Regimul juridic al nulității necondiționate în cazul încălcării dispozițiilor legale privind reprezentarea procesuală

Regimul juridic al nulității necondiționate în cazul încălcării dispozițiilor legale privind reprezentarea procesuală

1. av. Gheorghe Florea

22 februarie 2023

Orice demers menit a introspecta domeniul nulității reprezentării procesuale în judecată, în interpretarea și aplicarea reglementărilor Codului de procedură civilă, este, în mod necesar, subordonat  operațiunii de  clarificare a conceptelor folosite de textul normativ care constituie sediul materiei cercetate și a mecanismului juridic care stă la baza reglementării instituțiilor de drept procesual privind   „reprezentarea procesuală părților în judecată” și cea a ”nulității necondiționate”, care intervine în caz de încălcare a condițiilor legale ale reprezentării procesuale.

Reglementările cuprinse în Codul de procedură civilă 2010 privind nulitatea actelor de procedură și reprezentarea procesuală au fost elaborate tehnic, în majoritatea lor, concomitent cu elaborarea Codului civil 2009. Cele două acte normative au fost concepute ca făcând parte din acelaşi pachet legislativ, în condițiile în care chestiunile de procedură sunt în mod indisolubil legată de dreptul substanţial. Modificarea semnificativă a reglementărilor din materia „reprezentării” sau a „mandatului”, care, tradițional, sunt proprii dreptului material, are incidență şi în sfera dreptului procesual civil privind elementele sau condiţiile „reprezentării procesuale în judecată”. În doctrina clasică de drept procesual civil s‑a considerat că reprezentarea în justiţie nu este o instituţie pur procesuală, ci o formă particulară a reprezentării din dreptul material.

Interpretarea și aplicarea reglementărilor ce fac parte din secțiunea Codului de procedură civilă dedicată „Reprezentării părților în judecată” (art. 80 - 89 C.pr.civ.) trebuie să aibă în vedere atât unitatea sistemului de drept românesc cât și, mai ales, obiectul domeniului reglementării - procesul civil - în accepțiunea de activitate desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau entități, care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Din această perspectivă, clarificarea finalității reglementărilor și aplicarea lor în practica judiciară este încă de actualitate.

1. Particularități ale reglementărilor legale privind reprezentarea procesuală în judecată a părților în procesul civil

Punctul de plecare în analiza reprezentării procesuale este cel al calificării legale a conceptelor prevăzute în textele normative incidente și al stabilirii relațiilor dintre acestea.Este necesar să facem distincţia între două raporturi juridice: raportul din care izvorăşte reprezentarea (raportul de reprezentare) şi raportul pentru care este instituită reprezentarea  (raportul procesual de reprezentare în judecată).

Identificarea conținutului celor două raporturi juridice nu poate face abstracție de influenţa directă sau indirectă a noului Cod civil asupra reglementărilor din Codul de procedură civilă , mai ales în condițiile în care potrivit art. 2 C.civ., dreptul comun al reglementărilor de drept material în materia reprezentării se poate aplica şi în dreptul procesual .

Conceptul de „reprezentare” are o multitudine de semnificaţii în limbajul comun.

Într-o definiţie de dicţionar (DEX 2009), „a reprezenta” are semnificația de „a acţiona în numele unei persoane, în temeiul împuternicirii primite de la aceasta sau de la lege; a avea un împuternicit sau un mandatar”.

În drept, conceptele capătă  însă o semnificaţie proprie care le oferă o forţă specială.

În dreptul comun, noțiunea tehnico-juridică de „reprezentare” semnifică înlocuirea unei persoane (subiect de drept) cu o altă persoană ,în cadrul unui raport juridic.

În domeniul reprezentării procesuale, teoria reprezentării din dreptul comun are o configurație particulară: în proces, partea își poate exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant.

Procesul civil îmbină procedurii scrise cu principiul dezbaterii orale propriu-zise.

În procedura scrise părțile formulează și depun la instanța de judecată cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare, note de susțineri privind cererile de probe, privind invocarea și susținerea unor excepții procesuale sau a apărărilor față de acestea, note de susțineri privind fondul litigiului , inclusiv, când este cazul completarea acestora. Corespunzător, pentru declararea și susținerea cererilor ce vizează căile de atac se declară apelul, recursul , se motivează cererea  de apel ,cerera de recurs, contestația în anulare, cererea de revizuire,  se redactează întâmpinarea față de fiecare dintre acestea,  memoriul privind punctul de vedere al părții în procedura de sesizare a Înaltei Curți de casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în legătură cu o chestiune de drept ,cererea de executare silită,  contestația le executare etc.

Drepturile procesuale ale părţii privind susținerea cauzei se exercită prin participarea la dezbateri în condiţiile concrete, create prin conducerea dezbaterilor de către judecător. Părţile au obligaţia ca, în orice moment în cadrul şedinţei de judecată, să fie pregătite să prezinte explicaţii orale sau în scris şi să-şi expună părerea cu privire la orice împrejurări de fapt ori de drept privitoare la cauză.

În exercitarea „dreptului de a avea cuvântul” se concretizează invocarea şi susţinerea pretenţiilor în apărare, discutarea şi participarea activă la administrarea probelor, formularea concluziilor în fond, totdeauna cu observarea regulilor ce configurează formele procedurii.

Îndeplinirea acestor obligații procesuale ale părții este subordonată aplicării prevederilor art.224 C. pr. civ. potriviot căruia ”Instanța este obligată , în orice proces, să pună în dicuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept preentate de lege, potrivit legii, sau invocate din oficiu”.Reglementarea legală este în strînsă legătură cu prevederile art. 14 alin.(4) și (5) C. pr. civ. deoarece , potrivit art. 14 alin.(6) C. pr. civ.”Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept , pe explicații sau mijloace de probă care au fost supuse, în prelalabil, dezbaterii  contradictorii.

Codul de procedură civilă nu este rupt de realitate.

Nu se poate ignora faptul că părțile litigante au, în majoritatea cazurilor, interese diverse și niveluri diferite de cunoaștere și înțelegere a legii.

Susţinerea cauzei în faţa unei instanțe de judecată presupune în mod obligatoriu cunoştinţe juridice, atât de drept substanţial, cât şi de drept procesual.

Procesul civil este caracterizat de incertitudine şi ermetism, adesea greu de pătruns şi de înţeles. Dacă asemenea cunoştinţe nu sunt stăpânite de către justiţiabil, în fapt, acesta este privat de un acces efectiv la instanţă.

Aceste premise au impus ca, prin art. 80 alin. (1) C.pr.civ., să se prevadă că „părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant legal, convenţional sau judiciar”.

În unele cazuri, legea instituie o îndatorire sau chiar o obligaţie a exercitării dreptului părții de participare la judecată și la susținerea cauzei prin reprezentant, inclusiv obligația reprezentantului de a acţiona  numai condiționat de acordul expres al părții.  Este cazul mandatului prin care se asigură reprezentarea convențională a părții, în situațiile în care se înfăptuiesc acte procesuale de dispoziție.

Textul normativ care definește esența reprezentării folosește conceptul tehnico-juridic denumit „puterea de a reprezenta” [art. 1.295 C. civ.].

”Puterea de reprezentare procesuală” este acordată reprezentantului chiar de cel reprezentat ori de lege, direct sau prin mijlocirea instanţei.

În procesul civil coexistă reprezentarea voluntară, reprezentarea legală și  reprezentarea  judiciară.

Legea fixează ea însăşi limitele împuternicirii reprezentantului, în funcție de izvorul raportului juridic de reprezentare procesuală.

În cazul reprezentării convenționale alegerea reprezentantului reprezintă o manifestare de voinţă din partea celui reprezentat.

În cazul reprezentării legale și al reprezentării judiciare, legea - direct sau prin mijlocirea instanței - substituie manifestarea de voință a celui reprezentat în desemnarea reprezentantului său în judecată. Reprezentarea devine, în plan procesual, o „reprezentare necesară”.

Puterea de a reprezenta derivă, la modul originar, din lege, în cazul reprezentării legale.

Puterea de a reprezenta poate fi stabilită și prin norme convenționale, stabilite între reprezentant și cel reprezentat.

Într-un caz concret, când legea conferă această atribuție instanței de judecată, puterea de reprezentare poate fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească dată în aplicarea legii.

Aceasta se impune și pentru că dispoziții legale speciale privind reprezentarea convențională (art. 83 - 89 C.pr.civ.)  disting și reglementează în mod specific  regimul juridic al actelor procesuale ce pot fi îndeplinite de un „alt mandatar” decât ”avocatul”  sau ”consilierul juridic”, profesioniști a căror activitate de reprezentare procesuală este reglementă de legi speciale care, la rândul lor prevăd  izvorul juridic al ”dreptului de reprezentare ” și limitele sale.

Textul normativ care definește esența reprezentării folosește conceptul tehnico-juridic denumit „puterea de a reprezenta” [art. 1.295 C. civ.].

Reglementările de drept material sunt relevante pentru a distinge semnificațiile conceptului de „putere de reprezentare”, pe care Codul de procedură civilă nu-l prevede în textele sale normative.

”Puterea de reprezentare procesuală” este acordată reprezentantului chiar de cel reprezentat ori de lege, direct sau prin mijlocirea instanţei.

Reglementările Codului de procedură civilă vizează , în special,izvorul juridic al mandatului , limitele dreptului de reprezentare al ”mandatarului” convențional-distinct pentru persoane fizice și persoane juridice- ,  formalitățile dovedirii dreptului de reprezentarte ,  durata reprezentării, încetarea reprezentării .

Indiferent dacă este dat unui avocat sau unui mandatar neavocat, mandatul trebuie să fie o procură ad litem, adică o procură specială dată pentru reprezentarea în judecată, din conţinutul acesteia trebuind să rezulte litigiul pentru care este acordat mandatul.În cazul avocatului și cel al consilierului juridic  este vorba despre ”împuternicirea” eliberată în condițiile reglementărilor din legislația specială ,aplicabilă celor două profesii juridice.

Limitele dreptului de reprezentare în judecată sunt configurate particular în cazul reprezentării persoanei fizice prin mandatar neavocat.

În cazul reprezentării persoanei fizice, parte în proces, art. 83 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă prevede: (1) [...] Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor."Reglementarea vizează îndeplinirea actelor procesuale prin mandatar neavocat în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, și, „în mod corespunzător”, în cazul contestației în anulare și al revizuirii.

Textul normativ este imperativ și nu permite să fie altfel interpretat decât potrivit conținutului conceptelor procesuale care desemnează actele procesuale a căror îndeplinire valabilă pentru părți-persoane fizice-  este rezervată exclusiv avocatului .

Potrivit art. 237 alin. (1) C.pr.civ., „în etapa cercetării procesului se îndeplinesc, în condițiile legii , acte de procedură la cererea părțlor, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul ori din oficiu”. Cu prioritate, alin. (2) pct. 1 al aceluiași articol prevede că instanța de judecată „va rezolva excepțiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu”.

Doctrina a reținut că modalitatea de reglementare a reprezentării convenţionale, în discuție, este o garanție legală pentru exercitarea deplină a dreptului de apărareal părții , cerință esențială pentru asigurarea accesului   efectiv la justiție și a procesului echitabil.  Este vorba despre un anumit ”tip de apărare”:o apărare  cu conținut tehnic și care are o importanţă aparte în anumite momente ale procesului în condițiile în care reglementările Codului de procedură civilă folosesc concepte cu conținut diferit de sensul lor în limbajul  comun și organizează mecanisme de funcționare a diferitelor faze ale procesului , într-un mod adecvat materiei reglementate, procesul civil, într-o manieră profesionistă.

Opțiunea legiuitorului a fost ca împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți sau ridicate din oficiu să se clarifice cu concursul profesioniștilor în drept, a căror activitate este organizată prin lege specialeă, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.  Datorită ermetismului limbajului juridic   în care  abundă aspecte tehnice cu care, în general, nu sunt familiarizate persoanele care nu au studii de drept, aceste acte procesuale ale apărării să  fie îndeplinite într-o manieră profesionistă, prin intermediul unui avocat.

Restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat, de a pune concluzii orale în instanţă, nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie şi nici a dreptului la apărare, întrucât mandatarul păstrează posibilitatea de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a propune probe în tot cursul procesului, precum şi de a depune concluzii scrise, iar partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată. Mandatarul neavocat însuși are dreptul să invoce excepții procesuale şi invocă excepții procesuale în numele părții pe care o reprezintă, mandatarul nu le poate susţine, pentru că nu poate pune concluzii asupra lor.„Concluziile” pe care nu le poate pune mandatarul vizează exprimarea, susţinerea unui punct de vedere asupra cererilor şi apărărilor formulate în proces (art. 392 C.pr.civ.).

În doctrină s-au evidențiat reperele ce permit clarificarea conținutului noțiunilor tehnico-juridice utilizate de textele  normative   din domeniul reglementării reprezentării procesuale a părților în activitatea de judecată și condițiile ce ar trebui respectate pentru reprezentarea procesuală pentru ca actele procesuale să fie  îndeplinieă în conformitate cu exigențele legii  și  în cazul în care partea optează să fie reprezentată prin mandatar neavocat.

Intenţia legiuitorului a fost de a limita cât mai mult „puterile de reprezentare” ale mandatarului neavocat, din rațiuni legate de asigurarea efectivă a dreptului la apărare al părții.

Pentru îndeplinirea actelor de procedură menționate ca fiind de competența exclusivă a unui avocat,   dacă mandatarul neavocat  nu este asistat de avocat, trebuie să se acorde un termen pentru îndeplinirea acestei condiții de valabilitate a actelor procesuale în discuție indiferent după cum excepţiile sunt invocate în etapa cercetării procesului sau ulterior, precum și în situația în care cercetarea procesului este finalizată.

Dacă nu este posibilă angajarea unui avocat, soluția este dată de art. 80 alin. (4) C.pr.civ.

Instanța de judecată poate stabili, prin încheierea de numire a reprezentantului judiciar, „limitele și durata reprezentării”.

În practică, de obicei, instanța de judecată pune în vedere mandatarului neavocat dispoziţiile art. 83 alin. (1) şi alin. (2 ) C.pr.civ., verifică situația acestuia, în raport de calitatea de licențiat în drept și calitatea de soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea.  Dacă se constată că mandatarul nu are dreptul de a pune concluzii asupra excepţiilor procesuale și asupra fondului cauzei, iar  partea este prezentă, indiferent de pregătirea acesteia, instanța de judecată acordă cuvântul părții asupra excepțiilor procesuale și, când este cazul, îi acordă și cuvântul în fond.

Sunt frecvente situațiile în care partea, prin mandatar neavocat, depune la dosarul cauzei concluzii scrise. În consecință, dezbaterea orală a excepțiilor procesuale sau a fondului litigiului nu are loc.

Indiferent dacă este dat unui avocat sau unui mandatar neavocat, mandatul trebuie să fie o procură ad litem, adică o procură specială dată pentru reprezentarea în judecată, din conţinutul acesteia trebuind să rezulte litigiul pentru care este acordat mandatul.

Toate deciziile Curții Constituționale relative la examinarea constituționalității prevederilor art. 83 alin. (1) Codul de procedură civilă reproduc motivarea din Decizia nr. 31/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2004, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate invocată în legătură cu dispozițiile corespunzătoare din Codul de procedură civilă 1865, deși prevederile acestuia nu aveau în vedere și susținerea apărărilor privind excepțiile procesuale. În această decizie s-a statuat că mandatarul are dreptul de a depune concluzii scrise, chiar dacă restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat viza dreptul de a pune concluzii orale în instanţă.

Actuala redactare a art. 83 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă vizează interdiciția de „a pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului”, iar în cuprinsul Codului nu există  termenul de  „concluzii scrise”decât în situația prevăzută de art. 222  alin.  ( 2 ) C. pr. civ.  când instanța refuză amânarea judecății pentru lipsă de apărare, la cererea părții interesate, pentru motive temeinice  și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei”, ori în situația reglementată de art. 383 C. pr.civ.în procedura administrării probelor prin avocați sau consilieri juridici.

Cu privire la formularea în scris a apărărilor privind fondul cauzei sunt aplicabile reguli speciale, care nu permit suprimarea” dezbaterilor orale” , ”punerea în discuție”, ”ascultarea” susținerilor ori a explicațiilor și lămuririlor date de părți.Art. 244 alin. (2) conferă instanței de judecată dreptul de a solicita părților „să redacteze note privind susținerile lor”, care se depun la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru dezbaterea fondului, iar art. 394 alin. (2) C.pr.civ. prevede că, după dezbaterea fondului, părțile, din proprie inițiativă sau la solicitarea instanței de judecată, pot depune la dosarul cauzei „completări la notele privind susținerile” lor privind împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, după dezbaterea fondului.Legea precizează expres că depunerea notelor de susțineri sau a completărilor lor „nu aduce atingere dreptului părților de a formula concluzii orale”.

În raport de prevederile art. 15 C.pr.civ., renunțarea părților la dezbaterea orală a susținerilor privind excepțiile procesuale ori la susținerea orală a apărărilor ce vizează dezbaterea fondului cauzei vizează drepturi din domeniul unui principiu fundamental al procesului civil: oralitatea dezbaterilor. Mandatarul procesual al părții , nu poate renunța la exercitarea drepturilor consacrate prin principiile fundamentale ale procesului civil, reglementări care țin de domeniul ordinii publice  în procesul civil.  Chiar și în ipoteza existenței unui acord expres al părții în această materie sunt aplicabile prevederile limitative exprese  ale art. 15, teza a II-a C.pr.civ , respectiv când „partea cere expres ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar”.

Textul normativ  are în vedere noțiune de ”acte ” în sensul de acte procesuale îndeplinite de părți sau înscrisuri ca mijloace de probă și nu aceea de ”note de susțineri” .

Situația nu se poate confunda  nici cu ipoteza în care partea solicită în scris judecarea cauzei în lipsă [art. 223 alin. (3) C.pr.civ.] .

În consecință,înlocuirea ”dreptului la cuvânt” cu ”depunerea de concluzii scrise” de către mandatarul neavocat în absența asistării de către avocat ,  nu poate avea semnificația respectării condițiilor procesuale ale reprezentării în judecată.  

Reprezentarea părții în judecată  este viciată, situație care atrage toate consecințele specifice regimului juridic al nulității necondiționat, deoarece nun are aplicare prevederea cuprinsă în art. 82 alin.(2) C. pr. civ. potrivit căreia ”Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac” și nici prevederile art.178 alin.(3) lit.b) C.pr. civ. , deoarece  lipsește actul procesual de ”punere a concluziilor în fond” , înlocuit  cu ”depunerea de concluzii scrise” , ceea ce exclude dezbaterea orală a cauzei privind privind ”împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei”, în accepțiunea art. 392  C. pr. civ. , care condiționează regularitatea actului de procedură de ”acordarea cuvântului” pentru susținerea cererilor și apărărilor din proces în ordinea și în condițiile art. 216 C.pr.

Conținutul mandatului (limitele puterii de reprezentare) este prezumat legal că se referă la îndeplinirea actelor procesuale efectuate în fața aceleiași instanțe, în lipsa unor prevederi exprese prin care se restrânge mandatul pentru efectuarea unor acte procesuale expres menționat în procură sau în contractul de mandat.

Legea reglementează expres cerințele legale privind „forma mandatului” : înscris autentic în cazul reprezentării persoanelor fizic, respectiv ” procura prin care se legitimează mandatarul”.

În cazul mandatului general , dreptul de reprezentare în judecată trebuie acordat „anume”, cu excepția cazului persoanei care nu are domiciliul sau reședința în țară, când „mandatul de reprezentare în judecată” se prezumă dat „dacă procura este acordată unui prepus, chiar dacă  procura prin care se legitimează mandatarul este o procură generală.

Reglementările din Codul civil se impun a fi observate îndeosebi în ceea ce privește „forma mandatului”, care, potrivit art. 85 alin. (1) C.pr.civ., „se dovedește prin înscris autentic”, deoarece, în practica judiciară, dovada mandatului o constituie procura autentică care provine de la mandant.

În cazul mandatului general , dreptul de reprezentare în judecată trebuie acordat „anume”, cu excepția cazului persoanei care nu are domiciliul sau reședința în țară, când „mandatul de reprezentare în judecată” se prezumă dat „dacă procura este acordată unui prepus, chiar dacă  procura prin care se legitimează mandatarul este o procură generală.

Prin excepție, art. 85 alin. (2) C.pr.civ. permite ca dreptul de reprezentare să fie dat prin declarația verbală a părții „făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință”.

În practica judiciară se admite ca, în baza unui mandat expres, declarația să fie făcută chiar de un mandatar al părții.

Încheierea trebuie să consemneze „limitele și durata reprezentării”, ceea ce exclude posibilitatea unei consemnări cu caracter general.

Mandatul cu procură generală poate reprezenta în judecată doar dacă acest drept i-a fost acordat în mod expres, conform art. 84 alin. (1) teza I C.pr.civ.

În cazul părții care nu are domiciliu sau reședința în România, dreptul de reprezentare în judecată se presupune a fi dat și prin procură generală, dacă reprezentantul este un prepus al mandantului. Printr-o astfel de procură, partea aflată în această situație poate face și alegere de domiciliu procesual înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece împuternicirea pentru exerciţiul dreptului la acţiune constituie un act distinct de actul alegerii de domiciliu, iar alegerea de domiciliu nu trebuie să fie făcută, pentru chiar valabilitatea sa, exclusiv pe parcursul procesului.

Reprezentarea procesuală se menține , potrivit legii, iar avocatul care a asistat sau a reprezentat partea  este îndrituit să îndeplinească orice ac procesual pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp ; chiar și în lipsa încheierii unui nou contract de asistență juridic  avocatul ,aflat în situația de mai sus , poate să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte.

Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Situația este reglementată de art. 87 alin. (2) C.pr.civ., care folosește conceptul de „mandat” pentru cazul special al reprezentării procesuale prin avocat, prin preluarea reglementării existente în Codul de procedură civilă anterior.

Indiferent că reprezentantul persoanei fizice este mandatar avocat sau mandatar neavocat, mandatul judiciar nu încetează prin moartea sau punerea sub interdicţie a celui reprezentat, ci durează până la retragerea lui de către moştenitorii defunctului sau până la retragerea de către reprezentantul legal al incapabilului. Potrivit art. 88 C.pr.civ., „mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.”

Soluţia în cadrul reprezentării procesuale este diferită de cea prevăzută de art. 2030 lit. c). C.civ., pentru ipotez reprezentării în dreptul material. Se prevede că  mandatul încetează prin moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Soluțiile Codului de procedură civilă au în vedere specificul procesului civil, în care se înfăptuiesc, succesiv, acte procesuale în cadrul unei activități cu caracter de continuitate (art. 88 C.pr.civ.), ori rațiuni de opozabilitate -în sens procesual-, de echitate a procedurii, ori de ocrotire a dreptului părților la calea de atac configurată de termene prefixe (art. 89 C.pr.civ.).

Codul de procedură civilă reglementează în mod specific regimul puterilor reprezentantului în cazul îndeplinirii actelor de dispoziție. Potrivit art. 406 C.pr.civ.: „(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.''

În cazul în care cererea nu este formulată de părţi, ci de avocat, care nu a depus dovada mandatului special prevăzut de art. 81 alin. (2) C.pr.civ., iar din conţinutul împuternicirii avocațiale nu rezultă îndreptățirea de a solicita renunţarea la judecată, chiar dacă s-au formulat concluzii de renunţare la judecată pentru reclamanţi, în lipsa procurii speciale prevăzută de lege, instanţa nu are posibilitatea legală a constatării renunţării la judecată a reclamanţilor. O asemenea cerere poate fi formulată de părţi în fața instanței sau de mandatarul acestora cu procură specială ori pe baza unei împuterniciri avocațiale speciale în care, potrivit contractului de asistență juridică și reprezentare, se menționează expres, sub semnătura părții, actul de dispoziție procesuală îndeplinit prin reprezentant.

Formalitățile reprezentării trebuie să cuprindă mandatul expres de renunțare la judecată, act procedural de dispoziţie.

Majoritatea reglementărilor din materia reprezentării procesuale în judecată din actualul Cod de procedură civilă se regăsesc și în Codul de procedură civilă 1865. Acesta din urmă  face referire instituția „mandatului”, înțeles în accepțiunea clasică de „mandat pentru reprezentare procesuală în judecată” („mandat ad litem”).

Modificarea concepției și mecanismelor juridice privind reprezentarea și mandatul din actualul Cod civil configureazî în mod particular reglementările actuale din Codul de procedură civilă, astfel că teza potrivit căreia actualele reglementări  din materia reprezentării procesuale sunt ”doar preluate” din Codul de procedură civilă anterior și, în consecință, interpretarea și aplicarea lor ar trebuie să fie făcută în raport cu doctrina și jurisprudența dezvoltate în legătură cu aceste reglementări  este doar parțial corectă.

În realitate, conținutul raporturilor reprezentării procesuale în judecată rezultă și din reglementările Codului civil , în măsura în care reglementările din Codul de procedură civilă nu cuprind reglementări contrare sau incompatibile cu regimul de drept comun al reprezentării.

Reprezentarea beneficiază în Codul civil de o dublă reglementare sistematică: reprezentarea în general (art. 1295 - 1314 C.civ.) şi reprezentarea prin intermediul mandatului cu reprezentare (art. 2009 - 2038 C.civ.).

Dreptul comun al instituţiei reprezentării este prevăzut de art. 1295 şi urm. C.civ.                               Textele normative provin, într-o proporţie covârşitoare, din dreptul italian (art. 1387 - 1399 C.civ. it.)

În doctrină, art. 2011 C.civ. a fost interpretat în sensul că ar statua că reprezentarea este doar de natura, iar nu de esenţa mandatului. .

Potrivit art. 2012 alin. (2) C.civ., înscrisul constatator al împuternicirii pentru reprezentare se numește procură.

Procura este un act juridic unilateral şi revocabil, care produce un efect specific: acordă puterea de reprezentare [art. 2012 alin. (2) C.civ.].

În consecință, potrivit Codului civil, actul care conferă puterea de reprezentare (instrumentum probationis) este distinct de cel obligaţional (contractul de mandat).

Practica notarială pare a considera procura o ofertă de mandat.Acceptarea mandatului poate rezulta din executarea lui de către mandatar, conform procurii [art. 2013 alin. (1) teza a II-a C.civ.].

Mandatarul poate întreprinde orice acţiune care se circumscrie împuternicirii acordate, cu mențiunea că art. 2016 alin.(2) C. civ. reglementarea necesitatea unei ”împuterniciri exprese” pentru ”a intenta  acțiuni în justiție”, ori pentru a ”încheia orice alte de dispoziție” deoarece de esența mandatului cu reprezentare este efectuarea de către mandatar numai a actelor de conservare și admnistrare.

Contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui, dacă părțile nu au prevăzut un termen de valabilitate a mandatului(art. 2015 C.civ.).

Mandatul de drept substanțial conferă, în principiu, o obligaţie de gestiune decât o putere de reprezentare.

Raportul dintre reprezentat și reprezentant se află uneori sub „sabia lui Damocles”. Este voirba despre  opţiunea rezervată legal beneficiarului reprezentării: facultatea de ratificare a actelor reprezentantului. Ea subzistă cât timp persistă situaţia juridică supusă ratificării (art. 1314 C.civ.).

În materia reprezentării convenționale, printr-o ficțiune a legii, „reprezentantul” acţionează chiar și după dispariţia reprezentatului, însă  actele reprezentantului nu îl vizează pe cel care a conferit puterea de reprezentare, ci pe succesorii acestuia.

Sunt relevante și prevederile art. 2031 alin. (2) C.civ., care reglementează încetarea puterii de reprezentare în cazul în care, pentru aceeași afacere, este împuternicit un nou mandatar, ceea ce semnifică revocarea mandatului inițial.

Reprezentarea procesuală se realizează în mod specific în cazul în care sunt incidente  prevederile Codului civil relative la „pluralitatea de mandatari”, mai ales în situația în care în cuprinsul contractelor de mandat încheiate de mandante cu fiecare dintre mandatari „s-a stipulat că vor lucra împreună” (art. 2022 C.civ.) .

Codul civil reglementează și instituția substituirii făcută de mandatar (art. 2023 C.civ.). Reglementarea acesteia  constituie dreptul comun al „acțiunii directe” pe care mandantul o are, în puterea legii, împotriva „persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o”.

Reglementările Codului civil particularizează efectele depășirii „limitelor puterii de reprezentare” și producerea unor efecte pentru care mandantul nu a acordat, în realitate, o puterea de reprezentare.

Reglementările de drept material sunt relevante și în domeniul reprezentării procesuale a persoanelor juridice.

În cazul persoanei juridice, reglementarea capacităţii face corp comun cu reprezentarea, deoarece subiectul de drept nu poate acţiona decât prin reprezentant. Reprezentarea persoanei juridice este cea care asigură nu numai funcţionarea acesteia, ci însăşi capacitatea ei de exerciţiu, căci persoana juridică nu poate încheia acte juridice decât prin intermediul reprezentantului său [art. 218 alin. (1) C.civ.]. Altfel spus, persoana juridică este lipsită de capacitate (de exerciţiu) în cazul în care nu are un reprezentant desemnat.Art. 84 C.pr.civ. reglementează reprezentarea procesuală în judecată a persoanelor juridice, aplicabilă și asociațiilor, societăților ori altor entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Din cuprinsul art. 84 C.pr.civ. rezultă că persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în fața instanțelor de judecată numai de către avocat, în temeiul unui contract de asistenţă juridică, în condițiile reglementate de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat nr. 51/1995 . Reprezentarea persoanelor juridice poate fi asigurată și de către consilierul juridic, în condiţiile reglementate prin art. 14 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, adică în calitatea acestuia de funcţionai publii sau de angajat cu contract individual de muncă, la o persoana juridică de drept public sau privat, cxare este parte în proces.

Folosirea de către legiuitor a adverbului „numai" în cuprinsul art. 84 alin. (1) C.pr.civ. subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, respectiv, prin avocat sau consilier juridic.

În cazul persoanelor juridice, reprezentarea legală este necesară în considerarea naturii specifice a acestor subiecte de drept, caracterizate printr-o imposibilitate obiectivă de a participa în mod direct şi nemijlocit la raporturile sociale. De aceea, art. 209 din Codul civil stabileşte regula potrivit căreia persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, adică prin persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice este facultativă.

Reglementările cuprinse în Codul civil au și alte semnificații în materia reprezentării procesuale în judecată.

Potrivit art. 58  C.pr.civ., „În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant."

Potrivit art. 58 alin. (3), „numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal".

Dispoziția normativă dă eficiență art. 24 din Constituție, deoarece dreptul la apărare este astfel asigurat în mod efectiv. Sunt protejate interesele celor chemaţi în judecată şi care nu au capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile.

Textul normativ vizează nu numai minorii şi interzişii - persoane fizice, ci şi persoanele juridice ori entităţile prevăzute la art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Codul de procedură civilă a extins aplicarea art. 58 C.pr.civ., normă juridică cu funcție de protecție, și la protejarea părții a cărui domiciliu/reședință este imposibil de identificat.

Potrivit art. 167 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care instanţa de judecată încuviințează citarea prin publicitate a părții al cărei domiciliu nu poate fi identificat, în ciuda demersurilor efectuate pentru aflarea domiciliului sau a unui alt loc unde partea ar putea fi citată, conform legii, instanța de judecată este obligată să numească un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58 din acelaşi cod, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.

În cazul administrării bunului altuia, mandatul ad litem este implicit. Din formularea art. 810 C.civ. rezultă cu claritate că, în litigiile referitoare la administrarea bunurilor, administratorul poate sta în judecată în numele beneficiarului, actul prin care i se conferă dreptul de administrare (legat sau convenţie – art. 792 C.civ.) fiind suficient pentru a justifica calitatea de reprezentant.

În virtutea aceleiaşi reguli, administratorul poate interveni în orice acţiune sau cerere având ca obiect bunurile administrate.

În litigiile referitoare la administrarea bunurilor, administratorul nu este ţinut de obligaţia prezentării unui mandat ad litem, acesta fiind conferit indiferent de existenţa unei menţiuni exprese în actul ce îi conferă dreptul de administrare. În această privinţă există o diferenţă semnificativă faţă de contractul de mandat, în cazul căruia art. 2016 C.civ. prevede că dreptul de a intenta acţiuni în justiţie trebuie prevăzut în mod expres în contract.

Potrivit art. 2077 C.civ., agentul (în contractul de agenție) are dreptul de a solicita luarea măsurilor asigurătorii în interesul comitentului. Se deduce că, pentru adoptarea acestor măsuri asigurătorii, legea recunoaşte calitatea agentului de a sta în judecată, în calitate de reprezentant al comintentului, suficient pentru a justifica calitatea de reprezentant al agentului, fără a fi necesar un mandat special. În cazul contractului de agenţie, agentul stă în judecată în numele şi pentru comitent.

Precizăm că agentul nu are calitate procesuală pentru drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractele încheiate cu terţii în această calitate. Calitatea procesuală revine numai comitentului.

În doctrină s-a apreciat că executorul judecătoresc acționează ca „reprezentant al creditorului”, deoarece acesta nu acţionează în nume propriu, ci ca reprezentant (!) al creditorului. Acesta din urmă este cel care ia decizia de a acţiona (prin sesizarea unui executor judecătoresc pe care tot el îl alege) şi tot el va decide cu privire la bunurile ce urmează a fi valorificate.

Se are vedere efectul juridic al semnării actului de adjudecare de către executorul judecătoresc (în cazul executării de drept comun).

Intervenţia executorului judecătoresc este doar instrumentală şi nu afectează raţionamentul. Dovada se regăseşte în cazul executărilor private, unde executorul judecătoresc poate lipsi (art. 2445 C.civ.).

2. Reglementările privind reprezentarea procesuală asigură respectarea dreptului părții la avocat

Dreptul de acces la instanţă este premisa indispensabilă a procesului echitabil şi a principiului statului de drept. Dreptul de acces la instanţă trebuie să fie concret şi efectiv, fără a se rezuma la posibilitatea de a sesiza instanţa cu o cerere. Efectivitatea dreptului implică și posibilitatea ca partea să poată să își susţină în mod efectiv şi adecvat poziţia procesuală în faţa instanței de judecată.

Art. 80 alin. (1) C.pr.civ. prevede că părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant legal, convenţional sau judiciar.

Când reprezentarea judiciară calificată este obligatorie conform legii sau chestiunea litigioasă presupune o complexitate deosebită, iar partea nu ar putea să îşi protejeze singură interesele, într-un mod adecvat, statul are obligația de a acorda părții asistenţă juridică, sub forma reprezentării sau asistării de către un avocat şi de a suporta costurile aferente. Obligația statului își are temeiul în prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Obligaţia nu este generală, ci trebuie apreciată de la caz la caz, în funcţie de măsura în care lipsa asistenţei juridice ar putea conduce la privarea părţii de garanţiile unui proces echitabil, în raport de circumstanţele concrete ale litigiului.

Articolul 80 alin. (4) C.pr.civ. este instrumentul prin care instanța de judecată poate asigura asistența prin avocat, desemnat în calitate de reprezentant.

Conform art. 80 alin. (4) C.pr.civ., „Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării”.

Legea foloseşte noţiunea de „reprezentant”, spre deosebire de alte situații în care, în cursul litigiului, instanța desemnează „un curator” sau „un curator special”. Legea face trimitere la prevederile art. 58 C.pr.civ. doar pentru stabilirea condițiilor formale de numire a reprezentantului părții. Există rațiuni diferite de desemnare a „reprezentantului” față de cele privind desemnarea „curatorului” sau a „curatorului special”. În ipoteza art. 80 alin. (4) C.pr.civ. se consolidează poziția părții prin asigurarea securității juridice a acesteia, prin punerea la dispoziția părții a unei asistențe specializate, aptă să ofere acesteia informaţiile relevante înainte de exprimarea poziției privind mersul procedurii. Reprezentarea părții este o „reprezentare judiciară”, caz în care asistarea reprezentantului de către un avocat să nu mai fie necesară, acesta putând pune el însuşi concluzii în faţa instanţei. Iniţiativa desemnării reprezentantului aparţine instanţei de judecată, spre deosebire de ajutorul public judiciar în forma „asistenței prin avocat”, acordată la cererea părții.

Pentru ca partea neasistată de avocat să poată înțelege și să conștientizeze demersurile sale privind susținerea cauzei este necesară comunicarea cu instanța de judecată.Legea limitează însă rolul activ al instanței în temeiul căruia se dau explicații părților.

Dacă legea prevede expres şi imperativ desemnarea unui reprezentant judiciar, numirea acestuia este obligatorie. În lipsa unei dispoziţii exprese, instanţa poate analiza oportunitatea numirii în raport cu circumstanţele cauzei. Desemnarea reprezentantului judiciar se va face prin încheiere, care va putea fi atacată numai odată cu fondul.

Doctrina și practica judiciară au evidențiat condițiile în raport de care se verifică și se motivează necesitatea numirii unui reprezentant judiciar, care, prin ipoteză, în raport de prevederile art. 58 C.pr.civ., este avocat. Condițiile numirii reprezentantului sunt: cel pentru care se numeşte ”reprezentantul” are calitatea de parte, circumstanţele cauzei impun desemnarea unui reprezentant pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, există acordul părții, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea ajutorului public judiciar.

Desemnarea se face în condițiile art. 58 alin. (3) C.pr.civ., dintre avocații desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească.

Legea nu se referă la „formele de exercitare a profesiei”, care, în concepția Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nu au capacitate profesională de a asigura reprezentarea părții în judecată, în numele entității din care face parte avocatul, și nici la modalitatea de exercitare a profesiei de către avocat.

Soluția este concordantă cu reglementările Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care prevăd că „numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

Împrejurarea că partea are deja un reprezentant legal sau convenţional nu exclude per se posibilitatea instanţei de a numi şi un reprezentant judiciar, însă reprezentantul judiciar va acţiona în numele părţii şi în limitele mandatului dat de instanţă. Când partea este reprezentată de avocat, raţiunea desemnării unui reprezentant judiciar nu mai subzistă, deoarece instanța nu poate să cenzura activitatea avocatului prin aprecieri care ar viza caracterul neadecvat al reprezentării.

Se are în vedere       „complexitatea cauzei”, lipsa disponibilităţilor financiare, importanța mizei litigiului pentru parte. Esențial este că prezumţia că toată lumea cunoaşte dispoziţiile legale şi modul de aplicare a acestora este depăşită de realitate, iar ermetismul şi tehnicitatea cadrului normativ reclamă cunoştinţe de specialitate care nu sunt accesibile justiţiabililor. De aici, incapacitatea părţii de a-şi face singură o apărare rezonabilă. Interesează și capacitatea de înțelegere a părți, în raport de vârstă, nivelul său de educaţie, nivelul de familiarizare a părţii cu sistemul judiciar etc.

În raport de specificul măsurii procesuale prevăzute de art. 80 alin. (4) C.pr.civ., care consacră o formă specială de asistenţă judiciară, complementară celei prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008, sarcina achitării sumei cuvenite reprezentantului revine statului.

În timp ce limitele puterii reprezentantului convenţional sau legal pot fi clar identificate prin raportare la normele juridice incidente sau prevederile contractuale, după caz, în materia reprezentării judiciare, singura trimitere la acest aspect pare a fi făcută de penultima teză a art. 80 alin. (4) C.pr.civ., conform căreia instanţa va stabili, prin încheiere, „limitele... reprezentării”. Având în vedere că teza finală face referire la „durata reprezentării”, apare ca raţională concluzia că, prin „limitele reprezentării”, legiuitorul s-a referit atât la sarcinile care urmează a-i reveni reprezentantului desemnat de către instanţă, cât şi la puterile dobândite de acesta în temeiul numirii.

Prin încheierea de numire, instanța stabilește „puterile reprezentantului judiciar”, stabilind ce poate şi ce nu poate acesta să facă. În principiu, reprezentantul judiciar are puterea doar de a face acte de conservare pentru parte, respectiv de a o asista pe aceasta şi de a-i oferi îndrumările necesare, iar nu şi acte de dispoziţie.

Regimul juridic al reprezentării judiciare nu este reglementat. Regimul răspunderii reprezentantului pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor, drepturile şi obligaţiile concrete ale acestuia, posibilitatea de a substitui o altă persoană în calitate de reprezentant, regimul unor eventuale incompatibilităţi nu își găsesc răspuns în legea de procedură, astfel că limitele reprezentării sunt, în realitate, limite impuse de legea specială unui avocat.

Prin încheierea de desemnare, instanţa va stabili şi „durata reprezentării”, care poate fi: un anumit interval de timp, durata efectuării unui anume act procesual sau pentru un moment procesual (spre exemplu, pentru procedura înscrierii în fals), ori pentru o anumită etapă procesuală, în raport de reglementarea duratei mandatului specific reprezentării convenționale a persoanelor fizice prin avocat, care, conform art. 87 alin. (1), vizează „toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe”.

Dreptul reprezentantului judiciar încetează la data sau momentul prevăzut în încheierea de numire.

În concret, pentru stabilirea duratei numirii, instanţa va avea în vedere natura circumstanţelor care impun desemnarea reprezentantului judiciar, respectiv în ce măsură acestea se rezumă doar la un anumit moment procesual sau se extind asupra întregului proces.

Poate instanța de judecată să revină asupra numirii reprezentantului judiciar, înainte de data sau momentul procesual stabilit prin încheierea de numire a reprezentantului? Ce se întâmplă dacă se omite stabilirea limitelor reprezentării, ori a duratei acesteia? În ce cuantum și care sunt criteriile de stabilire a remunerației cuvenite reprezentantului judiciar? Care este regimul nulității actelor procesuale îndeplinite de reprezentant, care nu concordă cu condițiile prevăzute în încheierea de numire a reprezentantului? Care este soarta actelor procesuale îndeplinite de un reprezentant judiciar, desemnat în condițiile art. 80 alin. (4) C.pr.civ., care nu a avut capacitatea profesională de a „pune concluzii” la instanța care l-a desemnat (spre exemplu, s-a desemnat un avocat stagiar de către Tribunal)?

Am identificat doar câteva dintre problemele ce se impun a fi clarificate pentru stabilirea regimului juridic al reprezentării procesuale printr-un ”reprezentant” numit de instanță .  Rațiunea instrumentului tehnic pus la îndemâna instanțelor de judecată  vizează respectarea exigențelor procesului echitabil printr-o soluție legislativă generoasă.

După 10 ani de la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă 2010,soluția  își caută o  rezolvare legislativă complementară, dar ș iprovoacă  doctrina și jurisprudența  să dea răspunsuri acolo unde lucrurile nu sunt  clare, mai ales în ce privește   puterile  reprezentantului, durata reprezentării, remunerația  cuvenite” reprezentantului judiciar”  desemnat de instanță.

3. Particularități privind nulitatea reprezentării procesuale a părților

Reglementarea prin Codul de procedură civilă intrat în vigoare acum 10 ani a respectării regulilor privind reprezentarea procesuală în judecată sub spectrul sancțiunii nulității  necondiționate a actelor de procedură întocmite cu încălcarea legii a dezlănțuit patimi și s-a confruntat și încă se confruntă   cu reticența față de nou ,  explicabile până la un punct. Nu a rezistat testului verificării în timp soluția reprezentării obligatorii prin avocat sau consilier juridic la redactarea cererii și la motivarea recursului, aplicabilă, corespunzător, în cazul contestației în anulare și al revizuirii.

Practica dreptului se încăpăţânează să creadă  încă  în certitudini oferite de apărare. Reprezentarea procesuală a părților în judecată are rolul său tradițional pentru realizarea apărării. Pe de altă parte ,judecata are nevoie totdeauna de arma gândirii critice :contradictorialitatea.Pentru o decizie finală în justiție este nevoie de argumente și contraargumente, unele chiar imaginate. Altfel nu este loc pentru prudență!

Și pentru aceste considerente, mai ales, este nevoie de o reprezentare procesuală adecvată,corespunzătoare  formelor de procedură în materie.

De aceea în domeniul reprezentării procesuale încă mai e ceva de scris, ceva care trebuie rescris.

*

Activitățile desfășurate de participanții la procesul civil se realizează corespunzător regimului juridic al formelor procedurale, care cuprind dispozițiile legale care reglementează conținutul și modul de îndeplinire a actelor de procedură de către participanții la procesul civil.

Prin act de procedură se înţelege „operaţiunea juridică” şi, când este cazul, „actul scris” care o constată.

Problema nulității în procesul civil se pune numai în raport de actele de procedură.

Până la adoptarea Noului Cod de procedură civilă nu a existat o definiţie legală a nulităţii actelor de procedură.

Art. 174 alin. (1) NCPC prevede că nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

În materia nulității privind nerespectarea condițiilor legale ale reprezentării procesuale în judecată interesează orice condiție prevăzută de lege, pentru efectuarea reprezentării procesuale a părților în proces prin îndeplinirea actelor de procedură prin reprezentant.

Acestea sunt acte de procedură ale părților, care care conțin o manifestare de voință.

Astfel de acte de procedură pot fi efectuate în scris (cererea de chemare în judecată, cererea adițională, întâmpinarea, cererea reconvențională, cereri de intervenție, cereri de încuviințare a probatoriilor, note de susțineri, cereri de exercitare a căilor de atac, cereri de executare silită a titlurilor executorii, contestații la executare etc.) sau oral (susținerile, explicațiile, lămuririle date la solicitarea instanței de judecată, cereri relative la administrarea probelor, concluziile părților etc.).

3.1. Principii generale   ale regimului juridic al nulității în cazul încălcării regulilor privind reprezentarea procesuală

Regimul juridic al actelor de procedură este determinat de felul nulității procesuale, determinată în raport de criteriile de clasificare consacrate de doctrină și valorificate, corespunzător, în practica judiciară.

Pentru tema în discuție interesează clasificarea nulităților procesuale, după cum declararea actului de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale implică sau nu aprecierea instanței de judecată cu privire la existența unei vătămări. Potrivit acestui criteriu, nulitățile se clasifică în:

‑ nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări, reglementate de art. 175 C.pr.civ., care constituie, în raport de întinderea câmpului de aplicare, norma generală de procedură - dreptul comun în materia nulităților procesuale și

‑ nulităţi necondiţionate de existenţa unei vătămări, limitate legal prin prevederile art. 176 C.pr.civ., normă specială, aplicabilă în cazurile expres prevăzute de lege.

Art. 176 pct. 2 C.pr.civ. prevede că „Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la (...) 2. reprezentarea procesuală”.

Doctrina a subliniat că reglementarea reprezentării procesuale a părților în judecată se face prin texte normative cu o redactare/exprimare expresă clară, inteligibil, lămuritoare.De altfel, în domeniul reglementărilor de procedură civilă, ori de câte ori se alege între o redactare/exprimare expresă în textul legislativ şi una implicită, ete preferată,invariabil, reglementarea expresă.Implicitul, subînţelesul, inductivul pot să conducă și la interpretări juridice false, eronate, străine,  față de situația în care textul lnormativ este unul explicit, exprimat limpede, desluşit, clar, lămurit.

Pentru aplicarea corectă a regulilor ce consacră regimul juridic al nulității în cazul reprezentării procesuale, trebuie respectată regula potrivit căreia norma specială derogă de la regula generală – specialia generalibus derogant. În consecință, se face aplicarea prioritară a normei speciale, care este de strictă interpretare și aplicare, iar incidența acesteia nu poate fi extinsă prin analogie în caz de concurs cu alte norme speciale.

Pentru aspectele ce nu sunt reglementate de norma specială sunt incidente normele generale în materie, cu care norma specială se completează.

Forma actelor de procedură - în accepțiunea care interesează materia „reprezentării procesuale în judecată”, respectiv aceea de orice condiție prevăzută de lege pentru efectuarea unui anumit act de procedură - este tratată de Codul de procedură civilă ca fiind obligatorie şi exclusivă, abstractă şi constantă.

Din perspectiva aplicării corecte a regimului juridic al nulității în caz de nerespectare a dispozițiilor legale privitoare la reprezentarea procesuală prezintă interes calificarea normelor de procedură civilă, care reglementează materia în funcție de clasificarea  legală a normelor privind nulitatea actelor de procedură ori de clasificarea realizată pe baza criteriile dezvoltate în doctrină și în practica judiciară.

1. În funcție de natura interesului ocrotit la edictarea normei, respectiv protejarea unui interes public sau a interesului general, ori protejarea exclusivă a unui interes individual, al părților litigante, normele care reglementează reprezentarea procesuală sunt norme de ordine publică.

În materia reprezentării procesuale este exclusă o convenție prin care părțile cu interese contrare s-ar abate de la normele de ordine publică. Nu se pot acoperi viciile actului de procedură săvârșit cu încălcarea unei norme de ordine publică și nu se poate renunța valabil la dreptul de a invoca nesocotirea unei astfel de norme.

2. Are relevanță și caracterul de norme imperative sau de norme dispozitive al regulilor consacrate legal privind condițiile reprezentării procesuale.

Se aplică regula potrivit căreia sunt imperative toate normele de ordine publică, dar și o parte din normele de ordine privată în măsura în care nerespectarea normei aplicabile într-un caz concret ar atrage sancțiuni procedurale.

3. Codul de procedură civilă consacră, implicit, în raport de condiţiile în care se poate invoca nulitatea în timp, clasificarea doctrinară care distinge între nulităţi continue (care pot fi invocate în tot timpul procesului, fiind nulităţi absolute) şi nulităţi vremelnice (care pot fi invocate numai într-un anumit termen, nulităţi relative). Art. 82 alin. (2) C.pr.civ. prevede că „Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată prima dată în calea de atac”.
4. Doctrina distinge și între „nulități exprese” și „nulități virtuale”, după izvorul din care provin (respectiv, după cum sunt sau nu anume prevăzute de lege).

În materia reprezentării procesuale a părților în judecată, art. 82 alin. (2) teza finală C.pr.civ. consacră „nulitatea expresă” a cererii formulate de reprezentantul părții în cazul în care lipsește dovada calității de reprezentant al celui care a acționat în numele părții, iar lipsa nu a fost complinita până la termenul acordat în acest scop.

5. După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulităţile pot fi extrinseci sau intrinseci.

Clasificarea este utilă, întrucât învederează existenţa unor condiţii proprii actului de procedură, dar şi a unor condiţii externe.

Este de subliniat că nulitățile necondiționate sunt nulități extrinseci actului de procedură.

Calificarea normelor prin care se reglementează reprezentarea procesuală are importanță în ce priveşte regimul juridic al nulităţii, deoarece răspunsurile la întrebările cine poate invoca nulitatea? şi până când poate fi invocată nulitatea? sunt diferite, în raport de felul nulităţii stabilit potrivit clasificării legale.

În etapa de verificare a cererii de chemare în judecată și de regularizare a acesteia nu există nulităţi condiţionate sau necondiţionate de vătămare, „exprese sau virtuale”, „nulități relative şi absolute”, în funcție de interesul pe care îl ocroteşte norma încălcată și nici „menţiuni esenţiale şi neesenţiale” ale cererii de chemare în judecată supusă verificării.

Aceste distincţii şi diferenţele de regim juridic pe care le aduc cu ele sunt aplicabile în etapa judecății.

În procedura de verificare a cererii de chemare în judecată și de regularizare a acesteia contează numai dacă menţiunea privind conținutul cererii de chemare în judecată se încadrează în cele prevăzute de art. 194 - 197 C.pr.civ. și  este obligatorie pentru reclamant, dacă nu este exceptată de la aplicarea sancţiunii nulităţii.

În raport de modificarea art. 200 C.pr.civ. prin art. I pct. 25 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018.toate nulităţile, ce decurg din absența menţiunilor obligatorii prevăzute la art. 194 - 197 C.pr.civ., pot fi invocate din oficiu de către instanţă şi nu presupun proba vreunei vătămări.

Distincţia dintre elementele esenţiale şi neesenţiale ale cererii de chemare în judecată, dedusă din menţionarea expresă a unora dintre acestea în art. 196 alin. (1) NCPC, este relevantă numai în ipoteza în care s-a fixat primul termen de judecată fără a fi sesizate neregularități ale cererii, cel mai adesea, din eroare.

Determinarea cercului de participanți la judecată care pot invoca nulitatea în cazul reprezentării procesuale, precum și stabilirea momentului procesual în care nulitatea bazata pe un astfel de motiv ar putea fi invocată depind de felul nulității. Se ține cont de regulile legale relative la exercitarea căilor de atac, respectiv de incidența prevederilor art. 488 alin. (2) C.pr.civ.

În materia nulității privind nerespectarea condițiilor legale ale reprezentării procesuale interesează orice condiție, prevăzută de normele juridice aplicabile pentru efectuarea reprezentării procesuale a părților în proces, prin îndeplinirea actelor de procedură efectuate de părți prin reprezentant: acte de procedură ale părților - care conțin o manifestare de voință, efectuate în scris (cererea de chemare în judecată, alegerea domiciliului procesual, cererea adițională, întâmpinarea, cererea reconvențională, cereri de intervenție, cereri de încuviințare a probatoriilor, note de susțineri, cereri de exercitare a căilor de atac, cereri de executare silită a titlurilor executorii, contestații la executare etc.) sau oral (susținerile, explicațiile, lămuririle date la solicitarea instanței de judecată, cereri relative la administrarea probelor, concluziile părților etc.).

Prezintă interes împrejurarea că nerespectarea regulilor legale in materia reprezentării procesuale vizează încălcarea unor condiții externe ale actului de procedură, mai ales ca urmare a verificării prin instanța de judecată a dovezii calității de reprezentant procesual (condiție extrinsecă a actelor de procedură efectuate prin reprezentant).

Majoritatea situațiilor în care devine incidentă sancțiunea nulității actului de procedură, efectuat prin reprezentant, reflectă dependența actului de procedură propriu-zis de actul de procedură care atestă dobândirea calității de reprezentant, în special în ceea ce privește respectarea condițiilor legale privind forma sau conținutul actului de desemnare a reprezentantului (nulitate derivată), ori nesocotirea cu rea-credință a garanțiilor privind „asigurarea prezenței părții în procedură” printr-o citare lipsită de fraudă, în cazul ficțiunii procesuale a reprezentării judiciare a celui citat, cu rea-credință, prin publicitate, când toate actele de procedură (inclusiv cele ale instanței), care au urmat încuviințării citării prin publicitate , „vor fi anulate” (imperativ!), potrivit art. 167 alin. (5) C.pr.civ., în afara aplicării sancțiunii privind obligarea la plata unei amenzi judiciare, potrivit art. 187 alin. (1) lit. c) C.pr.civ.

În cazul nulităților necondiționate, nu este necesară dovedirea vătămării procesuale de către cel care are interes să invoce nulitatea. Trebuie însă dovedită încălcarea legii.

Nulitatea necondiționată determinată de nerespectarea condițiilor reprezentării procesuale depășește limitele ocrotirii intereselor private.

Interesului ocrotit (interes public, de ordin general) îi rămâne indiferentă vătămarea sau nevătămarea intereselor de ordine privată ale părților.

Însă nulitatea necondiţionată pentru nerespectarea condițiilor reprezentării procesuale nu se aplică în mod automat, în absenţa oricărei vătămări. Vătămarea se produce, este gravă, dar nu în raport de drepturile sau de interesele procesuale private ale părţilor, ci în raport de nesocotirea unui interes public, ocrotit ca principiu fundamental al procesului civil, potrivit art. 20 şi art. 174 alin. (2) C.pr.civ.

În materia nulității reprezentării procesuale, conceptul de „putere de reprezentare” reglementat de Codul civil, în absența constrângerilor care ar fi fost impuse de o definiţie legală conceptului de „reprezentare procesuală”, a permis adaptarea interpretării și aplicării normelor de drept material și de drept procesual, astfel încât jurisprudenţa şi doctrina au configurat conţinutul reprezentării procesuale și din această perspectivă normativă de drept material.

Doctrina și practica judiciară în materie au consacrat teza potrivit căreia „puterea de reprezentare” este o condiţie de fond pentru efectuarea unui act de procedură sau pentru a exercita o acţiune civilă, deci pentru a avea „calitatea de reprezentant". Ea ţine de aptitudinea reprezentantului de a exercita în numele părţii drepturile şi obligaţiile procesuale.

În lipsa puterii de reprezentare, iregularitatea calităţii persoanei reprezentantului afectează validitatea reprezentării şi a actelor săvârşite de reprezentant.

Situația se verifică atunci când puterea de reprezentare nu a fost deloc acordată sau când actul care o constată este invalid, fiind, de exemplu, afectat de nulitate.

Neregularitatea poate interveni în cadrul reprezentării convenţionale, statutare sau legale, dar se verifică frecvent în cazul reprezentării convenționale, când puterea de reprezentare a fost revocată (revocarea procurii, revocarea calității de reprezentant judiciar printr-o hotărâre judecătorească), când puterea de reprezentare a încetat din cauze specifice sau intrinsece raportului juridic de reprezentare (în cazul survenirii morţii sau incapacităţii mandantului), când puterea de reprezentare a încetat din cauze extrinsece raportului de reprezentare (încetarea contractului de muncă al unui consilier juridic, încetarea calității de avocat), când mandatarul a acţionat în virtutea unei puteri de reprezentare ce s-a desfiinţat ca o consecinţă a desfiinţării raportului obligaţional care a dat naştere puterii de reprezentare, când reprezentantul a depăşit, conştient sau nu, limitele puterii de reprezentare (cazul conflictului de interese) etc.

Din cauza interpunerii actului unilateral al procurii, actele procesuale întocmite de o persoană lipsită de „putere de reprezentare” rămâne ficțiunea juridică, în care procura permite „prezența în procedură” prin intermediul reprezentantului.

Prevalența formelor întreține riscul „falsului reprezentant”.

Problema  este și  dificil de urmărit în lipsa unui sistem de publicitate adecvat, accesibil într-o măsură rezonabilă, pentru verificarea „conținutului, limitelor și actualității” puterii de reprezentare aparente.

De altfel, art. 1306 - 1307 C.civ. consacră expres separarea raportului din care izvorăşte reprezentarea (raportul de reprezentare) de raportul pentru care este instituită reprezentarea: „Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare”. 

Problema impune un tratament judiciar meticulos, mai ales pentru că, indiferent de izvorul raportului juridic prin care se naște „dreptul/obligația de reprezentare”, reprezentarea presupune o obligaţie de fidelitate, deoarece reprezentarea se face în scopul protejării celui reprezentat.

De aici, existența unui regim juridic dominat de respectarea standardelor instituției „conflictului de interese” și ale „loialității”, care sunt ignorate în situația „falsului reprezentant” în proces.

Doctrina și practica judiciară tratează ipoteza „falsului reprezentant” în cadrul reprezentării procesuale în judecată ca o ipoteză diferită de situația „lipsei dovezii calității de reprezentant”.

Spre exemplu, împuternicirea avocaţială ataşată cererii de chemare în judecată are un conţinut predeterminat (Anexa II la Statutul profesiei de avocat), creat înainte de intrarea în vigoare a actului Cod de procedură civilă.

Pentru reprezentarea persoanelor juridice sau a entităților prevăzute de art. 84 alin. (3) C.pr.civ., în practică, împuternicirea avocațială menționează denumirea clientului - persoană juridică, precum și numele reprezentantului legal al acesteia care semnează contractul de asistență juridică și reprezentare. În situația în care în contract nu sunt prevăzute „puteri” de efectuare a unor acte de dispoziție procesuală expres menționate, împuternicirea avocațială este atestată de avocat și în privința existenței semnăturii reprezentantului legal al clientului - persoană juridică (reprezentat).

În practica judiciară  s-a observat că  rubricile formularului -model al împuternicirii avocațiale ( Anexa nr. 2 la Statutul profesiei de avocat)  nu corespund verificărilor pe care instanța de judecată ar trebui să le facă potrivit reglementării reprezentării judiciare a persoanelor juridice , în ipoteza reprezentării prin avocat.De regulă, împuternicirea avocaţială ataşată  actului de procedură întocmit și subscris de avocat, conţine denumirea clientului, fără a se menţiona numele reprezentantului acestuia prin care s-a acordat dreptul de reprezentare , iar rubrica client/reprezentant , chiar atunci când este semnată în numele persoanei juridice de către parte (cum ar  fi cazul menționării exprese a unor acte procesuale este condiționată de un mandat prealabil, expres),  nu este completată  cu numele reprezentantului legal al părții, purtând numai o semnătură.

Mai ales în astfel de situații numai la sesizarea părții cu interese potrivnice  s-au făcut verificări în raport de care  s-a constatat că acțiunea a fost promovată în numele reclamantului de o persoană care nu are puterea de reprezentare și, în consecință, a fost cazul să se admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant .

3.2. Invocarea nulității neconditionate în cazul reprezentării procesuale în judecată          

                    În cursul unui proces nulitatea se invoca prin mijlocul tehnic al excepțiilor procesuale.              

                   Excepția procesuală ce are ca obiect nulitatea reprezentării procesuale în judecată se soluționează de instanţa competentă să judece cererea principală, potrivit art. 124 alin. (1) C.pr.civ.

Sunt incidente prevederile art. 178 alin. (1) cu observarea prevederilor art. 488 alin. (2) C.pr.civ.

                    Nulitatea reprezentării procesuale se invocă prin:

- excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant, care este o excepție procesuală de procedură ce vizează, în general, învestirea instanței;

- excepția puterii de reprezentare (a calității de reprezentant), care este o excepție procesuală de fond.

Codul de procedură civilă reglementează expres excepția privind lipsa dovezii calității de reprezentant (art. 82 C.pr.civ.).

Cele două excepții procesuale au regim juridic specific:

- excepția procesuală se invocă într-un proces în curs;

- excepția are ca obiect neregularităţi procedurale ale actelor ce privesc reprezentarea;

- excepția nu pune în discuţie fondul pretenţiei formulate;

- efectele admiterii excepţiei procesuale pot consta în întârzierea judecăţii (amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedură) sau în împiedicarea judecăţii fondului (anularea cererii sau chiar a întregului proces urmat într-una dintre fazele de judecată prevăzute de lege).

Admiterea unei excepţii procesuale din materia iregularităților procesuale privind reprezentarea procesuală în judecată nu va afecta, de regulă, dreptul subiectiv pretins, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale nu va avea autoritate de lucru judecat asupra fondul pretenţiei faţă de care s-a invocat excepţia.

Excepţiilor procesuale vizează nerespectarea regulilor stricte de procedură şi a aspectelor formale ale judecăţii, „fără să pună în discuţie fondul dreptului”, în accepțiunea art. 245 C.pr.civ.

Excepţiile procesuale privind reprezentarea procesuală se soluţionează cu prioritate faţă de excepţiile substanţiale şi faţă de celelalte apărări de fond, potrivit art. 248 C.pr.civ., care prevede: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Numai în mod excepţional, excepţiile procesuale privind reprezentarea procesuală se vor soluţiona prin aceeaşi hotărâre ca şi excepţiile substanţiale [atunci când s-a dispus unirea acestora cu fondul, în condiţiile art. 248 alin. (4) C.pr.civ.], însă, chiar şi în cadrul motivării hotărârii, excepţiile procesuale în discuție vor avea prioritate.

În ceea ce privește ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale privind reprezentarea procesuală, se aplică regula potrivit căreia există prioritatea soluționării unei excepţii de procedură cu caracter peremptoriu faţă de excepţiile de procedură cu caracter dilatoriu şi mai apoi faţă de excepţiile procesuale de fond, potrivit principiului că excepţiile care atrag soluţii de anulare se rezolvă prioritar. Soluţia se justifică prin aceea că un act de procedură, mai înainte de a se verifica dacă este sau nu admisibil, trebuie să se verifice dacă există, dacă are valabilitate din punct de vedere juridic.

Or, nulitatea acestuia, în cazul invocării unei excepții procesuale privind reprezentarea în judecată, presupune tocmai o astfel de premisă

Excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant vizează doar o cerinţă formală, extrinsecă actului de procedură, anume aceea a existenţei unei dovezi a calităţii de reprezentant (împuternicire avocaţială, delegaţia consilierului juridic, procura autentică a mandatarului convenţional sau actul care atestă dreptul de reprezentare legală).

Potrivit art. 82 alin. (1) C.pr.civ., când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Potrivit art. 80 alin. (3) C.pr.civ., părțile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor personală în faţa instanței.

Reprezentarea convenţională presupune încheierea între partea reprezentata si reprezentant a unui contract de mandat sau procură emisă de parte, sub forma unui înscris autentic sau procură (in ipoteza reprezentantului - mandatar neavocat), a unui contract de muncă sau a unui raport de serviciu (in ipoteza reprezentantului - consilier juridic) ori a unui contract de asistență juridică (in ipoteza reprezentantului - avocat), fiecare dintre acestea prevăzând, in esență, dreptul si, totodată, obligaţia de reprezentare a părţii într-un proces desfășurat în fața unei anumite instanțe (judecătorie, Tribunal etc.), elemente menționate expres în cuprinsul contractului.

Art. 108 din Statutul profesiei de avocat prevede ca dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică încheiat in formă scrisă între avocat si client ori mandatarul acestuia.

Art. 126 din Statut prevede ca, in baza contractului, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţiala întocmită conform anexei nr. II la Statutul profesiei de avocat. În împuternicirea avocaţiala se specifică: „semnătură nu este necesara in situația in care forma de exercitare a profesiei de avocat atesta identitatea părţilor, a conținutului si data contractului de asistență juridică in baza caruia s-a eliberat împuternicirea".

Conform art. 221 din Statutul profesiei de avocat, dreptul avocatului de a asista, de a reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică, iar art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede ca înscrisurile întocmite de avocat pentru organizarea activităţii si legitimarea sa faţă de terţi au forța probanta deplină până la înscrierea in fals.

În aplicarea si interpretarea corectă a acestei din urmă dispoziții legale, evocate mai sus, simpla invocare a excepției lipsei calităţii de reprezentant a avocatului societăţii, fără ca autorul excepției sa se înscrie in fals impotriva vreuneia din mențiunile împuternicirii avocaţiale aflate la dosarul cauzei, nu conduce in mod automat la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant.

Alta este situația dacă se constată că cererea de chemare în judecată a fost promovată în numele reclamantului de o persoană care nu are puterea de reprezentare.

În acest caz, se admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant al părții și se anulează actul procesual îndeplinit de „falsul reprezentant”.

Cele două excepții procesuale nu se confundă, deși ambele excepții atrag soluţii de anulare a cererii si este necesar a fi rezolvate prioritar.

Excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepție care are, la început, efect dilatoriu, deoarece amână soluționarea cauzei, întârziind finalizarea procesului, și numai în cazul în care nu se complinește lipsa are efect peremptoriu, deoarece atrage încetarea procesului ca efect al anulării actelor de procedură efectuate cu nerespectarea condițiilor legale.  Excepția lipsei puterii de reprezentare (a calității de reprezentant) împiedică/stinge procesul pe fond, în sensul că acesta nu se mai finalizează pe fond, deoarece excepţia are efect peremptoriu.

Pot exista situaţii în care, deşi există o dovadă a calităţii de reprezentant, să nu existe, totuşi, puterea de reprezentare conferită de lege în anumite cazuri sau materii . Spre exemplu: există un înscris care imită o împuternicire avocațială, deşi persoana care o înfățișează nu are titlul profesional de avocat în exercițiul profesiei de avocat și, în consecință, nu există o „putere de reprezentare” în instanţă ca „avocat”; o persoană prezintă o procură autentică pentru reprezentarea unei societăţi comerciale, deşi nu are calitatea de reprezentant al acelei societăţi şi nici nu e consilierul juridic al acesteia etc..

O situație specială o reprezintă ipoteza art. 167 alin. (5) C.pr.civ., potrivit căruia toate actele de procedură care au urmat încuviințării citării prin publicitate dovedită ca solicitată  se anulează .

Potrivit art. 177 alin. (3) C.pr.civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă, până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate, a dispărut cauza acesteia.

Instanţa se va pronunţa asupra excepţiei, după caz, prin încheiere sau prin hotărâre (sentinţă sau decizie). Dacă excepţia se respinge, se pronunţă o încheiere care, fiind interlocutorie, se va putea ataca odată cu hotărârea de fond.

În caz de admitere, se va pronunţa o încheiere, dacă instanţa rămâne în continuare învestită cu soluționarea pricinii, respectiv o hotărâre în cazul în care se dezinvestește.

Art. 248 alin. (5) prevede că încheierea de respingere sau de admitere a excepţiei procesuale – inclusiv cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită – poate fi atacată numai odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu prevede o altă soluţie.

În situaţia în care, în cursul soluţionării apelului sau recursului (deci, nu prin motivele de apel sau de recurs), se invocă o excepţie procesuală absolută (care poate fi şi o excepție de procedură din materia nulității reprezentării procesuale în judecată ), excepţie care nu privește însăși calea de atac, deoarece nu constituie motiv de apel sau de recurs, excepția se soluționează prin însăşi decizia dată asupra căii de atac. Excepţia va face un tot unitar cu motivele căii de atac și, în condițiile legii, poate fi considerată „motiv de ordine publică”.

4. Evoluții jurisprudențiale privind regimul nulității în cazul reprezentării procesuale în judecată a persoanelor juridice

Evoluția jurisprudenței obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată potrivit art. 519 - 521 C.pr.civ., a determinat și determină încă dispute doctrinare și orientări jurisprudențiale divergente privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 177 alin. (1) și (3) C.pr.civ., privind îndreptarea neregularităților actelor de procedură în cazuri de reprezentare procesuală a persoanelor juridice, în care nu se respectă condițiile legale ale reprezentării și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite reprezentarea convenţională a persoanelor juridice numai prin avocat sau consilier juridic. Legea nu restricţionează posibilitatea persoanelor juridice ca, în situaţia în care nu apelează la un reprezentant convenţional - avocat sau consilier juridic - să stea în justiţie prin reprezentantul legal. Legea oferă posibilitatea reprezentării într-o manieră profesionalizată, fie prin intermediul unui avocat ales, cu care a încheiat un contract de reprezentare judiciară, fie prin consilierul juridic propriu, angajat cu contract de muncă. Nu există nicio rațiune pentru o eventuală reprezentare convenţională printr-o altă persoană (fizică sau juridică). Reprezentantul pe care şi-l desemnează partea pentru a-i apăra interesele în cursul procesului trebuie să fie apt să îşi îndeplinească în mod eficient mandatul, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă calităţile necesare pentru a construi o apărare rezonabilă. Se prezumă că nicio altă entitate nu poate fi mai calificată decât cele două profesii specializate în desfăşurarea activităţii de asistenţă juridică şi reprezentare judiciară menţionate în textul de lege criticat, respectiv avocaţii şi consilierii juridici.

În cazul persoanelor juridice, subzistă în orice moment posibilitatea reprezentării legale, ca o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a exercitării efective a dreptului la apărare.

În materia reprezentării convenționale a persoanei juridice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016), a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.

Prin Decizia nr. 19 din 19 martie 2018 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.”

Prin deciziile sus-menționate, obligatorii potrivit prevederilor art. 521 alin. (3) C.pr.civ., s-au avut în vedere prevederile art. 84 din Codul de procedură civilă, ce reglementează reprezentarea convenţională a persoanelor juridice:”(1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.”

La adoptarea deciziilor s-a avut în vedere și că lipsa dovezii calităţii de reprezentant este reglementată și se rezolvă potrivit art. 82 C.pr.civ, text normativ supus interpretării obligatorii:”(1) Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.(2) Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.”

O notă aparte o reprezintă Decizia nr. 2/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017), prin care s-a statuat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată. S-a decis  că ”reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială.”

Doctrina a evidențiat nu numai inconsecvența acestei decizii în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale în materia reprezentării procesuale, prin prisma interpretării date prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ci și interpretarea neconformă cu legislația în vigoare în dreptul intern și în dreptul european.

Dezlegările de principiu sunt în sensul că „limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat" (paragraful 32), iar „contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în material reprezentării, de norme imperative" (paragraful 33).

S-a statuat că art. 84 alin. (1) C.pr.civ. consacră norme de procedură cu caracter imperativ și, esențial, că activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridic, într-un domeniu în care Constituția permite exclusiv reglementări prin lege: domeniul reprezentării procesuale în procedura de judecată.

Soluțiiile sunt conforme cu constantele dreptului procesual civil în materie.

În consecință, cu motivarea că încheierea actelor juridice prin care avocatul dobândește calitatea de reprezentant procesual al uneia din părți într-un proces civil se încheie cu observarea și respectarea dreptului în vigoare, prin Hotărârea nr. 428/2018 a fost completat Statul profesiei de avocat cu prevederile art. 41¹ alin. (1¹), care prevede:

„Este interzis avocatului ca, în exercitarea oricărei activități din cele prevăzute la art. 3 din Legea nr 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, să încheie contracte de asistență juridică cu persoane juridice care au calitatea de mandatari ai altor persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii activităților profesionale ale avocatului”.

Reglementarea a avut în vedere și obligațiile ce revin avocatului potrivit reglementărilor din materia prevenirii și sancţionării spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, care impun reguli relative la „cunoașterea clientului”, dar și reglementările prin norme imperative privind reprezentarea în judecată a persoanelor juridice.

Chiar și după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ,practica judiciară a admis, într-o proporție semnificativă, posibilitatea ratificării cererii de chemare în judecată introduse la instanța de judecată . S-a argumentat că nu s-a stabilit  printr-o interpretare general obligatoriea art. 84 alin.(1) C. pr. civ.  „felul nulității”, că reglementările privind regimul juridic al nulității în materia reprezentării procesuale permit calificarea caracterului dispozitiv al normei, ori că, dacă a intervenit regularizarea actului de procedură întocmit cu încălcarea Deciziei nr. 9/2016  ratificarea actului de procedură întocmit cu încălcarea regulilor de procedură  înainte de declararea nulității, art. 177 C.pr.civ. ar permite ca actul de procedură să nu fie anulat.

Situația se constată prin Decizia nr. 40/2019 dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 14 februarie 2020), prin care s-a respins sesizarea prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea ratificării cererii de chemare în judecată, redactată și depusă la instanța de judecată de consilierul juridic al unei persoane juridice mandatate de altă persoană juridică, chestiune considerată „nouă”, deși Decizia nr. 9/2016 s-a referit expres și la regimul juridic al cererii de chemare în judecată.

Sesizarea a fost respinsă, din motive de ordin procesual privind îndeplinirea condițiilor cumulative de admisibilitate a sesizărilor în materia reglementată de art. 519 - 521 C.pr.civ.

Din cuprinsul Deciziei nr. 40/2019 rezultă că, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 9 din 4 aprilie 2016, „unele instanţe au opinat în sensul că este posibilă acoperirea nulităţii rezultând din redactarea cererii de chemare în judecată de o persoană juridică, în calitate de mandatar al altei persoane juridice, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform cărora actul de procedură nu va fi anulat dacă, până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate, a dispărut cauza acesteia” (par. 75, Decizia nr. 40/2019), sau  „... au opinat în sensul că nulitatea cererii introductive poate fi acoperită în condiţiile semnării cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al persoanei juridice reclamante ori de către avocatul sau consilierul său juridic” (par. 77, Decizia nr. 40/2019).

Instanțele care respectă Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au arătat că „acoperirea nulităţii cererii de chemare în judecată nu se poate realiza în situaţia în care mandatul de reprezentare este nul, această împrejurare rezultând din acordarea calităţii de reprezentant de către o persoană juridică unei alte persoane juridice. Cum mandatul acordat de o persoană juridică unei alte persoane juridice pentru reprezentare în instanţă este nul, obiectul său fiind prohibit de dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă interpretat per a contrario, prezentarea sa în faţa instanţei de judecată este inutilă; prin urmare, nulitatea cererii de chemare în judecată formulată de o persoană juridică în calitate de reprezentantă a altei persoane juridice nu poate fi acoperită în condiţiile art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă” (par. 76, Decizia nr. 40/2019).

Deși sesizarea a fost respinsă , Decizia nr. 40/2019 a statuat că „din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că, atunci când se constată că în numele unei persoane juridice acţionează un reprezentant convenţional, care nu are calitatea de consilier juridic sau avocat al acesteia, instanţa va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar în cazul în care acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată” (par. 67, Decizia nr. 40/2019) și că „dispoziţiile legale sunt lipsite de orice echivoc sub aspectul modalităţii în care instanţele de judecată trebuie să procedeze atunci când constată lipsa calităţii de reprezentant; prin urmare, coroborarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu cele ale art. 84 alin. (1) din acelaşi act normativ nu implică nicio dificultate de interpretare, cu atât mai mult cu cât instituţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant nu este nouă în dreptul procesual român şi nici nu a suferit modificări esenţiale în noua reglementare.” (par. 68, Decizia nr. 40/2019).

Redactarea şi promovarea unei cereri de chemare în judecată de către un reclamant persoană juridică, prin mandatar persoană juridică, atrag sancţiunea nulităţii acesteia, conform dispoziţiilor art. 179 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dispozițiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu vizează ocrotirea interesului personal al părţilor, ci desfăşurarea procesului civil însuşi.

Norma este imperativă şi de ordine publică. Părţile nu pot acoperi prin voinţa lor viciile unui act de procedură săvârşit cu încălcarea unei norme de ordine publică și nici nu pot nesocoti asemenea norme.

Legea nu este permite acoperirea nulităţii absolute rezultând din redactarea cererii de chemare în judecată de o persoană juridică, în calitate de mandatar al altei persoane juridice, dispoziţiile art. 84 din Codul de procedură civilă fiind imperative şi de strictă interpretare.

Sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată promovată  cu nerespectarea prevederilor legale , astfel cum acestea au fost interpretate  prin  mijloace de unificare a practicii judiciare ,nu poate fi acoperită, deoarece încălcarea dispoziţiilor referitoare la reprezentarea procesuală reprezintă unul dintre cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări (art. 176 pct. 2 din Codul de procedură civilă),. În consecinț,.  nu sunt incidente dispoziţiile art. 177 din Codul de procedură civilă referitoare la situaţiile în care instanţa poate dispune înlăturarea vătămării, fără anularea actului. Aceasta mai ales  pentru că art. 177 alin. (1) C.pr.civ. are ca premisă „înlăturarea vătămării fără anularea actului” de procedură viciat. Or, în cazul nulităților relative la reprezentarea procesuală, nulitatea este „necondiționată de vătămare” (art. 176 pct. 2 C.pr.civ.). Textul normativ este clar, neechivoc.

Dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că, atunci când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, nu sunt incidente în ipoteza încălcării art. 84 alin. (1) C.pr.civ.

 Art. 82 alin. (1) C.pr.civ. se referă la situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost formulată printr-un reprezentant care nu şi-a dovedit calitatea, iar nu la situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost formulată printr-un reprezentant căruia legea nu îi recunoaşte această calitate, conform interpretării general obligatorie a prevederilor art. 84 alin. (1) C.pr.civ., dată prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016) și Decizia nr. 19 din 19 martie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018), ambele pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nulitatea ce poate rezulta ca urmare a nesocotirii regulilor privind reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată nu poate fi acoperită prin însuşirea cererii de către un mandatar care îndeplineşte, pe seama persoanei juridice titular al cererii, condiţiile prevăzute de lege în materia reprezentării convenţionale, dacă sunt încălcate regulile prevăzute de art. 84 alin. (1) C.pr.civ.

Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice  este facultativă, persoanele juridice păstrându-şi permanent posibilitatea de a sta în justiţie prin reprezentantul legal.  În măsura în care nu  se pot îndeplini exigenţele impuse de prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, persoanele juridice au posibilitatea de a introduce acţiuni şi de a formula cereri, a ridica excepţii şi a propune probe, precum şi de a efectua orice alt act procesual prin reprezentantul legal.

Reglementarea prevăzută de art. 84 alin. (1) și alin. (3) C.pr.civ. a fost supusă controlului de constituționalitate în mai multe rânduri.

Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea reglementărilor examinate, în raport de motivele invocate în susținerea excepțiilor de constituționalitate cu care a fost sesizata, prin decizia nr. 246/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, decizia nr. 221 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 5 iulie 2019, decizia nr. 303/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1217 din 19 decembrie 2022.

Printr-unul din considerentele deciziei nr. 246/2017 s-a reținut: „Codul de procedură civilă oferă remedii procedurale pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, stabilind, prin art. 82 alin. (1), obligaţia instanţei de a da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată” (par. 24).

Dezlegarea în discuție nu justifică și nu lămurește soluția dată în dispozitivul deciziei.              Procedeul reflectă una din desele interferențe ale Curții Constituționale în filozofia legislativă și în atribuția exclusivă a instanțelor de judecată de a interpreta legea în vederea aplicării sale, astfel că această dezlegare nu poate deveni, pentru practicienii dreptului, o grilă de lectură a reglementărilor din materia nulității necondiționate a reprezentării procesuale, pentru se contrazice, astfel, dezlegarea general obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor legale privind reprezentarea în judecată a persoanelor juridice. Chestiunea are importanță deoarece, și în prezent, în practică, instanțele de judecată sunt confruntate cu invocarea de către cei interesați a considerentului analizat din Decizia Curții Constituționale, sub argumentul general obligatoriu al acesteia.

Pentru corecta aplicare a regulilor privind reprezentarea procesuală, legea a reglementat detaliat situația în care cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să reflecte raporturile de reprezentare care stau la baza eliberării dovezii calității de reprezentant, în cazul reprezentării prin avocat sau consilier juridic.

Potrivit art. 194 lit. b) C.pr.civ., cererea va cuprinde numele, prenumele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, iar in cazul reprezentarii prin avocat, numele, prenumele acestuia si sediul profesional; dovada calitatii de reprezentant, in forma prevazuta la art. 151 C.pr.civ., se va alatura cererii.

Dispozitia prevazuta de art. 194 lit. b) C.pr.civ se interpreteaza in sensul ca, atunci cand reprezentantul partii, persoana fizica sau juridica, este mandatar neavocat sau consilier juridic, cererea va cuprinde numele, prenumele si calitatea celui care reprezinta partea in proces si dovada conform art. 151 C.pr.civ, iar cand reprezentantul partii este avocat sau consilier juridic se mentioneaza numele, prenumele acestuia, calitatea rezultand implicit si, in plus, sediul profesional si dovada calitatii de reprezentant, conform art. 151 C.pr.civ., ambele situatii vizand contextul existentei unui singur raport de reprezentare.

In cazul in care exista raport dublu de reprezentare, adica persoana fizica are mandatar conventional sau legal care, la randul sau, a dat mandat unui avocat, este necesar, prin raportare la dispozitiile art. 151 C.pr.civ, sa se mentioneze in cerere atat numele, prenumele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, cat si sa se anexeze dovada - adica procura autentica conform art. 151 alin. (1) C.pr.civ sau copie legalizata de pe inscrisul doveditor al calitatii sale, conform art. 151 alin. (3) C.pr.civ. si, de asemenea, in cadrul celui de-al doilea raport de reprezentare, sa se mentioneze numele, prenumele avocatului si sediul profesional si sa se anexeze dovada calitatii de reprezentant, conform art. 151 alin. (2) C.pr.civ.

Acelasi rationament se aplica si in cazul persoanei juridice, in acest caz existand intotdeauna un raport de reprezentare implicit, adica raportul persoana juridica - organ de administrare, conform ar. 209 C.civ. si, astfel, in cazul reprezentarii prin avocat a persoanei juridice, intotdeauna va exista un raport dublu de reprezentare: cel prevazut de art. 209 C.civ. si cel conventional.

Astfel, in cazul in care persoana juridica este reprezentata si convențional, nu exista nici o ratiune pentru care sa nu se mentioneze in cerere numele si calitatea celui care reprezinta partea - adica organul de administrare, si sa se aduca dovada calitatii prevazuta la 151 alin. (4) C.pr.civ in acest sens, tocmai pentru a verifica daca persoana care a formulat actiunea in numele persoanei juridice si a dat mandat avocatului este abilitat, conform art. 209 C.civ.

*

O introspecție asupra reprezentării procesuale a părților în judecată și asupra regimului juridic al nulității ca sancțiune de drept procesual, care gsrantează respectarea condițiilor prevăzute de lege în materia prezenței părților în procedura urmată în cursul unui proces, demonstrează că sistemul de drept trebuie să  ofere mecanisme funcţionale apte a proteja efectiv drepturile subiective,   dar și  de a  înlătura inechitățile în aplicarea strictă a legii.

Recurgerea la justiția civilă statală este adesea un demers complex şi costisitor, iar pe alocuri ermetic şi imprevizibil. Aversiunea faţă de funcționarea sistemului de justiţie este înlăturată și dacă instanțele de judecată dau un răspuns unic la problemele similare sau identice ridicate de interpretarea sistemului normativ privind reprezentarea procesuală, iar doctrina și practica judiciară a instanțelor în materia reprezentării părților în judecată este cunoscută de public.Se pot identifica soluții pentru a se înlătura  diferențele cu privire la posibilitatea de acces la apărarea profesionalizată, de a se facilitează accesul la informația juridică, pentru a se depăşi eventuale bariere psihologice. Și astfel se poate consolida încrederea  în sistemul judiciar.