Introducere
1.1. Drepturile de proprietate intelectuală sunt reglementate ca ”drepturi exclusive”, prin norme de drept european care asigură cadrul de armonizare a normelor naționale.
Din sfera largă a drepturilor de proprietate intelectuală, ne vom raporta în prezentul studiu la dreptul la marcă, relevant deoarece marca este un instrument al concurenței loiale[1]. Dreptul substanțial la marcă este armonizat prin Directiva nr. 2436/2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci1, ale cărei dispoziții sunt interpretate în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1001/2017 privind marca Uniunii Europene[2]. În dreptul intern, dreptul la marcă este reglementat prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice[3].
Dreptul procedural aplicabil în cazul încălcării dreptului la marcă este armonizat prin Directiva nr. 48/2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală[4], transpusă în legislația internă prin OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială[5]. Domeniul de aplicare a Directivei nr. 48/2004 este restrâns, potrivit art. 2, la ”încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de legislația comunitară și/sau legislația internă a statului membru în cauză”. Din Declarația Comisiei privind art. 2[6] reiese că Directiva nr. 48/2004 se aplică numai drepturilor de proprietate intelectuală protejate în dreptul intern al statelor membre ca „drepturi exclusive”. Declarația Comisiei nu face referire la concurența neloială. În același sens, Studiul de impact care a stat la baza adoptării Directivei nr. 943/2016[7] precizează că, în mod ”contrar Acordului TRIPS, legislația Uniunii Europene privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală se aplică numai încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală formale”[8] (care au parcurs proceduri de înregistrare - n.ns.).
1.2. Dreptul concurenței neloiale este un drept național. Armonizarea la nivelul dreptului european vizează anumite aspecte ale dreptului concurenței neloiale.
Standardul minim de protecție împotriva concurenței neloiale este impus prin normele de drept internațional public ale Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale[9]. Dispozițiile art. 10 bis din Convenție obligă statele semnatare ”să asigure [...] o protecție efectivă împotriva concurenței neloiale”, prin care se înțelege ”orice act de concurență contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială” [art. 10 bis alin. (2), Convenție]. Art. 10 bis nu distinge între acte de concurență neloială raportate la drepturi de proprietate intelectuală și alte categorii de acte de concurență neloială. Combaterea concurenței neloiale este obiect al protecției proprietății industriale [art. 1, alin. (2), Convenție].
Obligația stabilită prin articolul 10 bis a fost reiterată prin dispozițiile art. 2 (1) din Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS)[10], aprobat, în numele actualei Uniuni Europene, prin Decizia nr. 94/800/CE[11]. Având în vedere domeniul foarte larg al comportamentelor apte să fie calificate ca „neloiale”, legiuitorul european a optat să reglementeze distinct anumite aspecte ale concurenței neloiale. Sunt relevante pentru prezentul studiu Directiva nr. 29/2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori[12], Directiva nr. 943/2016 privind secretul comercial[13], Directiva nr. 114/2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă[14].
În dreptul român, protecția împotriva concurenței neloiale este reglementată prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale[15]. Directivele enumerate au fost transpuse prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor[16], Ordonanța de urgență nr. 25/2019 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate care constituie secrete comerciale împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative[17], Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă[18].
2.1. Delimitări
Drepturile de proprietate intelectuală, între care dreptul la marcă, la care se limitează prezentul studiu, sunt protejate ca „drepturi exclusive” [art. 39 alin. (1), Legea nr. 84/1998], dobândite în urma eliberării certificatului de înregistrare a mărcii[19] de către autoritățile competente[20]. În temeiul dreptului său exclusiv, titularul este singurul care poate utiliza marca înregistrată în activități comerciale (punere pe piață, publicitate, export, etc.), pentru produsele și serviciile indicate în cererea de înregistrare a mărcii.
Caracterul exclusiv al dreptului la marcă este conferit de prerogativa titularului de a permite sau interzice oricărui terț săvârșirea unor acte de utilizare a unui semn distinctiv, care intră în sfera dreptului său [art. 39 alin. (2) - art. 45, Legea nr. 84/1998]. Încalcă dreptul la marcă orice act de utilizare a unui semn distinctiv care aduce atingere funcțiilor mărcii înregistrate[21]. Funcția esențială a mărcii este aceea de a indica și garanta consumatorilor originea comercială a produselor și serviciilor desemnate în activități comerciale. Dreptul la marcă este încălcat dacă prin utilizarea unei semn distinctiv de către un terț, se creează în percepția consumatorilor impresia că produsele sau serviciile desemnate provin de la aceeași întreprindere sau de la întreprinderi între care există o legătură de tip economic sau juridic (protecție împotriva riscului de confuzie cu privire la originea comercială a produselor sau serviciilor desemnate). Alte funcții ale mărcii, protejate de lege, sunt funcția de indicare a calității, de comunicare, de investiții și de publicitate[22]. Dreptul la marcă este încălcat dacă marca a dobândit un renume ca urmare a activităților comerciale ale titularului, iar prin utilizarea neautorizată a unui semn distinctiv, fără motiv justificat, un terț obţine foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori aduce atingere acestuia (protecție împotriva diluării mărcii de renume, parazitării mărcii de renume, denigrării mărcii de renume, fără condiția existenței unui risc de confuzie).
Dreptul concurenței neloiale reglementează obligația întreprinderilor de a nu concura prin practici comerciale neloiale. Art. 10 bis alin. (3) din Convenția de la Paris enumeră, cu titlu exemplificativ, practici comerciale neloiale precum: ”1. orice fapte care sunt de natură sa creeze, prin oricare mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent (protecția împotriva confuziei în activități comerciale); 2. afirmațiile false, în exercitarea comerțului, care sunt de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent (protecția împotriva denigrării în activități comerciale); 3. indicațiile sau afirmațiile a căror folosire, în exercitarea comerțului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare cu privire la natura, modul de fabricație, caracteristicile, aptitudinea la întrebuințare sau cantitatea mărfurilor”. Cele trei tipuri de acte de concurență neloială reprezintă standardul minim de protecție pe care statele semnatare se obligă să îl asigure[23]. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 11/1991, constituie concurență neloială „orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube concurenţilor” [art. 2 alin. (1) lit. d)].
Art. 21 alin. (2)-(8) din Legea nr. 11/1991 exclude, de principiu, cumulul de protecție împotriva concurenței neloiale pe calea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 și protecția împotriva anumitor fapte ilicite, pe calea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile legilor adoptate pentru transpunerea Directivelor prin care au fost reglementate anumite aspecte ale concurenței neloiale (Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă și Legea nr. 363/2007), respectiv cumulul de protecție pe calea acțiunii în concurență neloială și acțiunea în contrafacere, întemeiată pe dispoziții ale legilor din materia drepturilor de proprietate industrială (inclusiv Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice).
2.2. Interferențe
Protecția prin drept la marcă înregistrată și protecția împotriva concurenței neloiale apără interesele întreprinderilor concurente, ale consumatorilor, precum și un interes de ordine publică[24].
Riscul de confuzie în percepția consumatorilor cu privire la originea comercială a produselor sau serviciilor este o condiție sine qua non pentru exercitarea acțiunii în contrafacere, în temeiul dreptului la marcă înregistrată [art. 39 alin. (2), lit. a) și b), coroborat cu art.102 alin. (2) lit. a) și b), Legea nr. 84/1998]. Riscul de confuzie presupune utilizarea unor semne distinctive, cu sau fără funcția de indicare a originii comerciale a produselor sau serviciilor, de către întreprinderi între care nu există nicio legătură de tip economic. De exemplu, utilizarea unui semn distinctiv ca denumire comercială sau ca parte a unei denumiri comerciale poate fi interzisă de titularul mărcii înregistrate [art. 39 alin. (3) lit. e), Legea nr. 84/1998].
Confuzia ca urmare a folosirii unui semn distinctiv ca firmă sau nume comercial, emblemă sau pe un ambalaj, așadar, fără funcția de indicare a originii comerciale a produselor sau serviciilor, este o condiție pentru exercitarea acțiunii în concurență neloială [art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991]. Tot confuzie, în sensul legii concurenței neloiale, este și „inducerea în eroare” a consumatorilor („beneficiari”) și a comercianților prin utilizarea unor „mențiuni false privind [...] mărcile” [art. 5 lit. f) din Legea nr. 11/1991]. Înțelesul noțiunii de „confuzie” în sensul art. 10 bis alin. (3) pct. 1 este de confuzie între produse sau servicii, sau incapacitatea de a distinge între acestea[25].
Atât în cazul acțiunii în contrafacere, cât și în cazul acțiunii în concurență neloială, aprecierea riscului de confuzie se face în mod global, din perspectiva consumatorilor vizați, în raport de similarități stabilite prin compararea, pe de o parte, a semnelor distinctive din punct de vedere vizual, fonetic, conceptual și, pe de altă parte, a produselor și serviciilor desemnate de aceste semne. Aceste etape de raționament, caracteristice soluționării pe fond a unei acțiuni în contrafacere, au fost preluate și aplicate în soluționarea acțiunilor în concurență neloială.
„Practicile comerciale loiale” stabilesc limitele dreptului la marcă înregistrată [art. 45 alin. (2), Legea nr. 84/1998]. Un terț poate utiliza marca înregistrată în ipotezele strict prevăzute de lege [art. 45 alin. (1), Legea nr. 84/1998], dacă această utilizare este conformă cu „practicile comerciale loiale”. Or, termenul „practici loiale” aparține sferei dreptului concurenței neloiale, nu este definit, mai mult, înțelesul său variază în raport cu standardele de integritate și cinste ale societății[26].
Protecția mărcilor de renume împotriva diluării, parazitării și denigrării, în lipsa risc de confuzie cu privire la originea comercială a produselor sau serviciilor desemnate, presupune examinarea problemei dacă anumite acte săvârșite de terți în activități comerciale aduc atingere funcțiilor mărcii de indicare a calității, de comunicare, de investiții și de publicitate[27]. Aceasta presupune evaluarea intereselor concurente ale titularului de marcă, concurenților și consumatorilor, raportat la interesul public de a proteja concurența[28]. Acest tip de raționament, caracteristic soluționării acțiunii în concurență neloială, a fost preluat în soluționarea acțiunii în contrafacerea unei mărci de renume.
Protecția mărcilor de renume împotriva diluării, parazitării și denigrării creează incertitudini prin extinderea sferei dreptului la marcă, diminuarea diferențelor dintre aceasta și sfera concurenței neloiale, în cadrul căreia acest tip de protecție își află justificarea[29]. De exemplu, dovada existenței unui risc de modificare a comportamentului economic al consumatorului mediu al produselor desemnate de marca de renume sau un risc serios ca o astfel de modificare să se producă în viitor[30], ca urmare a actelor de utilizare de către pârât a unui semn similar mărcii de renume este o condiție obiectivă pentru admiterea acțiunii în contrafacere întemeiată pe un drept la marcă de renume. Noțiunea tehnico-juridică „deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor” este definită ca ”folosirea unei practici comerciale cu scopul de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, determinându-i astfel să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o”, prin dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relațiile cu consumatorii[31]. Este o practică comerciale incorectă acea practică înșelătoare, care induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină, sau este susceptibilă să-l determine să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007], precum și acea „activitate de comercializare privind produsul, inclusiv publicitatea comparativă, creând o confuzie cu alt produs, marca, numele sau cu alte semne distinctive ale unui concurent” [art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007]. Este evidentă suprapunerea dintre sfera de reglementare a protecției mărcii împotriva riscului de confuzie, precum și a protecției mărcii de renume împotriva diluării, parazitării și denigării, prin Legea nr. 84/1998 și sfera de reglementare a practicilor comerciale incorecte (neloiale) în raporturile cu consumatorii, atât în ce în ce privește deformarea comportamentului economic al consumatorului, precum și în ce privește confuzia cu marca altui comerciant, prin Legea nr. 363/2007.
Suprapunerea sferelor de reglementare, sau, cel puțin dificultatea de a stabili granițele și raporturile dintre protecția juridică prin drept la marcă, protecția împotriva concurenței neloiale și protecția împotriva practicilor incorecte ale comercianților în relațiile cu consumatorii se datorează și reglementării protecției mărcii împotriva riscului de confuzie prin utilizarea mărcii în publicitate comparativă într-un mod contrar Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă[32] [art. 39 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 84/1998] și a protecției consumatorilor împotriva confuziei cu marca unui concurent ca urmare a practicilor comerciale incorecte înșelătoare prin publicitatea comparativă [art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007].
În opinia profesorului Jérôme Passa[33], Directiva nr. 29/2005[34], transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 363/2007, a armonizat complet regimul juridic aplicabil practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor în relațiile cu consumatorii și a absorbit regimul juridic aplicabil acțiunii în concurență neloială, deoarece Directiva nr. 29/2005 are un câmp larg de aplicare, ce include orice practică comercială neloială de publicitate, vânzare sau furnizare de produse către consumatori, aptă să producă un risc de confuzie sau să beneficieze injust de renumele unei mărci (parazitism). Potrivit jurisprudenței CJUE, faptul că părțile în litigiu sunt profesioniști nu împiedică aplicarea Directivei nr. 29/2005[35], fiind excluse din câmpul de aplicare al Directivei numai acele acte de concurență neloială care aduc atingere exclusiv intereselor economice ale concurenților, cum ar fi încălcarea secretelor comerciale.
Drepturile de proprietate intelectuale sunt apărate pe calea acțiunii în contrafacere, care sancționează încălcarea unui drept[36]. Acțiunea în contrafacere dobândește natura juridică a dreptului substanțial apărat[37]. Caracterul exclusiv al drepturilor de proprietate intelectuală determină calificarea drepturilor de proprietate intelectuală ca drepturi exclusive in rem[38]. Deoarece existența dreptului de proprietate intelectuală nu depinde de existența unui raport contractual sau de concurență cu un terț, drepturile sunt opozabile erga omnes[39]. Numai calificarea drepturilor de proprietate intelectuală ca drepturi in rem, opozabile erga omnes poate explica de ce pentru admiterea acțiunii în contrafacere prin care reclamantul solicită instanței să interzică pârâtului săvârșirea unor acte de utilizare a creației intelectuale protejate sunt necesare numai dovada existenței dreptului de proprietate intelectuală în patrimoniul reclamantului și dovada că actul de utilizare al pârâtului încalcă sfera exclusivității dreptului de proprietate intelectuală. Cu excepția situației în care reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești, sunt indiferente și nu se examinează pe fondul acțiunii în contrafacere: existența prejudiciului, culpa pârâtului și existența unei legături de cauzalitate între fapta de încălcarea a dreptului la marcă și prejudiciu.
În schimb, acțiunea în concurență neloială sancționează încălcarea unei obligații[40] și are natura juridică a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, pentru admiterea căreia este necesară întrunirea condițiilor cumulative privind fapta ilicită (comportamentul concurențial neloial), prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Până la soluționarea definitivă a acțiunii în contrafacere, măsurile provizorii de interzicere a încălcării, de încetare a încălcării, de conservare a probelor pot fi solicitate pe calea unei cereri întemeiate pe dispozițiile normative cu caracter special expres reglementate în materia drepturilor de proprietate intelectuală prin art. 978-979 C.pr.civ., care se aplică cu prioritate. Este exclusă completarea dispozițiilor art. 979 alin. (1) cu prevederile de drept comun privitoare la condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială [art. 997 alin. (1) C.pr.civ.], având în vedere că normele de la art. 979 alin. (1) C.pr.civ. sunt complete sub aspectul condițiilor de instituire a măsurilor provizorii, iar trimiterea prin art. 979 alin. (4) se face numai la procedura de soluționare a cererii de ordonanță președințială, reglementată prin art. 999 C.pr.civ.[41]
În cazul acțiunii în concurență neloială, măsurile provizorii pot fi dispuse în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 11/1991: „În vederea prevenirii unei pagube iminente, instanţele judecătoreşti competente pot dispune, în procedură de urgenţă, în cazul în care constată, la o primă evaluare, existenţa unor practici de concurenţă neloială, încetarea, respectiv interzicerea acestora până la soluţionarea cauzei.” Aceste dispoziții legale cu caracter special se coroborează cu normele drept comun din materia cererii de ordonanță președințială [art. 997-1.002 C.pr.civ.], condițiile cumulative de admisibilitate a cererii fiind cele stabilite prin art. 997 alin. (1) C.pr.civ.: aparența de drept (prima facie, pârâtul săvârșește acte de concurență neloială), existența unui caz grabnic (urgența), caracterul provizoriu al măsurilor de încetare sau interzicere, scopul măsurilor provizorii este păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, sau prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, sau înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Pentru ipoteza în care, inclusiv pentru soluționarea acțiunii în concurență neloială, competența teritorială aparține Tribunalului București, raportat la diferențele dintre natura și obiectul celor două tipuri de acțiuni civile, competența materială procesuală[42] de soluționare a acțiunii în contrafacere aparține secțiilor a III-a, a IV-a și a V-a (secții civile de drept comun), iar competența materială procesuală de soluționare a acțiunii în concurență neloială aparține secției a VI-a (secția specializată pentru litigii cu profesioniști[43]). Competența materială procesuală a secțiilor specializate ale Tribunalului este de ordine publică[44]. Specializarea primei instanţe (complet/secţie) se aplică în mod corespunzător şi în calea de atac[45].
Acțiunea în contrafacere și acțiunea în concurență neloială au cauze și scopuri diferite, astfel că nu pot fi exercitate concomitent decât atunci când actele de contrafacere sunt distincte de actele de concurență neloială[46]. Este incident principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, care împiedică pronunțarea unor soluţii contradictorii în dezlegarea acelorași chestiuni de fapt deduse judecății unor secții diferite din cadrul aceluiași Tribunal, sau unor instanțe diferite, având în vedere că, în cazul ambelor acțiuni în contrafacere și în concurență neloială, reclamantul poate alege să învestească instanța de la domiciului pârâtului, sau instanța de la locul săvârșirii faptei.
Este însă o problemă de calificare juridică, de competența instanțelor judecătorești, problema dacă un semn distinctiv este sau nu folosit în activități comerciale cu funcție de marcă (funcția de indicare a originii comerciale, de indicare a calității, de comunicare, de investiții și de publicitate[47]), ceea ce justifică exercitarea acțiunii în contrafacere, în temeiul Legii nr. 84/1998 sau dacă semnul este folosit cu o funcție diferită de una din funcțiile mărcii (ca nume comercial, sau emblemă), ceea ce justifică exercitarea acțiunii în concurență neloială, în temeiul Legii nr. 11/1991.
Problema de calificare juridică ține de soluționarea pe fond a acțiunii civile cu care instanța este învestită și presupune examinarea unui probatoriu din perspectiva percepției globale a consumatorilor produselor și serviciilor desemnate de semnele comparate. Calificarea juridică a faptelor litigioase din perspectiva reclamantului nu leagă instanța, care este obligată să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile [art. 22 alin. (1) C.pr.civ.], indiferent dacă sunt sau nu indicate de parte[48].
Revine așadar instanțelor judecătorești sarcina de a califica juridic acțiunea civilă care are ca obiect interzicerea utilizării unui anumit semn distinctiv de către un terț ca fiind o acțiune în contrafacere sau o acțiune în concurență neloială, în urma examinării situației de fapt pe care se întemeiază pretenția concretă dedusă judecății, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) C.pr.civ.[49].
Dacă reclamantul învestește instanța cu un capăt de cerere principală întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 84/1998, calificată de reclamant ca acțiune în contrafacere și cu un al doilea capăt de cerere principală întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991, calificată de reclamant ca acțiune în concurență neloială, iar pârâtul formulează cerere reconvențională de anulare a înregistrării mărcii, sau de decădere a titularului din drepturile conferite de marcă, care este admisă de instanță, este rațional ca secția învestită cu acțiunea în contrafacere să califice corect acțiunea și să soluționeze unitar ambele capete de cerere.
Dacă reclamantul solicită, pe calea acțiunii în contrafacere, obligarea pârâtului la încetarea săvârșirii faptelor ilicite de încălcare a dreptului exclusiv de proprietate intelectuală, iar prima instanță de fond respinge cererea, cu motivarea că în patrimoniul reclamantului nu există dreptul exclusiv pretins, se ridică problema dacă, în calea de atac a apelului, reclamantul poate formula, în temeiul acelorași fapte deduse judecății primei instanțe, o acțiune în concurență neloială, cu același obiect: obligarea pârâtului la încetarea săvârșirii faptelor ilicite. Răspunsul nostru este că, în acest caz, nu se modifică nici cauza, nici obiectul cererii de chemare în judecată, dat fiind că sunt deduse judecății aceleași fapte care justifică aceeași pretenție[50]. Calificarea juridică propusă inițial de reclamant nu leagă instanța de apel, care, în condițiile art. 22 alin. (4) C.pr.civ., este în drept să restabilească o calificare juridică corectă a faptelor alegate. În apel, calificarea juridică diferită a faptelor litigioase nu reprezintă o modificare a cauzei, cu condiția ca faptele să fi fost afirmate în fața primei instanțe[51].
Pentru aceste argumente, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (4) C.pr.civ., nu se justifică atribuirea competenței de soluționare a acțiunii în contrafacere anumitor secții din cadrul Tribunalului și a competenței de soluționare a acțiunii în concurență neloială unei alte secții din cadrul Tribunalului. Atribuirea competenței de soluționare a acțiunii în contrafacere și a acțiunii în concurență neloială unei singure secții din cadrul Tribunalului este o soluție care răspunde interferențelor și suprapunerilor dintre cele două acțiuni, care depind de dinamica procesului, fiind determinate de actele de procedură ale părților și ale instanței.
Concluzii
Între acțiunea în contrafacere și acțiunea în concurență neloială există numeroase interferențe și suprapuneri, datorate dificultăților de calificare juridică a situației de fapt deduse judecății, respectiv de delimitare a sferei exclusivității dreptului la marcă. Având în vedere necesitatea de a proteja consumatorul împotriva riscului de confuzie, dar și împotriva stabilirii unei legături de tip economic sau comercial între întreprinderi diferite, sfera protecția împotriva concurenței neloiale tinde să se extindă, spre a facilita protecția împotriva încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii. Limitele dintre cele două acțiuni, dificil de stabilit, presupun examinarea apărărilor și probelor administrate de ambele părți. Deoarece este de competența instanței judecătorești să califice juridic acțiunea cu care a fost învestită, în raport de dinamica litigiului, se justifică atribuirea competenței de soluționare a ambelor acțiuni în contrafacere și în concurență neloială aceleiași secții din cadrul Tribunalului.
---
[1] Knaak, Roland and Kur, Annette and von Mühlendahl, Alexander, The Study on the Functioning of the European Trade Mark System (November 1, 2012). Max Planck Institute for Intellectual Property & Competition Law Research Paper No. 12-13, Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=2172217, ultima accesare la 6 aprilie 2026.
1 Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015, JO L 336 23.12.2015.
[2] Regulamentul (UE) 2017/1001 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2017, JO L 154 16.6.2017.
[3] Republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020.
[4] Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, JO L 157 30.4.2004.
[5] Publicată în M.Of. nr. 643 din 20 iulie 2005.
[6] Declarația Comisiei privind articolul 2 din Directiva 2004/48/CE [...] (2005/295/CE), publicată în JO L 94, 13.4.2005, accesibilă la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=CELEX:32005C0295 (ultima accesare pe 6 aprilie 2026).
[7] Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale, JO L 157, 15.6.2016.
[8] Commission Staff Working Document Impact Assessment Accompanying the document proposal for a Directive of the European Parliament and of the Council on the protection of undisclosed know-how and business information (trade secrets) against their unlawful acquisition, use and disclosure (SWD/2013/0471 final), accesibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=swd:SWD_2013_0471 (ultima accesare la 6 aprilie 2026).
[9] Convenție din 1883 de la Paris pentru protecția proprietății industriale, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968, publicată în B.Of. nr. 1 din 06.01.1968.
[10] Acordul TRIPS din 22 decembrie 1994, publicat în ediție specială a Jurnalului Oficial din 01.01.2007; constituie Anexa 1C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
[11] Decizia Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994), JO L 336, 23.12.1994.
[12] Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, OJ L 149 11.6.2005.
[13] Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale, cit supra, nota 6.
[14] Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă, JO L 376, 27.12.2006.
[15] Publicată în M.Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
[16] Publicată în M.Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007.
[17] Publicată în M.Of., nr. 309 din 19 aprilie 2019.
[18] Republicată în M.Of. nr. 158 din 18 iulie 2008.
[19] Care face dovada întinderii protecției legale, în cazul dreptului la marcă, în raport de reprezentarea grafică a semnului distinctiv și clasele de produse și servicii indicate în cererea de înregistrare.
[20] Autorități naționale (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, OSIM) și europene (Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală, EUIPO).
[21] CJUE, cauza Arsenal Football Club, C-206/01, par. 51.
[22] CJUE, cauza L'Oréal și alții, C-487/07, par. 58.
[23] Decizia Organului de Soluționare a Litigiilor (”Dispute Settlement Body”, ”DSB”) din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului („OMC”), în cazurile WT/DS435/R, WT/DS441/R, WT/DS458/R și WT/DS467/R, para. 7.2677.
[24] Decizia DSB, OMC, cit. supra, para. 7.2680.
[25] Decizia DSB, OMC, cit. supra para. 7.2714.
[26] M. Senftleben, Article 10bis of the Paris Convention as the common denominator for protection against unfair competition in national and regional contexts, JIPLP, 2024, Vol. 19, No. 2, pp. 81 și urm.
[27] CJUE, cauza L'Oréal și alții, C-487/07, par. 58.
[28] A. Kur, Trademarks Function, Don't They? CJUE Jurisprudence and Unfair Competition Principles, Max Planck Institute for Innovation and Competition Research Paper No. 14-05, care citează pe AG Kokott în cazul CJUE, Viking Gas, C-46/10, para. 45 și urm., para. 55 și urm.
[29] G. Dinwoodie, Dilution as Unfair Competition: European Echoes. Intellectual Property at the Edge: The Contested Contours of IP, Rochelle Cooper Dreyfuss and Jane C. Ginsburg, eds., Cambridge University Press, 2014, Oxford Legal Studies Research Paper No. 37/2013, accesibil la adresa: https://ssrn.com/abstract=2249044, ultima accesare pe 7 aprilie 2026.
[30] Hotărârea TUE în cazul T-510/19, Puma, para. 141 și urm.
[31] Publicată în M.Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007.
[32] Republicată în M.Of. nr. 158 din 18 iulie 2008.
[33] J. Passa, D'importantes précisions sur les rapports entre l'action en concurrence déloyale et le régime des pratiques commerciales déloyales: large absorption de la première par le second, Propriétés intellectuelles, juillet, 2025, no. 96, pp. 26-28.
[34] Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, OJ L 149 11.6.2005.
[35] CJUE, cauza C-371/20, Peek & Cloppenburg, para. 28.
[36] R. Dincă, Protecția secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 233.
[37] E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, București, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, 1932, p. 251 și V.M. Ciobanu, Considerații privind acțiunea civilă și dreptul la acțiune, în RRDP nr. 3/2010, pp. 11-19.
[38] L. Desaunettes-Barbero susține că „Recunoașterea unor drepturi exclusive in rem este mijlocul legislativ adecvat pentru a transforma informația în bunuri aflate în comerț”, în Premise—Intellectual Property and Unfair Competition: Two Regulatory Paradigms with Different Purposes and Apparatus, în Trade Secrets Legal Protection. Munich Studies on Innovation and Competition, vol 19. Springer, Cham. https://doi.org/10.1007/978-3-031-26786-4_3, ultima accesare pe 7 aprilie 2026. Pe larg, privitor la natura juridică a acțiunii în contrafacere, a se vedea S. Florea, Proceduri civile în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Dobândirea, apărarea și stingerea drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 112-132.
[39] L. Desaunettes-Barbero, op. cit. supra.
[40] R. Dincă, op. cit. supra, pp. 232-233.
[41] Pentru argumentele dezvoltate pe larg, a se vedea S. Florea, Probleme privind apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin măsuri provizorii, studiu prezentat în cadrul Conferinței naționale de procedură civilă „Perspective și evoluții în principiile fundamentale ale procedurii civile”, Institutul de Cercetări Juridice”Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, București, 19-20 iunie 2025, accesibil la adresa https://ssrn.com/abstract=5351105, ultima accesare pe 6 aprilie 2026.
[42] Decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, nr. 18 din 17 octombrie 2016, accesibilă la adresa https://www.iccj.ro/2016/10/17/decizia-nr-18-din-17-octombrie-2016/, ultima accesare pe 7 aprilie 2026.
[43] Deși criteriul ”litigii între profesionist/neprofesionist” a fost considerat nerelevant pentru stabilirea competenței materiale procesuale prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, indicată supra.
[44] Decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, nr. 17 din 17 septembrie 2018.
[45] Decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, nr. 4 din 24 aprilie 2023, accesibilă la adresa https://www.iccj.ro/2023/06/27/decizia-nr-4-din-24-aprilie-2023-2/, ultima accesare pe 7 aprilie 2026.
[46] R. Dincă, op. cit. supra, p. 233.
[47] CJUE, cauza L'Oréal și alții, C-487/07, par. 58.
[48] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020, pp. 17-19.
[49] Potrivit cărora: „Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”.
[50] Cour de cassation, Pourvoi n° 24-17.016, 18 mars 2026, ECLI:FR:CCASS:2026:CO00135, accesibil la adresa https://www.courdecassation.fr/decision/69bad384cdc6046d471a6127, ultima accesare la 7 aprilie 2026.
[51] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit. supra, p. 459.