Suspendarea facultativă a judecății potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Repere teoretice și metodologice[1]
Rezumat: Întreruperea cursului judecății prin „suspendarea judecății” nu poate interveni decât în condițiile și pentru cazurile prevăzute de lege, deoarece una din regulile de bază ale procesului civil este aceea că activitatea de judecată trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final.
În situația particulară a cazului de suspendare facultativă a judecății reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri judecătorești „potrivnice”, situație anormală privind raporturile dintre părțile care au supus instanțelor de judecată drepturi, interese, situații juridice cărora le este aplicabilă, în principiu, aceeași lege.
În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat că suspendarea judecății în ipoteza acestei dispoziții legale satisface nevoile pragmatice ale dezideratului bunei administrări a justiției, respectiv evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii”, cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți. Dispoziția legală se aplică în situațiile în care există o dependență procesuală între litigiul ce urmează a se soluționa și litigiul ce determină măsura suspendării, deoarece măsura procesuală a suspendării judecății vizează o „chestiune prejudicială” de a cărei soluționare ar putea depinde hotărârea ce va fi pronunțată în cauza dedusă judecății.
Cuvinte-cheie: suspendarea judecății; administrarea justiției; chestiune prejudicială.
Abstract: The interruption of the trial process through “suspension of the trial” can only occur under the conditions and for the cases provided by law, as one of the basic rules of civil procedure is that the judicial activity must be characterized by continuity through the logical unfolding of procedural acts and facts until the final result.
In the particular situation of the optional suspension of the trial regulated by article 413 paragraph 1 point. 1 of the Civil Procedure Code, the pronouncement of contradictory court decisions is prevented, an abnormal situation regarding the relations between the parties who have submitted to the courts rights, interests, and legal situations to which, in principle, the same law applies.
In doctrine and jurisprudence it has been appreciated that the suspension of the trial in the hypothesis of this legal provision satisfies the pragmatic needs of the desideratum of good administration of justice, namely avoiding the pronouncement of contradictory decisions, with undesirable effects on the stability of the legal relations existing between the parties. The legal provision applies in situations where there is a procedural dependency between the dispute to be resolved and the dispute that determines the suspension measure, as the procedural measure of suspending the trial concerns are “prejudicial issue” on whose resolution the decision to be pronounced in the case submitted to the court may depend.
Keywords: suspension of the trial; administration of justice; prejudicial issue.
Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: „(1) Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți (...)”.
În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat că suspendarea judecății în ipoteza acestei dispoziții legale satisface nevoile pragmatice ale dezideratului bunei administrări a justiției, respectiv evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii[2], cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți.
Dispoziția legală se aplică în situațiile în care există o dependență procesuală între litigiul ce urmează a se soluționa și litigiul ce determină măsura suspendării, deoarece măsura procesuală a suspendării judecății vizează o „chestiune prejudicială” de a cărei soluționare ar putea depinde hotărârea ce va fi pronunțată în cauza dedusă judecății.
Textele normative cu privire la mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare a judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt identice cu cele cuprinse în prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 1865. În consecință, este firească tendința interpretării și aplicării prevederilor normative în discuție în raport de doctrina și jurisprudența dezvoltate în legătură cu prevederile Codului de procedură civilă 1865.
S-a statuat că „incidentul procedural al suspendării judecății întemeiat pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 1865 nu poate fi invocat în considerarea efectelor pe care partea preconizează a le avea hotărârea din cauza pendinte asupra hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea, textul de lege precitat impunând, dimpotrivă, demersul invers, respectiv a stabili influența hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea asupra hotărârii din dosarul pendinte în care se solicită suspendarea”[3].
În principiu, procedura suspendării facultative a judecății, pentru toate cazurile prevăzute de lege, este o „procedură preventivă”, care intervine în cursul procesului. În consecință, „suspendarea judecății” se constituie într-o situație de excepție. Întreruperea cursului judecății prin „suspendarea judecății” nu poate interveni decât în condițiile și pentru cazurile prevăzute de lege, deoarece una din regulile de bază ale procesului civil este aceea că activitatea de judecată trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final.
În situația particulară a cazului de suspendare facultativă a judecății reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri judecătorești „potrivnice”, situație anormală privind raporturile dintre părțile care au supus instanțelor de judecată drepturi, interese, situații juridice cărora le este aplicabilă, în principiu, aceeași lege. Clarificarea unor astfel de situații implică timp și noi procese, iar, în final, recurgerea la calea de atac a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., calificată ca reprezentând „constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat”[4].
Fundamentul și funcțiile procesuale ale reglementărilor ce alcătuiesc instituția „autorității lucrului judecat” s-au aflat din totdeauna în conexiune cu măsura procesuală a suspendării facultative a judecății, inclusiv în cazul reglementat de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care permite instanței de judecată să aprecieze, în concret, dacă existența unei alte judecăți între aceleași părți influențează sau nu mersul firesc al procesului în care se constată existența reală a acestui tip de „chestiune prejudicială” care determină și impune soluționarea incidentului procedural privind suspendarea judecății.
Doctrina a apreciat că suspendarea facultativă a judecății „constituie un instrument util pentru a se preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau retractare, întrucât judecata pentru a cărei soluționare definitivă se cere suspendarea se constituie într-o chestiune prejudicială în cauza în care se invocă incidentul suspendării facultative”[5].
O astfel de „apreciere a instanței de judecată” a impus și impune și în actuala reglementare verificarea existenței sau inexistenței unei posibile dezlegări judiciare în procesul pentru a cărui soluționare printr-o hotărâre judecătorească definitivă se solicită suspendarea judecății, a relației de „dependență procesuală” dintre cele două litigii în curs de desfășurare și a oportunității luării măsurii față de interesele generale și interesele particulare aflate în coliziune. Totdeauna adoptarea sau respingerea măsurii suspendării judecății trebuie să se realizeze în raport de „tiparul legal” al reglementărilor privind autoritatea lucrului judecat.
Până la 1 februarie 2013, data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă 2010, legea reglementa posibilitatea revizuirii dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, „în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate” [art. 322 pct. 7 C. proc. civ. 1865].
În doctrina veche se considera că dispozitivul hotărârii stabilește dreptul recunoscut sau negat de hotărârea judecătorească și, ca atare, autoritatea de lucru judecat trebuie să rezulte din dispozitiv[6]. Soluționarea incidentului procedural privind suspendarea judecății impunea „identificarea dreptului” a cărei existență/inexistență va fi stabilită prin dispozitivul hotărârii definitive și irevocabile ce se va pronunța în procesul în legătură cu finalizarea căruia se solicită suspendarea judecății. Era decisiv ceea ce se preconizează că se va decide în raport de „dreptul care formează obiectul procesului” și, în consecință, va fi reflectat în dispozitiv.
În practica judiciară s-a considerat că soluțiile date asupra mijloacelor de apărare cuprinse în considerentele hotărârii judecătorești definitive și irevocabile nu au autoritate de lucru judecat decât în raport cu litigiul respectiv, individualizat prin identitatea de obiect, părți și cauză, fiind esențial ceea ce s-a decis și este reflectat în dispozitiv. Era posibilă reiterarea aceleiași chestiuni litigioase într-un proces ulterior, ceea ce genera riscul unor hotărâri contradictorii[7]. Pentru astfel de „situații” ce ar fi urmat să fie „dezlegate” în alt proces, nu se impunea suspendarea judecății.
Existența unei practicii cristalizate în timp a instanțelor și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor în discuție, coroborate cu argumentele oferite de doctrină, au făcut ca, pe de o parte, chestiunile de drept privind interpretarea și aplicarea acestora să nu aibă un caracter de „noutate”, iar problematica de drept să nu prezinte o dificultate, chiar și după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, deși configurarea instituției autorității lucrului judecat s-a modificat substanțial. Codul de procedură civilă 2010 reglementează autoritatea lucrului judecat ca un efect al hotărârii judecătorești: „În ce privește conținutul acestui efect, el își păstrează dubla funcțiune: negativă, prin interzicerea unei noi judecăți asupra chestiunii litigioase tranșate deja, și, respectiv, pozitivă, dând posibilitatea oricăreia dintre părți să se folosească și să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, în măsura în care ar avea legătură cu soluționarea pricinii ulterioare”[8]. Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, „creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară”.
Aplicarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a continuat să fie dependentă de modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. privind revizuirea în cazul în care „există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”. Considerând că revizuirea în caz de hotărâri potrivnice vizează aceeași situație, iar soluțiile ce pot fi date în soluționarea cererii de revizuire sunt identice, după 2013, practica judiciară s-a orientat exclusiv după jurisprudența dezvoltată pe baza textului vechi de procedură civilă, care avea în vedere exclusiv efectul negativ al autorității de lucru judecat[9]. În doctrină s-a reținut că, deși art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu mai reține, în mod expres, condiția triplei identități (părți, obiect, cauză), aceasta „se desprinde din trimiterea pe care textul o face la instituția autorității de lucru judecat”[10].
Chiar și în raport de prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care prevede expres că autoritatea de lucru judecat se manifestă și la nivelul considerentelor, în privința chestiunilor litigioase dezlegate (eadem quaestio), s-a considerat că prin soluția pe care legea o prevedea în caz de admitere a cererii de revizuire – anularea celei de-a doua hotărâri – legiuitorul nu a permis reanalizare a acestei din urma hotărâri, iar contrarietatea la nivelul considerentelor, dacă ar fi acceptată în sfera revizuirii, ar conduce la o reconsiderare a celei de a doua hotărâri, prin eliminarea de la baza ei a chestiunii litigioase dezlegate anterior; soluția nu ar corespunde soluției impuse de lege, respectiv anularea hotărârii.
În consecință, s-a concluzionat că „revizuirea reprezintă un remediu numai în cazul încălcării autorității de lucru judecat ce se manifestă la nivelul dispozitivelor celor două hotărâri judecătorești”[11].
În raport de prevederile exprese, limitative, ale ipotezei normative prevăzută de art. 413 alin. (1) C. proc. civ., în practică, pentru a se aprecia că se impune suspendarea judecății, se verifică îndeplinirea, în concret, a următoarelor condiții:
– să existe un litigiu în curs de judecată de a cărui soluționare depinde soluția ce va fi adoptată în cauza a cărei suspendare este solicitată;
– litigiul care impune suspendarea judecății să fi survenit după începerea procesului ce face obiectul cauzei a cărei suspendare este solicitată;
– luarea măsurii suspendării judecății să fie oportună în ansamblul raporturilor juridice dintre părți.
Sunt puse în balanță interesele și drepturile părților prin prisma și a interesului general al soluționării cu celeritate a cauzei.
Doctrina a apreciat că pentru a se dispune suspendarea potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 sunt necesare două condiții cumulative:
„a) soluția dintr-un proces să depindă de rezolvarea unei chestiuni prejudiciale ce se judecă într-un alt dosar. Chestiunea prejudicială este acea problemă care trebuie rezolvată de instanța competentă, în prealabil și în mod irevocabil, urmând să fie invocată cu putere de lucru judecat în orice alt proces.
A forma „obiectul unei alte judecăți” înseamnă că problema cu valoare de chestiune prejudicială este cercetată de o instanță judecătorească sau de un organ de jurisdicție;
Pentru aplicarea măsurii procesuale a suspendării judecății este necesară „îndeplinirea cumulativă a două condiții[13]:
S-a reținut că este esențială stabilirea „existenței unei alte judecăți” privitoare la un drept, care „odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat cu efectele lucrului judecat în orice alt proces, potrivit celor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.”[15].
Este de precizat că dreptul trebuie să facă obiectul unei „alte judecăți”, nu al unui „alt dosar”.
Faptul că într-o cauză înregistrată pe rolul unei instanțe nu s-a fixat primul termen de judecată și nu se îndeplinesc alte acte de procedură decât cele specifice procedurii de verificare a cererii de chemare în judecată și regularizarea acestei, potrivit art. 200 C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia că această „altă judecată” nu se află pe rolul instanțelor judecătorești. În practica judiciară se cunosc situații în care și în astfel de cazuri[16] s-au formulat cereri de „suspendare a judecății”, dintre care unele sunt admise cu motivarea că în cauza invocată cu titlu de „chestiune prejudicială” sunt supuse dezlegării unele aspecte care au legătură cu litigiul în care s-a formulat cerere de suspendare.
Fiecare dintre opiniile invocate evocă dependența luării măsurii suspendării judecății fie de existența unei „chestiuni prejudiciale ce se judecă în alt dosar”[17], fie de „existența sau inexistența unui drept care să genereze o anumită soluție”[18].
„Chestiunea prejudicială” a fost definită ca „o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă”[19]. Într-o interpretare „clasică” sunt „chestiuni prejudiciale” acele aspecte care trebuie, la fel ca și „chestiunile prealabile”, să fie soluționate înainte de a se trece la judecata fondului pricinii, pe care o influențează într-o manieră mai mult sau mai puțin determinantă. „Chestiunea prejudicială” poate fi invocată și pe calea apărării.
Problema juridică – obiect al unei „chestiuni prejudiciale” – poate avea o influență hotărâtoare asupra unei excepții procesuale, ori asupra fondului cererii principale și se opune cu autoritate de lucru judecat, inclusiv sub forma efectului pozitiv al lucrului judecat în procesul în care a fost invocată.
Prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au ca finalitate și evitarea unor soluții divergente cu privire la aceeași „chestiune litigioasă” soluționată în litigii aflate în legătură, purtate între aceleași părți.
Problematica se impune a fi clarificată prin descifrarea conținutului noțiunii tehnico-juridice de „chestiune litigioasă” în materia reglementată de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a sensului „dependenței procesuale” a soluțiilor date în procese urmate concomitent între aceleași părți, în raport de identificarea corectă a „existenței/inexistenței unui drept” – obiect al unei judecăți ce impune legătura dintre procesele aflate în curs, purtate între aceleași părți.
Termenul „chestiune litigioasă” este mai larg decât acela de „problemă”, care în limbajul obișnuit semnifică o „întrebare”, dar și o „chestiune, problemă” sau o „discuție; cauză”[20].
Într-o definiție cuprinzătoare, „chestiunea litigioasă” este „orice punct care a fost dezbătut contradictoriu în fața instanței și care a fost realmente tranșat de către aceasta”[21].
În funcție de natura chestiunii litigioase ce trebuie soluționate, distingem între „chestiuni de fapt” și „chestiuni de drept”.
Marja de „oportunitate” în chestiunile ce țin de domeniul deciziilor judiciare „discreționare” impune totdeauna obligativitatea motivării soluției prin care se identifică o „chestiune de drept” ce se impune a fi tranșată de instanța de judecată, prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente. Aceasta o diferențiază de „chestiunile de fapt”.
Scutul de protecție oferit de dezlegarea unei „chestiuni litigioase” nu se limitează la aceeași situație de fapt, ci vizează „un aspect sau un punct litigios dintr-un raport de drept” (substanțial sau procesual) ce urmează a fi dezlegat printr-o hotărâre definitivă.
Dacă acest raport de drept se află în legătură cu raportul de drept litigios dedus unei judecăți în curs de desfășurare, se impune „oprirea temporară” a cursului judecății, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.
Identitatea de chestiune litigioasă (eadem quaestio) în materia lucrului judecat semnifică ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii în fața instanței și ceea ce, în cele din urmă, instanța a decis.
În practică, desemnarea „chestiunilor litigioase” se face și prin sintagma „aspecte litigioase”.
Sunt reunite elemente ce țin de obiectul și cauza unei cereri de chemare în judecată și al apărărilor formulate. Pentru aceasta, de la caz la caz, ar trebui să se observe dacă este vorba de același bun determinat (idem corpus), de aceeași cantitate (eadem quantitas), dar și de același drept (idem ius). Interesează nu numai „obiectul material”, ci și „dreptul subiectiv” care poartă asupra acelui obiect, inclusiv scopul final urmărit printr-un demers în justiție.
„Chestiunea litigioasă” se diferențiază prin caracterul ei individual și relativ.
Nu orice chestiune disputată în fața instanței de judecată este și o „problemă” de drept veritabilă.
Prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normativ[22] (în continuare, „Legea nr. 310/2018”) s-au modificat prevederile art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă, după cum urmează: „(4) Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat”[23].
Modificarea normativă a configurării modului de soluționare a cererii de revizuire prin precizarea soluției în cazul în care se găsește fondată cererea de revizuire întemeiată pe motivul că s-a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat impune reconsiderarea interpretării și aplicării prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport de configurarea diferită a autorității de lucru judecat în Codul de procedură civilă.
Sintagma „existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți” – împrejurare ce impune invocarea și soluționarea incidentului procedural al suspendării judecății – este în strânsă conexiune cu concepte tehnico-juridice și instituții procesuale cu un nou conținut.
Sunt relevante îndeosebi prevederile art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ. și ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru a se determina incidența sau nu, limitele aplicării, condițiile de admisibilitate a cazului de suspendare facultativă a judecății unui proces, prevederile art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ. se impun a fi interpretate având ca premisă observații concrete privind: ce fel de dezlegări ale instanței de judecată și tipul de hotărâri care sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat (art. 430 C. proc. civ.); conținutul efectelor pe care le produce lucrul judecat: efectul pozitiv și efectul negativ (art. 431 C. proc. civ.); care este conținutul cererilor, dar și al apărărilor invocate în procesul de soluționarea definitivă a căruia depinde soluționarea corectă a procesului în care se solicită suspendarea judecății.
Fundamentul și funcțiunea reglementărilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și cele prevăzute de art. 430 alin. (2) C. proc. civ. relative la efectul considerentelor „prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă” sunt aceleași.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”. Efectul de lucru judecat al considerentelor „prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă” este decisiv.
Dezlegările judiciare ce intră sub efectul autorității de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive vizează, de la pronunțarea hotărârii, soluțiile date pe fond – în tot sau în parte, soluțiile date unei excepții procesuale sau oricărui alt incident.
Și considerentele hotărârii judecătorești prin care s-a dezlegat „o chestiune litigioasă” dedusă judecății în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, intră sub puterea efectului pozitiv al lucrului judecat.
Sunt incluse și soluțiile date apărărilor de fond invocate în cauză, în situația în care pârâtul nu are simplă poziție procesuală defensivă. Prin astfel de apărări se opun drepturi ori situații juridice în care se află reclamantul sau pârâtul datorită circumstanțelor particulare ale raporturilor juridice create între părți, sau „în puterea legii”. Soluția dată unor astfel de apărări, deși nu s-ar regăsi în dispozitivul hotărârii, reprezintă o „chestiune litigioasă soluționată”, care are efectul autorității de lucru judecat al considerentelor, în accepțiunea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Se impune regula potrivit căreia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).
Chiar dacă instanța nu se pronunță prin dispozitiv asupra apărărilor de fond, considerentele hotărârii judecătorești în cadrul cărora aceasta a analizat apărarea respectivă au autoritate de lucru judecat într-un litigiu ulterior.
Este vorba și despre considerentele care justifică soluția din dispozitivul hotărârii, dar și de „motivele decizorii”[24], respectiv acelea care, fără a explica în mod direct soluția din dispozitiv, conțin ele însele soluții asupra unor apărări ale pârâtului[25] sau asupra unor „chestiuni prealabile”[26] invocate de părți, de natură să influențeze însă rezolvarea raportului juridic principal dedus judecății.
Există și „chestiuni litigioase” a căror dezlegare se va regăsi în considerente de sine stătătoare (altele decât cele decisive care fac corp comun cu dispozitivul) și care doar anticipează și premerg soluția dată unui litigiu. Și astfel de „chestiuni litigioase în curs de clarificare” într-un alt proces impun suspendarea unui proces dacă, în tot sau în parte, soluția ce urmează a fi dată procesului în care se invocă suspendarea judecății este dependentă de dezlegarea „chestiunii litigioase” ce face obiectul acelui proces pendinte.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este necesară întrunirea triplei identități de elemente între cele două procese. Ceea ce trebuie să se regăsească în ambele procese, în considerarea relativității lucrului judecat, este identitatea de părți. Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. Distinct, instanța de judecată sesizată cu cererea de suspendare a judecății va verifica și legătura directă sau indirectă dintre raporturile juridice deduse judecății în cauzele în raport de care se examinează existența sau inexistența „dependenței procesuale” (totale sau parțiale) a soluției ce urmează a fi pronunțată în cauza în care se solicită suspendarea.
În condițiile în care prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. vizează însă „existența sau inexistența unui drept” care „face obiectul unei alte judecăți”, evidențierea „chestiunii litigioase în curs de clarificare” într-o altă judecată, pendinte, este suficientă și satisface fundamentul și finalitatea măsurii de excepție a „suspendării judecății”. Dezlegarea aceleiași „chestiuni litigioase” în mod diferit generează „hotărâri potrivnice”, a căror existență și menținere în circuitul civil general este anormală. Remediul acestei situații este revizuirea. Prevenirea producerii unui asemenea risc se face prin aplicarea corectă a măsurii „suspendării judecății” în asemenea situații, măsură apreciată în concret, de la caz la caz.
Chiar dacă, strict tehnic, noțiunea de „chestiune litigioasă în curs de clarificare” nu poate fi echivalată cu sintagma „drept care face obiectul alte judecăți”, interpretarea art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în sensul că pentru suspendarea judecății este necesară și suficientă identificarea unei „chestiuni litigioase” ce face obiectul unei alte judecăți pendinte și a legăturii de „dependență procesuală” a soluțiilor din cele două procese corespunde noii reglementări a autorității lucrului judecat din actualul Cod de procedură civilă.
Exigențele interpretării sistematice și istorico-teleologice a dispozițiilor normative, astfel cum a fost prezentată anterior, respectă legea și previne existența unor hotărâri potrivnice.
Soluția corespunde exigențelor principiilor consecvenței în judecată.
Interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative analizate corespunde concepției legiuitorului privind respectul „dreptului spus de judecător” printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Potrivit Noului Cod de procedură civilă, indiferent de conduita procesuală a părților, judecătorul este obligat să respecte autoritatea lucrului judecat și să împiedice reluarea dezbaterii unor chestiuni litigioase tranșate de o instanță de judecată și, implicit, respectarea unui adevăr judiciar definitiv stabilit. În măsura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași. Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, „creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară”.
Cererea pentru suspendarea judecății în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. constituie un „incident procedural”, iar judecata pentru a cărei soluționare definitivă se solicită suspendarea se constituie într-o „chestiune prejudicială” în raport de cauza în care se solicită suspendarea judecății. În consecință, procedura suspendării judecății vizează o „chestiune prejudicială”[27], în accepțiunea de „aspect care, ca și chestiunile prealabile, să fie soluționat înainte de a se trece la judecata fondului pricinii”. „Chestiunea prejudicială” se deosebește de „chestiunea prealabilă”[28].
Sintagma „chestiune prealabilă” desemnează obiecțiunile referitoare la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a chestiunii principale.
„Chestiunea prealabilă” se deosebește de „chestiunea principală” (privind obiectul pretenției deduse judecății), precum și de „chestiunea prejudicială”. Aceasta din urmă semnifică un incident procedural, în principiu de competența unei alte instanțe decât aceea sesizată cu chestiunea principală, a cărei soluționare impune suspendarea judecării cauzei în cursul căreia s-a ivit[29].
Prin „chestiune prejudicială” se înțelege „acea problemă care trebuie rezolvată de instanța competentă, în prealabil și în mod irevocabil, urmând să fie invocată cu putere de lucru judecat în orice alt proces”[30].
„Fenomenul prejudiciabilității” în procesul civil nu este decât consecința procesuală a relativității raporturilor juridice. În sensul efectului pozitiv al autorității hotărârii pronunțate într-un litigiu anterior, în cel de-al doilea litigiu instanța nu numai că nu refuză să ia în considerare hotărârea precedentă, ci chiar se sprijină pe ea.
Formal, cererea de suspendare a cauzei pentru motivul analizat va trebui să cuprindă:
– o expunere succintă a obiectului litigiului și a faptelor pertinente (cauza juridică și temeiul de drept al cererii principale și, eventual, al cererii reconvenționale și al cererilor accesorii formulate în cauză), a stadiului acestuia, dacă acestea au legătură cu litigiul în care se solicită suspendarea judecății;
– identificarea „chestiunii litigioase” a cărei dezlegare printr-o hotărâre definitivă ar putea influența soluția dată în cauza în care se solicită suspendarea;
– necesitatea evitării unei contrarietăți între hotărâri judecătorești diferite cu privire la eventuale dezlegări diferite a aceleiași „chestiuni litigioase”.
Se atașează cererii formulate în scris acte procedurale ale părților sau ale instanței de judecată din dosarul față de care ar urma să se dispună suspendarea.
În jurisprudență s-a apreciat că nu este obligatorie atașarea dosarului față de care se dispune suspendare, atâta timp cât instanța de fond are suficiente elemente la dosar în baza cărora să stabilească obiectul și cadrul procesual din acel dosar.
În plus, în măsura în care dosarul față de care s-a dispus suspendarea se află în arhiva aceleiași instanțe, prin rolul activ cu care judecătorul a fost învestit de lege, acesta poate solicita verificare dosarului, precum și consultarea sistemului ECRIS în vederea verificării necesității suspendării cauzei.
Obiectul cererii de suspendare a judecății îl constituie „incidentul procedural” ivit în cursul procesului privind existența unei „chestiuni litigioase în curs de clarificare” printr-o hotărâre definitivă într-un alt proces urmat între aceleași părți, aflat în curs de judecată, iar soluționarea cauzei a cărei suspendare se solicită depinde, în tot sau în parte, de modul în care se soluționează „chestiunea litigioasă” în discuție pentru a se pronunța suspendarea cauzei.
Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este necesară stabilirea un raport de interdependență între cauza care se judecă și o altă judecată. Este necesar ca raportul de interdependență să fie într-o singură direcție, respectiv soluționarea cauzei a cărei suspendare se solicită să depindă de soluția care se va pronunța în cealaltă cauză și nu invers.
În cazul reglementat de art. 413 alin. (1) pct.1 C. proc. civ. sunt în conflict interese și drepturi cu caracter general (principiul celerității judecății, principiul legalității) precum și drepturi și interese particulare: dreptul uneia dintre părți de a solicita suspendarea judecății pentru ca procesul să se finalizeze printr-o hotărâre judecătorească definitivă, conformă cu tiparul legal al acestui act al instanței de judecată și dreptul părții care se opune luării măsurii suspendării judecății la judecarea cauzei în termen optim și previzibil.
De aceea, adoptarea măsurii suspendării judecății prin aprecierea judecății nu se poate face discreționar. Se impune ca judecata să aibă în vedere ce urmăresc părțile și să găsească modalitatea optimă de rezolvare a cererii de suspendare a judecății în condiții de deplină respectare a ordinii drept.
Din perspectiva necesității unei aprecieri motivate privind oportunitatea aplicării măsurii suspendării legea reglementează controlul judiciar distinct al încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecății, prin recurs, în limitele în care sunt reglementate condițiile procedurale de exercitare și judecată a recursului, inclusiv din perspectiva motivelor limitate expres de lege pentru această cale de atac.
În realitate, se verifică exclusiv conformitatea luării măsurii cu legea. „Standardul de referință” al adoptării măsurii, precum și al controlului judiciar al acesteia îl constituie dispozițiile legale care permit interpretarea și aplicarea corectă a principiului celerității judecății, atenuat de măsura suspendării judecății, și principiul securității juridice, în componenta sa privitoare la consecvența și coerența interpretării și aplicării legii în activitatea de judecată.
Este vorba de evaluarea unor elemente legale, deci de „chestiuni de drept”, chiar dacă, în principiu, conexiunea dintre „elementele de fapt” și „elementele de drept” este dificil a fi ignorată în materia procesului civil, în care „dreptul se aplică la fapte”. De altfel, procesul civil are drept scop soluționarea construcțiilor juridice alcătuite dintr-un fundament factual calificat juridic (temei juridic) invocat de reclamant prin cererea principală și prin apărarea opusă acesteia de către pârât.
„Standardul de referință” în materia suspendării voluntare a judecății în ipoteza avută în vedere de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este constituit de materia reglementării autorității lucrului judecat, inclusiv sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat.
Soluțiile practicii judiciare prin care se resping cereri de suspendare a judecății cu argumentul că prelungirea procedurii judiciare, ca urmare a suspendării judecății, este inoportună în contextul în care partea care a solicitat suspendarea va avea posibilitatea să inițieze un demers judiciar ulterior procesului respectiv (în raport, bineînțeles, de rezultatul acestuia), fără a se pune problema unei identități de cauză juridică, cu referire directă la cererea de revizuire a unor eventuale hotărâri contradictorii, nu satisfac standardul legal de referință explicat anterior.
Soluționarea incidentului procedural privind suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reclamă lămurirea conținutului raporturilor juridice a căror desfășurare a dat naștere litigiului în cauza în care se pretinde că ar determina soluția ce urmează a fi dată în cauza în care se solicită suspendarea judecății.
Nu se pun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei.
Se verifică exclusiv aspectele procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare.
Soluționarea incidentului procedural relativ la „suspendarea judecății” se realizează cu respectarea regulilor de bază ale contradictorialității și ale dreptului la apărare. Este vorba de soluționarea unei cereri formulate pe parcursul procesului care vizează abaterea de la regulile și rațiunea formelor procesuale concepute pentru a asigura fluența și continuitatea procedurii de judecată pentru obținerea cu celeritate a unei hotărâri judecătorești.
În mod obișnuit, competența instanței se întinde asupra întregii pricini, sub toate aspectele ei[31]. În privința incidentelor procedurale, art. 124 alin. (2) C. proc. civ. prevede faptul că acestea sunt soluționate de instanța în fața căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
În consecință, incidentul procedural al „suspendării judecății” pentru motivul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se soluționează de instanța în fața căreia a fost invocat.
Soluția privind incidentul procedural în discuție se adoptă avându-se în vedere explicațiile și punctele de vedere ale părților.
Sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora prin cererile și apărările părților se stabilesc obiectul și limitele activității de judecată. Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Cererea de suspendare a judecății se dezbate în contradictoriu, cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.
Nu este suficient ca fiecare parte să cunoască apărările, în fapt și în drept, ale celeilalte părți, ceea ce se realizează prin comunicarea actului de procedură al părții care solicită suspendarea judecății, de preferință, formulat în scris.
Apărările trebuie discutate și argumentate în fața instanței de judecată, chiar dacă temeiurile pentru care se invocă acest incident procedural în cursul judecății depășesc cuprinsul cererii de chemare în judecată sau al întimpinării, deoarece legea îngăduie acest lucru. Art. 22 alin. (5) C. proc. civ. și art. 224 C. proc. civ. subliniază că instanța de judecată este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept de drept invocate.
Sunt necesare, uneori, explicații și lămuriri suplimentare, prezentate de părți oral sau în scris, dar și o corectă calificarea juridică a actelor și faptelor invocate de părți, inclusiv a apărărilor acestora, pentru identificarea „chestiunii juridice” a cărei dezlegare interesează deopotrivă cauzele în curs de judecată în legătură cu care se invocă incidentul procedural în discuție. Se evită încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, pe care fiecare parte dintr-un litigiu o poate opune într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea celui din urmă litigiu.
În acest caz, nu este necesar să fie îndeplinită tripla identitate reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia nu se permite reluarea unui proces între aceleași părți, purtând asupra aceluiași obiect și întemeiată pe aceeași cauză.
Este suficient ca, în judecata ulterioară în care se va pronunța „ultima hotărâre”[32] să fie adusă în discuție „o chestiune litigioasă” în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente. Dezlegările „chestiunilor litigioase” cuprinse în „prima hotărâre” care a rămas definitivă sunt obligatorii.
Normele de drept incidente, de drept procesual sau de drept substanțial, mai ales cele din materia autorității de lucru judecat, se aplică în soluționarea cererii de suspendare a judecății pentru cazul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., chiar în lipsa unor temeiuri de drept precis indicate de părți. Este important să se evite reluarea dezbaterilor asupra a ceea ce s-ar tranșa deja jurisdicțional prin hotărârea definitivă pronunțată în cauza pendinte de care depinde soluționarea cauzei în care s-a solicitat suspendarea judecății.
Soluția dată incidentului procedural privind „suspendarea judecății”, inclusiv „aprecierea” instanței de judecată privind oportunitatea soluției, va fi motivată.
Echitatea este criteriul general al limitării arbitrariului, în cazurile în care legea acordă puterea instanței de judecată de a aprecia și a decide în funcție de circumstanțe, ca în cazul soluționării cererii de suspendare a judecății. Ea poate fi controlată judiciar pe calea recursului, în cazul încheierilor prin care se dispune suspendarea judecății.
În doctrină s-a exprimat și opinia potrivit căreia dacă dezlegarea cauzei „depinde” de existența sau inexistența dreptului a cărei dezlegare face obiectul altei judecăți, din rațiuni ce țin de prevenirea încălcării autorității de lucru judecat, „cum poate fi facultativă suspendarea, ignorând asemenea decisive circumstanțe”[33].
Suspendarea judecății potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. poate fi pusă în discuția părților, din oficiu. Soluția este favorizată de procedura instituită de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor care obligă la verificări în sistemul ECRIS pentru a fi identificate alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleași persoane, împotriva acelorași persoane și având același obiect, dovada fiind atașată dosarului cauzei. Dacă o astfel de verificare dezvăluie situații ce permit cunoașterea de către instanță și de către părți a elementelor necesare pentru stabilirea obiectului și cadrul procesual din alt dosar aflat în curs de judecată, nu există niciun impediment legal ca incidentul procedural invocat din oficiu de către instanța de judecată să fie dezlegat în lipsa unei cereri de suspendare a cauzei formulată de vreuna dintre părți.
Instanța se pronunță asupra cererii de suspendare a cauzei printr-o încheiere cu caracter interlocutoriu, supusă recursului la instanța superioară[34][35], cu respectarea prevederilor art. 414 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 485 C. proc. civ.[36].
În ipoteza în care suspendarea judecății este dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 414 alin. (1) C. proc. civ., încheierea are caracter definitiv.
Instanța de judecată poate reveni motivat asupra măsurii suspendării potrivit art. 413 alin. (3) C. proc. civ., dacă se dovedește că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia.
În cazul în care s-a dispus suspendarea, aceasta operează față de toate părțile din proces, procesul rămânând în nelucrare. Orice act făcut pe perioada suspendării este lovit de nulitate.
Potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății.
Cererea de suspendare a judecății este o apărare procedurală, care are ca obiect incidentul procedural privind luarea măsurii de suspendare a judecății în cazurile prevăzute de lege. În consecință, cererea poate fi formulată și în apel.
Prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. cuprind interdicții procedurale ce vizează exclusiv cererile formulate în justiție nu și apărările. Cu respectarea regimului lor juridic acestea pot fi invocate pentru prima dată în calea de atac, inclusiv apărări referitoare la raportul juridic de drept substanțial dedus judecății prin cererea de chemare în judecată. Sunt admisibile și apărările procedurale.
Cererea de suspendare a apelului întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu face excepție de la regulă. Interesează stadiul procesual în care se află litigiul în care este în curs de dezlegare „o chestiune litigioasă”, data începerii procesului aflat în apel față de data începerii procesului a cărei soluționare poate influența, în tot sau în parte, soluția dată în judecata apelului a cărei suspendare se solicită precum și apărările – de fond sau procedurale – invocate prin motivele de apel ori apărările – de fond sau procedurale – invocate de intimat în combaterea apelului.
[1] Studiul a fost publicat în volumul „In honorem Gabriel Boroi”, editori D.N. Teohari și B. Dumitrache, Ed. Hamangiu, București, 2024.
[2] C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 771.
[3] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 554/2014, www.iccj.ro.
[4] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 3659/2012, www.iccj.ro.
[5] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. 1, Ed. All Beck, București, 2001, p. 430.
[6] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1957, p. 324.
[7] Pentru dezvoltări, a se vedea A. Nicolae, Partea din hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat, în R.R.D.P. nr. 6/2007, p. 77-93.
[8] A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea hotărârilor judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 95-96.
[9] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Naţional, București, 1997, vol. II, pp. 432-457; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 382-412.
[10] V.M. Ciobanu, L. Zidaru, Căile de atac din perspectiva noului Cod de procedură civilă, în Noile Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 408.
[11] Tr.C. Briciu, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1420-1421.
[12] M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2008, p. 690.
[13] L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020, p. 258.
[14] Pentru situația suspendării judecății chiar și în ipoteza în care cauza pentru soluționarea căreia se solicită suspendarea este suspendată, a se vedea A.G. Alecu, Suspendarea judecății unei cauze în raport cu altă cauză suspendată, în R.R.D.P. nr. 2/2023.
[15] G. Boroi, op.cit. supra., p. 480.
[16] Prin ipoteză, pârâtul nu poate cunoaște existența și cuprinsul unui dosar în care nu a fost citat.
[17] M. Tăbârcă, Gh. Buta, op.cit., supra, p. 690.
[18] L. Zidaru, P. Pop. op. cit., supra, p. 258.
[19] M.N. Costin, I. Leș, M.ș. Minea, C.M. Costin, S. Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 244.
[20] M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p. 69.
[21] H. Motulsky, Pour une délimitation plus précise de l’autorité de la chose jugée en matiere civile, Recueil Dalloz, Sirey, 1968, p. 11.
[22] M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018.
[23] Pentru protecția „autorității de lucru judecat” prin procedura revizuirii, a se vedea A. Nicolae, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în lumina noilor dispoziții procedurale, 27.02.2018, www.juridice.ro.
[24] I. Deleanu,V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 80; A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 284-295.
[25] Este vorba despre apărările care pun în discuția validitatea temeiului de fapt al pretențiilor reclamate prin cererea principală, a căror rezolvare se regăsește în considerentele hotărârii judecătorești, care dobândesc autoritate de lucru judecat în cazul hotărârilor judecătorești definitive, chiar dacă soluționarea lor nu se reflectă în cuprinsul dispozitivului.
[26] Pentru dezvoltări privind „triada logică tradițională” a procesului civil, a se vedea I.I. Bălan, Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile/prejudiciale în temeiul Codului de procedură civilă, în Dreptul nr. 6/2015.
[27] Pentru dezvoltări privind distincția dintre „chestiunea prejudicială” față de „chestiunea prealabilă”, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 216-227.
[28] Relația dintre „chestiunea prejudicială și chestiunea prealabilă în materie penală este o relație de la parte la întreg: orice chestiune prejudicială este o chestiune prealabilă, dar nu orice chestiune prealabilă este și chestiune prejudicială; a se vedea A. Nicolae, op.cit. supra, nota 1, p. 218.
[29] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 635.
[30] Pentru dezvoltări privind „triada logică tradițională” a procesului civil, a se vedea I.I. Bălan, Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile/prejudiciale în temeiul Codului de procedură civilă, în Dreptul nr. 6/2015.
[31] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977, p. 185-186.
[32] În accepțiunea art. 509 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ.
[33] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
[34] Pentru ipoteza încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății.
[35] În același sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a 2-a, revăzutăși adăugită, Ed. Naţional, București, 2018, p. 389 și nota nr. 184; pentru opinia contrară, în sensul că încheierea prin care se respinge cererea de suspendare este susceptibilă de recurs doar odată cu fondul, iar nu pe cale separată în temeiul art. 414 alin. (1) C. proc. civ., a se vedea: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 622. Prin dec. civ. 1480/2012, I.C.C.J., s. I-a civ. a decis că încheierea prin care s-a soluționat cererea de suspendare poate fi atacată cu recurs pe cale separată, indiferent dacă aceasta a fost admisă sau respinsă (a se vedea www.juridice.ro).
[36] Potrivit dispoziției normative în discuție „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată”.