiect exploatarea drepturilor patrimoniale de autor și conexe, în schimbul unei remunerații.
Sunt supuse acelorași reglementări cu caracter general drepturile de autor și drepturile conexe, contractele de cesiune și contractele de licență.
Nu intră în sfera de aplicabilitate a prevederilor art. 18 -23 din Directivă contractele încheiate cu utilizatori finali, care nu exploatează opera, interpretarea sau execuția acesteia.
Pot fi astfel de contracte unele contracte de muncă, în măsura în care cocontractantul nu realizează venituri din exploatarea operelor.
Contractele de muncă încheiate între artiști interpreți și instituții teatrale intră sub incidența dispozițiilor art. 18 - 23 din Directivă, deoarece instituțiile teatrale au ca obiect de activitate exploatarea comercială a operei, interpretării sau execuției acesteia.
Art. 18 din Directivă reglementează, cu valoare de principiu, dreptul autorilor și artiștilor de a primi, pentru exploatarea economică a operelor lor, o remunerație adecvată și proporțională cu veniturile realizate de beneficiarii contractelor de cesiune și licență.
Realitatea de la care a plecat legiuitorul european atunci când a instituit acest principiu legal, a fost aceea că, deși drepturile patrimoniale de autor și conexe născute în legătură cu opere/creații intelectuale originale se bucură de un nivel ridicat de protecție juridică, acest nivel ridicat de protecție nu profită creatorilor - autori și artiști interpreți sau executanț - ci întreprinderilor cu care aceștia încheie contracte de cesiune și licență care au ca obiect exploatarea economică a operelor/creațiilor intelectuale: editori, organizatori de spectacole, producători de opere audiovizuale sau de înregistrări sonore etc.
Premisa reglementării a fost aceea că, la momentul încheierii contractelor de cesiune sau licență, autorii și artiștii se află, de cele mai multe ori, într-o poziție de negociere mai slabă.
În practică, de cele mai multe ori, contractele de cesiune și licență sunt contracte de adeziune - clauzele fiind nenegociate, ci impuse autorilor și artiștilor de cocontractanți.
Contractele au ca obiect transmiterea în mod exclusiv a tuturor drepturilor patrimoniale de autor sau conexe, în scopul exploatării lor în toate modalitățile posibile, inclusiv în mediul digital, pentru o perioadă cât mai lungă de timp, pentru orice teritoriu.
Prin majoritatea contractelor de cesiune sau licență, autorii și artiștii transmit toate drepturile lor patrimoniale asupra propriilor lor creații, în schimbul unei remunerații unice, plătite ca sumă fixă, indiferent de valoarea economică reală, dobândită în timp, a operei, interpretării sau execuției acesteia.
Din start, este creat un dezechilibru contractual între părți.
Legiuitorul european și-a propus să descurajeze încheierea unor astfel de contracte de cesiune sau licență, în schimbul plății unei sume fixe de bani.
În cadrul par. 73 din Preambulul Directivei, se precizează că ''plata unei sume forfetare poate de asemenea constitui o remunerare proporțională, însă nu ar trebui să reprezinte regula'' și că ''remunerarea autorilor și artiștilor interpreți sau executanți ar trebui (imperativ) să fie adecvată și proporțională cu valoarea economică reală sau potențială a drepturilor acordate prin licență sau transferate''.
Dispozițiile art. 18 din Directivă au fost transpuse prin dispozițiile art. 401 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
În cadrul art. 401 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, legiuitorul român nu a stabilit clar că plata unei sume forfetare nu ar trebui să reprezinte regula, ci excepția.
Dimpotrivă, a lăsat în continuare deschisă această posibilitate, în funcție de voința părților, în realitate, în funcție de voința cesionarului sau a beneficiarului licenței, și până acum.
Opțiunea legiuitorului român ridică din start problema conformității legii naționale cu scopul Directivei, explicitat în par. 73 din Preambul și cu regula de principiu stabilită de legiuitorul european.
Dispozițiile art. 19 - 23 din Directivă instituie noi instrumente legale care fac posibilă respectarea principiului remunerării adecvate și proporționale.
Prevederile art. 19 din Directivă, transpuse în Legea nr. 8/1996 prin dispozițiile art. 402, stabilesc în sarcina cesionarilor, beneficiarilor de licențe, precum și subcontractanților acestora - succesori cu titlu particular - obligația corelativă de a comunica periodic autorilor și artiștilor informații privind modurile de exploatare a operelor, interpretărilor sau execuțiilor, toate veniturile realizate la nivel mondial, ''inclusiv veniturile generate de produsele promoționale'' (par. 75 din Preambul).
Atragem atenția că art. 402 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 conține o eroare de redactare.
Autorii şi artiştii interpreţi sau executanţi nu pot primi informații ''din partea succesorilor lor în drepturi'', așa cum greșit prevede legea, ci exclusiv din partea succesorilor cu titlu particular ai cocontractanților inițiali, cesionari sau beneficiari ai contractelor de licență.
Autorii și artiștii pot solicita comunicarea acestor informații atât cocontractanților lor - cesionari și beneficiari de licențe, cât și succesorilor cu titlu particular ai acestora, fie direct, fie indirect, prin intermediul cocontractanților lor.
Art. 19 din Directivă instituie, la nivelul Statelor membre UE, o excepție de la relativitatea efectelor contractului, deoarece reglementează obligația de informare ce incumbă inclusiv succesorilor cu titlu particular ai cocontractanților inițiali ca obligație ''în strânsă legătură'' cu drepturile de autor asupra operelor și cu drepturile conexe asupra interpretărilor sau execuțiilor transmise prin cesiune sau licență.
Dispozițiile art. 19 din Directivă și ale art. 402 din Legea nr. 8/1996 privitoare la obligația de informare/de transparență sunt aplicabile de la data de 7 iunie 2022 tuturor contractelor de cesiune și licență, inclusiv celor încheiate înainte de această dată [cf. art. 27 din Directivă și art. II (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996[2]].
Prevederile art. 19 nu se aplică în cazul în care contribuția autorului ori a artistului interpret sau executant nu este semnificativă, având în vedere ansamblul operei, interpretării sau execuției acesteia.
Intră sub incidența prevederilor art. 19 din Directiva 790/2019 numai contractele încheiate direct de către autor sau artistul interpret sau executant, având ca obiect drepturi gestionate în mod individual de acesta.
Sunt excluse de la aplicarea art. 19 contractele care au ca obiect drepturi gestionate prin organisme de gestiune colectivă și entităţi de gestiune independente.
Aceste organisme și entități sunt deja supuse obligației de transparență/de informare periodică a artiștilor și interpreților în temeiul art. 18 din Directiva 26/2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe.
Scopul instituirii obligației de transparență/de informare este acela de a permite autorilor și artiștilor evaluarea continuă a drepturilor patrimoniale de autor și conexe ''în comparație cu remunerația primită pentru licență sau cesiune'' (par. 75 din Preambul).
Dacă remunerația primită inițial pentru licență sau cesiune devine, pe parcursul exploatării operei, interpretării sau execuției acesteia, ''în mod clar disproporționat de scăzută în comparație cu toate veniturile relevante'', realizate la nivel mondial, ''inclusiv veniturile generate de produsele promoționale'', dispozițiile art. 20 din Directivă instituie dreptul autorilor și artiștilor de a renogocia contractele, respectiv, de a încasa o ''remunerație suplimentară adecvată și echitabilă''.
Remunerația suplimentară poate fi solicitată atât cocontractantului inițial - cesionar sau beneficiar al licenței - cât și subcontractanților acestora - succesori cu titlu particular.
Art. 20 instituie o excepție de la relativitatea efectelor contractului, o obligație ''în strânsă legătură'' cu drepturile de autor și conexe transmise prin contracte de cesiune sau licență încheiate succesiv.
Obligația ce incumbă succesorilor cu titlu particular nu este o simplă obligație de informare asupra modalităților de exploatare și veniturilor realizate, ci obligație de a plăti autorului sau artistului o remunerație proporțională cu toate veniturile realizate, la nivel mondial.
Normele de drept substanțial al contractelor, de sorginte europeană, nu condiționează renegocierea contractelor de existența leziunii (cf. art. 1.221 C.civ.: profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii) și sunt diferite de instituția impreviziunii (cf. 1.271 C.civ.: schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii contractului, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;).
Este instituită o derogare de la principiul forței obligatorii a contractelor.
Prevederile art. 20 din Directivă au fost transpuse prin dispozițiile art. 451 din Legea nr. 8/1996.
Spre deosebire de dispozițiile art. 20 din Directivă, astfel cum sunt explicitate prin par. 78 din Preambul, Legea română instituie condiții restrictive pentru nașterea dreptului la o ''remunerație suplimentară adecvată și echitabilă'', și anume:
- nu este suficient ca remunerație convenită inițial să fie ''în mod clar, disproporționat de scăzută'' în raport cu veniturile obținute din exploatare, ci, în plus, este necesar și ca veniturile nete obținute să fie ''semnificativ mai mari decât estimările iniţiale'' și
- în plus, disproporția nu este estimată în raport cu toate veniturile, ci numai cu veniturile nete.
Condiția ca veniturile nete obținute să fie ''semnificativ mai mari decât estimările iniţiale'' este cert în detrimentul autorilor și artiștilor, deoarece o astfel de estimare nu poate fi făcută decât în mod arbitrar și unilateral de către însuși cesionarul sau beneficiarul de licență, prin contractele de adeziune impuse autorilor și artiștilor.
Institituirea acestei condiții pare să releve că legiuitorul român a avut în vedere dispozițiile din materia impreviziunii, care golesc de conținut dispozițiile art. 20 din Directivă.
Conform Directivei și contrar legii române, evaluarea proporționalității nu se face raportat la venituri nete, ci la toate ''veniturile relevante generate de exploatarea ulterioară a operei'', inclusiv la ''veniturile generate de materialele promoționale''.
Transpunerea prevederilor art. 20 prin dispozițiile art. 451 din Legea nr. 8/1996 ridică probleme de conformitate cu scopul Directivei de a asigura autorilor și artiștilor o remunerație proporțională cu valoarea economică dobândită în timp de creațiile lor.
În plus, deși Directiva recunoște dreptul la o ''remunerație suplimentară adecvată și echitabilă'' indiferent dacă remunerația inițială a fost stabilită ca sumă fixă, sau ca procent din veniturile generate, prin dispozițiile art. 451 alin. (2), Legea română a restrâns exercitarea dreptului la cazuri în care remunerația inițială a fost stablită ca sumă fixă.
Renegocierea procentului inițial nu este posibilă, indiferent de cuantumul veniturilor realizate ulterior încheierii contractelor inițiale de cesiune sau licență.
Spre deosebire de soluția adoptată prin legea română, legiuitorul francez a reglementat dreptul la o remunerație suplimentară inclusiv în cazul contractelor care au stabilit o remunerație inițială proporțională cu veniturile realizate din exploatare.
Prevederile art. 20 nu sunt aplicabile contractelor încheiate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă și entităţilor de gestiune independente, nici dacă pentru aceleași drepturi sunt încheiate acorduri colective sau contracte colective de muncă, care prevăd un mecanism juridic similar.
Deși dispozițiile art. 19 din Directivă privitoare la obligația de transparență/de informare în scopul renegocierii contractelor sunt aplicabile inclusiv contractelor încheiat înainte de data de 7 iunie 2022, prevederile art. 20 din Directivă care instituie dreptul la o remunerație suplimentară sunt aplicabile numai contractelor încheiate ulterior datei de 7 iunie 2022, conform opțiunii legiuitorului român.
Menționăm că în alte state europene, de exemplu în Germania, dreptul la o remunerație suplimentară este aplicabil inclusiv contractelor încheiate anterior datei de 7 iunie 2022.
Art. 21 din Directivă a instituit mijloace alternative de soluționare a litigiilor născute în legătură cu încălcarea oligațiilor de transparență/de informare și a obligației de a renegocia contractele în scopul de a plăti o renumerație suplimentară.
Conform art. 452 din Legea nr. 8/1996, procedura alternativă este medierea.
Aceasta are dezavantajul că este o procedură voluntară, în cadrul căreia mediatorul nu are la îndemână niciun mijloc de constrângere a părților; mediatorul nu poate obliga cesionarul, licențiatul sau subcontractanții lor să pună la dispoziția autorilor sau artiștilor interpreți informațiile pe care a refuzat să le comunice, nici nu poate stabili cuantumul remunerației suplimentare.
În transpunerea art. 23 alin. (1) din Directivă, dispozițiile art. 482 din Legea nr. 8/1996 interzic clauzele contractuale care împiedică respectarea obligațiilor de transparență, renegociere a contractelor și posibilitatea de a recurge la mijloace alternative de soluționare a litigiilor.
Dacă informațiile privind explotarea operei relevă că opera, interpretarea sau execuția acesteia nu sunt exploatate, deși fac obiectul unui contract de cesiune sau licență exclusiv, dispozițiile art. 22 din Directivă instituie dreptul autorului și artistului de a revoca/denunța unilateral contractul respectiv.
Directiva a permis statelor membre libertatea de a reglementa mecanismul revocării contractelor, iar legiuitorul român a profitat din plin de această libertate.
Transpunerea dispozițiilor art. 22 din Directivă s-a făcut prin prevederile art. 481 din Legea nr. 8/1996.
Există o contradicție evidentă între prevederile art. 481 alin. (2), potrivit cărora mecanismul de revocare prevăzut la alin. (1) se aplică în cazul în care o operă sau un alt obiect protejat conţine contribuţia mai multor autori sau artişti interpreţi sau executanți și dispozițiile art. 481 alin. (9), potrivit cărora prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul operelor sau altor obiecte protejate dacă aceste opere conţin contribuţiile mai multor autori sau artişti interpreţi sau executanţi.
Conform art. 481 alin. (4) teza I, contractele de cesiune sau licență exclusive pot fi revocate după 3 ani de la data încheierii contractelor.
În raport de prevederile art. 481 alin. (4) teza I, se ridică problema dacă dispozițiile art. 103 (1) din Legea nr. 8/1996, care, în cazul fonogramelor instituie un termen de 50 de ani de la comunicarea publică a fonogramei, după împlinirea căruia artistul interpret sau executant poate rezilia contractul de cesiune, sunt sau nu conforme cu ansamblul prevederilor Legii nr. 8/1996 și cu Directiva nr. 790/2019.
În cazul operelor scrise, Legea nr. 8/1996 a instituit termene diferite, după împlinirea cărora se naște dreptul de revocare a contractelor, pentru neexploatarea operelor.
Astfel:
- potrivit art. 481 alin. (4) teza a II-a, contractele de cesiune și licență exclusive pot fi revocate după un an, în cazul operelor publicate în publicaţii cotidiene, sau periodice;
- conform art. 48 alin. (3), contractele de cesiune nu pot fi revocate decât după expirarea unui termen de 2 ani de la data încheierii acestora; pentru publicaţiile cotidiene, acest termen este de 3 luni, iar în cazul publicaţiilor periodice, termenul este de un an;
- art. 46 stabilește că autorul poate ''dispune liber'' de operă după o lună de la data acceptării, în cazul publicațiilor cotidiene, sau după 6 luni, în cazul altor publicații periodice.
Toate aceste dispoziții contradictorii sunt aplicabile operelor scrise, publicate în publicații cotidiene sau periodice.
Dreptul de revocare pentru neexploatare nu poate fi exercitat decât după notificarea cocontractantului și împlinirea unui termen suplimentar față de perioada în care opera nu a fost exploatată, termen care nu poate fi mai mic de un an.
Așadar, dacă se încheie un contract de cesiune sau licență exclusivă, iar opera, interpretarea sau execuția acesteia nu sunt deloc exploatate și nu generează venituri timp de 3 ani, cocontractantului i se acordă in plus 1 an de zile, de la data notificării.
Sunt cel puțin 4 ani în care legea permite neexploatarea operei, interpretării sau execuției de către cesionarul sau licențiatul exclusiv, fără nicio sancțiune.
Legea nr. 8/1996 nu interzice clauzele contractuale care împiedică exercitarea dreptului de revocare a contractelor de cesiune și licență exclusive.
[1] Studiul a fost prezentat în cadrul conferinței „Copyrights Real Life. Remunerația artiștilor”, organizată de Societatea de Științe Juridice și Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică pe data de 1.11.2022.
[2] aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 329/2006.