Marca face parte, alături de numele comercial și de emblemă din categoria semnelor distinctive utilizate de profesioniști/comercianți în legătură cu desfășurarea unei activități economice.
Articolul își propune să evidențieze asemănările și deosebirile dintre regimurile juridice aplicabile fiecăruia dintre aceste semne distinctive, posibilele conflicte care se pot ivi între aceste drepturi și posibilitățile de soluționare a lor, având în vedere legislația altor țări europene, propunerile de reformare a Directivei 2008/95/CE de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci și dispozițiile Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară.
1. Aspecte introductive privind reglementarea semnelor distinctive protejate în legea română prin drept la marcă, drept la nume comercial și drept la emblemă
1.1. Fiecare dintre aceste semne distinctive este legal definit:
– marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative etc., cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi (art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice);
– firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului). Sunt aplicabile și prevederile Codului civil, art. 226: (1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut. (2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.
– emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990)
1.2. Din definițiile legale reiese din ce pot consta aceste semne distinctive
– marca poate fi orice semn susceptibil de reprezentare grafică: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative;
– numele comercial este un nume sau o denumire care identifică un comerciant;
– emblema poate fi un semn sau o denumire. Legea nu distinge, astfel că, la fel ca în cazul mărcii, emblema poate fi orice semn, îndeosebi desene, litere, cifre, elemente figurative.
Observăm că același semn distinctiv poate fi protejat prin drept la marcă, drept la nume comercial sau drept la emblemă toate dobândite de același titular. Este posibil și ca același semn distinctiv sau ca un semn distinctiv similar cu acesta să fie protejat, prin drepturi distincte, în numele unor titulari diferiți.
1.3. Definițiile legale relevă scopul pentru care legea protejează aceste semne, sau, altfel spus, funcția în vederea căreia le este recunoscută protecția juridică:
– în cazul mărcilor: funcția este aceea de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi;
– în cazul numelor comerciale funcția este aceea de identificare a comerciantului; numele comercial este unul dintre atributele de identificare ale acesteia;
– în cazul emblemelor: funcția este aceea de a deosebi un comerciant de un altul de acelaşi gen. Noțiunea tehnico-juridică ‘‘altul de același gen’’ relevă că deosebirea nu este numai între comercianți, ci și între felul (genul) activității economice desfășurate. Cu alte cuvinte, interesează și felul produselor și al serviciilor comercializate în cadrul activităților economice desfășurate, în raport de clasificarea activităților din economia națională (codul CAEN).
1.4. Scopul reglementării regimului juridic aplicabil semnelor distinctive este acela de a organiza activitatea economică concurențială pe o anumită piață astfel încât să fie evitate, de către consumatorii cărora le sunt oferite produse și servicii:
– confuziile cu privire la originea produsului/serviciului;
– impresia că există o legătură economică între comercianți/profesioniști;
– asocierile care profită de renumele sau de caracterul distinctiv dobândit de un anumit semn pe o anumită piață.
Dacă în activitatea economică, semnele distinctive sunt folosite de către fiecare titular în limitele îndeplinirii funcției/scopului acordării protecției juridice, atunci ele pot coexista pe piață, fără ca drepturile dobândite asupra lor (drept la marcă sau la nume comercial sau drept la emblemă) să intre în conflict.
În viața economică reală numai rareori se întâmplă ca agenții economici și consumatorii – ambii destinatari ai normei juridice – să fie interesați de aspectele teoretice și abstracte privind funcțiile semnelor distinctive, așa cum sunt ele desprinse din jurisprudența CJUE.
De cele mai multe ori, semnele distinctive sunt percepute ca atare de consumatorii care nu sunt deloc interesați dacă acestea sunt mărci înregistrate sau embleme sau simple semne arbitrar alese de un agent economic pentru diferențierea de concurenții săi pe o anumită piață.
Pentru a soluționa posibilele conflicte ivite, în activitatea economică reală, între drepturile asupra semnelor nu este suficientă simpla enunțare a definiției sau a funcției abstract reglementate, deoarece scopul legii nu este acela de a enunța abstract definiții, ci de a reglementa în mod concret viața socială și economică, așa cum este ea în realitate.
De aceea, pentru soluționarea conflictelor între drepturile privitoare la semne distinctive prin înlăturarea confuziei pe care consumatorii o pot face între acestea și, în consecință, între agenții economici care utilizează semnele distinctive pentru a își diferenția activitățile economice desfășurate, interesează care este percepția consumatorilor cu privire la ce anume le comunică un semn distinctiv în mod real, în cadrul desfășurării activităților comerciale concrete.
2. Ce au în comun semnele distinctive care sunt folosite pe o anumită piață în legătură cu activități economice?
2.1. Protecția legală a unui anumit semn distinctiv prin drept la marcă, emblemă sau nume comercial se dobândește prin înregistrare în registre publice – registrul mărcilor, administrat de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) și registrul comerțului, administrat de oficiul registrului comerțului care funcționează pe lângă fiecare tribunal județean sau prin folosință îndelungată pe o anumită piață.
Principiul priorității înregistrării și principiul priorității folosinței unui semn distinctiv sunt principii fundamentale, universal recunoscute în ceea ce privește protecția drepturilor de proprietate intelectuală în general.
2.2. Legea stabilește criteriile avute în vedere la momentul înregistrării semnelor distinctive.
Disponibilitatea și distinctivitatea sunt criterii comune semnelor distinctive în discuție:
În ce privește semnul distinctiv depus spre înregistrare ca nume comercial, se verifică din oficiu de către fiecare dintre oficiile teritoriale ale registrului comerţului:
– disponibilitatea; potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (8) din Legea nr. 26/1990: Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei] și
– distinctivitatea; distinctivitatea presupune că orice firmă nouă trebuie să se deosebească de firmele existente. Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod (art. 38 din L. nr. 26/1990).
La momentul înregistrării numelui comercial nu interesează în legătură cu ce servicii sau cu ce produse urmează să se desfășoare activitatea economică.
Îndeplinirea acestor criterii asigură înlăturarea riscului de confuzie cu alți comercianți. Dacă criteriile nu sunt îndeplinite, oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 26/1990].
Cu privire la semnul distinctiv depus spre înregistrare ca emblemă, din oficiu, se verifică disponibilitatea și distinctivitatea acesteia.
Distinctivitatea presupune că orice emblemă se deosebește de emblemele:
– anterior înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ,
– precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea [art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990].
Observăm că, în cazul comparării emblemelor, interesează ca acestea să se deosebească în primul rând de embleme înregistrate pentru același fel de comerț și, în al doilea rând, de alte embleme folosite pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea, indiferent de felul de comerț desfășurat.
Verificarea îndeplinirii criteriilor stabilite de Legea nr. 26/1990 se face prin raportare exclusiv la alte nume comerciale și embleme înscrise în registrul comerțului. Nu se verifică înregistrările în registrul mărcilor.
Similar dreptului la marcă, drepturile asupra numelui comercial și asupra emblemei pot fi exercitate pe întreg teritoriul României.
Cu privire la semnul depus spre înregistrare ca marcă, OSIM verifică disponibilitatea și distinctivitatea numai dacă, în termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, o persoană interesată formulează opoziție pentru motivele relative de refuz prevăzute la art. 6 din Legea nr. 84/1998 (art. 19 din Legea nr. 84/1998).
În principiu, verificarea disponibilității și a distinctivității se face în raport de mărci anterioare, naționale sau comunitare.
Deși înregistrarea mărcii dă naștere unui drept național, legea nu interzice, iar în practică, în mod frecvent, dreptul asupra mărcii se exercită numai la nivelul unei localități sau al unui județ.
Pentru a înlătura riscul ca dreptul la marcă să intre în conflict cu alte semne distinctive utilizate în activități comerciale, precum numele comercial și emblema, prin Legea nr. 84/1998 s-a prevăzut că disponibilitatea și distinctivitatea unui semn depus spre înregistrare ca marcă pot fi verificate și în raport de semne distinctive care nu sunt înregistrate ca mărci, dar asupra cărora s-au dobândit anterior drepturi, ca urmare a utilizării în activități comerciale pe o anumită piață.
Este vorba de dispozițiile art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998[1], regăsite ca motive de anulare a înregistrării unei mărci la art. 47 alin. (1) lit. b): înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 și de dispozițiile art. 6 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 84/1998, regăsite ca motive de anulare a înregistrării unei mărci la art. 47 alin. (1) lit. b) și la art. 47 alin. (1) lit. e): înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
3. Conflictul dintre dreptul asupra semnului distinctiv depus la înregistrare ca marcă sau înregistrat deja ca marcă și dreptul asupra numelui comercial, respectiv dreptul asupra emblemei din perspectiva titularului dreptului asupra semnului distinctiv înregistrat ca nume comercial sau ca emblemă anterior înregistrării mărcii
3.1. Conflictul născut în legătură cu o marcă neînregistrată/un alt semn utilizate în activitatea comercială poate fi analizat din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998[2], potrivit cărora: O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă drepturile decurgând dintr-o marcă neînregistrată sau dintr-un alt semn utilizat în activitatea comercială au fost dobândite înainte de data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii ulterioare ori, după caz, înainte de data priorităţii invocate prin cererea de înregistrare a mărcii ulterioare şi dacă acea marcă neînregistrată sau acel semn utilizat conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare (subl. ns.).
Dacă ne situăm la momentul înregistrării mărcii, în ipoteza în care titularul dreptului asupra unui semn distinctiv înregistrat anterior ca nume comercial sau ca emblemă a formulat opoziție la înregistrarea semnului ca marcă în temeiul acestui text de lege[3], din perspectiva OSIM ar trebui verificat dacă: 1. numele comercial sau emblema intră în sfera noțiunilor de marcă neînregistrată, dar utilizată în activitatea comercială sau de alt semn utilizat în activitate comercială; 2. dreptul asupra numelui comercial/emblemei este un drept anterior dreptului asupra mărcii a cărei înregistrare se cere; 3. dreptul asupra numelui comercial/emblemei conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare.
Cu privire la problema dacă numele comercial/emblema intră în sfera noțiunilor de marcă neînregistrată sau alt semn utilizat în activitate comercială, observăm că numele comercial, respectiv emblema, sunt semne distinctive utilizate în activitate comercială (în înțelesul Legii nr. 26/1990 și al Legii nr. 84/1998).
Dreptul asupra numelui comercial/emblemei nu se dobândește numai prin utilizare, ci numai ca urmare a înregistrării semnului distinctiv în registrul comerțului.
Numele comercial/emblema poate fi utilizat ca marcă, în legătură cu servicii și produse comercializate de o persoană juridică și poate fi perceput ca atare de către consumatori. Este relevantă în acest sens jurisprudența CJUE în cazurile C-206/01 Arsenal, C-48/05 Adam Opel și C-17/06 Celine: utilizarea pentru produse sau servicii în sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/EEC are loc când un terţ utilizează semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa în legătură cu produsele/servicii pe care le comercializează.
Dispozițiile legale nu interzic această modalitate de utilizare, în sine.
În interpretarea dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Regulamentul nr. 40/94, care au un conținut identic cu cel al prevederilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 CJUE a statuat că folosirea ca marcă a mărcii neînregistrate sau a unui semn nu este o condiție de aplicabilitate a acestui articol. Urmează să se aprecieze numai dacă semnul este utilizat pe piață astfel încât permite consumatorilor identificarea unei activități economice exercitate de titularul său (CJUE, C‑96/09 Anheuser-Busch).
Tot potrivit jurisprudenței instanțelor europene, legea nu impune și condiția unei folosiri ‘‘serioase’’ a semnului (cauzele conexate T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06).
Cu privire la problema dacă dreptul asupra numelui comercial/emblemă conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare, sunt esențiale prevederile art. 16 din Acordul TRIPS, potrivit cărora aplicarea drepturilor conferite de o marcă nu ar trebui să aducă un prejudiciu nici unui drept anterior existent.
Noțiunea de ‘‘drept anterior existent’’ nu este definită de lege, care nu distinge și nu califică natura juridică a dreptului dobândit anterior înregistrării mărcii. Este consacrat astfel principiul priorității, fundamental în materia drepturilor de proprietate intelectuală.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, prin înscrierea firmei (numelui comercial) sau a emblemei în registrul comerțului titularul dobândește un drept de folosinţă exclusivă.
Legea nr. 26/1990 nu precizează conținutul prerogativelor conferite titularului dreptului de folosință exclusivă, spre deosebire de art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Dreptul exclusiv de folosință a numelui comercial/a emblemei poate fi exercitat pe tot teritoriul României.
Sub acest aspect, sunt relevante deciziile Oficiului pentru Armonizarea Pieței Interne (în continuare denumit OHIM) în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară[4], care recunosc posibilitatea ca un drept asupra unei mărci neînregistrate sau a unui alt semn să fie exploatat ‘‘cu depășirea teritoriului local’’. În aprecierea îndeplinirii condiției se ține cont de (1) dimensiunea geografică a teritoriului pe care este utilizat semnul neînregistrat ca marcă pentru identificarea activității economice a titularului său și de (2) dimensiunea economică a incidenței semnului, în raport cu: durata în care și‑a îndeplinit funcția în comerț, intensitatea utilizării sale, cercul de destinatari în care semnul în cauză a devenit cunoscut în calitate de element distinctiv (consumatorii, concurenții, furnizorii), difuzarea semnului, prin publicitate sau pe internet.
S-a statuat de către OHIM că un semn care conferă titularului său un drept exclusiv pe întreg teritoriul național nu este suficient, în sine, pentru a dovedi că dreptul depășește nivelul local, criteriul fiind unul specific dreptului comunitar [T‑318/06-T‑321/06 – Moreira da Fonseca/OAPI – General Óptica (GENERAL OPTICA); T-579/10 – macros consult v OHMI – MIP Metro (makro); T-506/11 – Peek & Cloppenburg/OHMI – Peek & Cloppenburg (Peek & Cloppenburg)].
Reținem că numele comercial/emblema înregistrate conferă titularului un drept exclusiv de folosință, care poate fi exercitat pe întreg teritoriul României.
În vederea soluționării conflictului dintre un drept la nume comercial/emblemă înregistrate anterior mărcii sunt posibile două interpretări.
Într-o primă interpretare, care izolează incorect prevederile Legii nr. 26/1990 de cele ale Legii nr. 84/1998 și menține starea de conflict între diverse semne distinctive utilizate în concret pe piață, sfera de reglementare a Legii nr. 26/1990 nu include dreptul la marcă, așadar, dreptul de folosință exclusivă conferă titularului unui nume comercial posibilitatea de a interzice folosirea de către terți numai a unui nume comercial, iar titularului unei embleme posibilitatea de a interzice folosirea de către terți numai a unei embleme.
Chiar și în această interpretare, legea nu reglementează criteriile în raport de care se poate face comparația dintre nume comerciale sau dintre embleme, respectiv dacă o astfel de comparație are în vedere aprecierea riscului de confuzie pentru consumatori, potrivit criteriilor aplicabile în comparația dintre mărci, la nivelul similarității/identității semnelor, din punct de vedere vizual, auditiv, conceptual și la nivelul similarității/identității obiectului de activitate al celor doi comercianți. Pentru identitate de rațiune a adoptării reglementărilor în materia semnelor distinctive utilizate în activități comerciale opinăm că sunt aplicabile raționamentele făcute în aprecierea riscului de confuzie potrivit Legii nr. 84/1998.
Într-o a doua interpretare posibilă, un dreptul exclusiv de folosință a numelui comercial sau asupra emblemei permite titularului să interzică utilizarea unei mărci ulterioare.
Interpretarea are în vedere:
– corelarea prevederilor Legii nr. 26/1990 și ale Legii nr. 84/1998, care reglementează semnele distinctive efectiv utilizate în activități comerciale desfășurate pe o piață reală, concretă;
– scopul edictării legislației privind semnele distinctive care tinde la evitarea confuziei pe o anumită piață pentru consumatori, chiar dacă aceștia sunt consumatori naționali sau numai consumatori locali (dintr-un anumit oraș, municipiu, județ etc.);
– scopul legitim de a nu permite ca, în condițiile în care un concurent pe o piață (locală sau națională) a înregistrat un semn ca nume comercial/ca emblemă, astfel încât Legea nr. 26/1990 nu ar permite unui terț înregistrarea semnului ca nume comercial/emblemă, acesta din urmă să eludeze foarte ușor interdicția legală prin înregistrarea semnului ca marcă națională, în temeiul Legii nr. 84/1998.
Susținem a doua interpretare propusă.
Împrejurarea că numele comercial/emblema este un drept cu vocație de a fi utilizat în principal la nivel local nu este aptă să împiedice interdicția de utilizare a mărcii a cărei înregistrare se cere ulterior, dacă utilizarea pe aceeași piață a semnelor distinctive în legătură cu produse/servicii care intră în sfera unei activități comerciale de același gen (activități comerciale clasificate identic în codul CAEN) ar fi aptă să dea naștere la confuzii pentru consumatorii de pe piața locală.
În susținerea opoziției la înregistrare, titularul numelui comercial/ al emblemei ar trebui să facă dovada că între el și solicitantul înregistrării mărcii ulterioare există un raport de concurență, care poate fi apreciat de OSIM prin raportare la obiectul de activitate al titularului numelui comercial și la clasele de produse/servicii pentru care se solicită înregistrarea mărcii.
La momentul ulterior înregistrării mărcii, opinăm că acțiunile în anularea înregistrării mărcii ulterioare care cuprinde un nume comercial sau o emblemă anterior înregistrate, pot fi soluționate cu aplicarea prevederilor art. 47 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998, interpretate în sensul că înregistrarea mărcii poate fi anulată dacă din probele administrate reiese că numele comercial/emblema au fost înregistrate și folosite în activități comerciale anterior înregistrării mărcii, că marca a fost ulterior aleasă de un concurent pe piață astfel încât să cuprindă numele comercial/emblema anterioare.
În jurisprudența constantă a instanțelor române, acțiunile în anularea înregistării mărcii care cuprinde un nume comercial anterior au fost admise, dar nu pentru motivul încălcării unui drept anterior, ci pentru motivul înregistrării mărcii cu rea-credință, reglementat prin art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (ÎCCJ, dec. nr. 6375/2009[5]).
Reaua-credință la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii nu este examinată de OSIM.
De lege ferenda, propunem adoptarea, în Legea nr. 84/1998, a unei prevederi legale exprese care să permită titularului numelui comercial/emblemei anterior înregistrate și utilizate să interzică utilizarea mărcii ulterioare pe piața locală, dacă există un risc de confuzie pentru consumatorii de pe o piață locală (restrânsă la nivelul unei localități sau a unui județ), care trebuie să fie protejați în mod egal de lege, la fel ca și consumatorii identificați la nivelul unei piețe naționale.
Sub acest aspect, menționăm că articolul 111 din Regulamentul nr. 207/2009, intitulat „Drepturi anterioare cu sferă de aplicare locală”, precizează că „titularul unui drept anterior cu sferă de aplicare locală poate să se opună utilizării mărcii comunitare pe teritoriul pe care acest drept este protejat în măsura în care dreptul statului membru respectiv permite acest lucru”.
De lege ferenda propunem ca riscul de confuzie dintre nume comercial/emblemă și marca depusă spre înregistrare sau deja înregistrată să fie apreciat potrivit raționamentului aplicabil conflictului dintre o marcă și un semn identic/similar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 84/1998.
Clarificarea, prin text de lege expres, a problemei dacă dreptul la un nume comercial/emblemă permite titularului să interzică utilizarea unei mărci și stabilirea condițiilor în care dreptul poate fi exercitat este necesară și din perspectiva aplicării de către OHIM a dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Regulamentul nr. 207/2009.
Potrivit practicii OHIM, actul de opoziție ar trebui să cuprindă: o mențiune a dreptului anterior, dovada achiziției și a domeniului de protecție ale respectivului drept, o reprezentare și o descriere a dreptului anterior [cauzele conexate T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06, hotărâre pronunțată în aplicarea art. 8 alin. (4) din Regulamentul nr. 207/2009].
Condițiile pentru aplicarea art. 8 alin. (4) din Regulamentul nr. 207/2009 sunt:
1. semnul respectiv trebuie să fie utilizat în comerț. Condiția trebuie să fie interpretată în lumina standardelor uniforme ale dreptului comunitar;
2. semnul trebuie să aibă un domeniu de aplicare care depășește domeniul local. Condiția trebuie să fie interpretată în lumina standardelor uniforme ale dreptului comunitar.
Se ține cont de dimensiunea geografică a teritoriului pe care este utilizat pentru identificarea activității economice a titularului său și de dimensiunea economică a incidenței semnului [în raport cu: durata în care și‑a îndeplinit funcția în comerț, intensitatea utilizării sale, cercul de destinatari în care semnul în cauză a devenit cunoscut în calitate de element distinctiv (consumatorii, concurenții, furnizorii), difuzarea semnului, prin publicitate sau pe internet; faptul că un semn conferă titularului său un drept exclusiv pe întreg teritoriul național este insuficient, în sine, pentru a dovedi că nu are incidență numai pe plan local];
3. dreptul asupra acestui semn trebuie să fi fost dobândit în conformitate cu criteriile stabilite prin legislația statului membru în care semnul a fost utilizat anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare. Dreptul anterior poate fi unul protejat de legislația Uniunii;
4. dreptul la acest semn trebuie să permită titularului să interzică utilizarea unei mărci mai recente.
Menționăm că în legislația franceză, art. L 711-4 C. pr. int.[6] prevede că nu pot fi înregistrate ca mărci semnele care încalcă drepturi anterioare precum: c) un nume comercial sau o emblemă cunoscute în ansamblul teritoriului național, dacă există un risc de confuzie în percepția publicului.
Condiția ca numele comercial/emblema să fie cunoscute pe ansamblul teritoriului național considerăm că discriminează, în mod nejustificat, între consumatori locali, expuși riscului de confuzie și consumatori naționali.
În jurisprudența franceză, comparația dintre nume comercial/emblemă și marca depusă spre înregistrare se face din punct de vedere vizual, auditiv, conceptual. Sunt comparate și produsele sau serviciile în legătură cu care sunt folosite semnele, pentru a se stabili dacă sunt complementare sau în raport de concurență pe aceeași piață, avându-se în vedere: natura și scopul folosirii acestora, publicul cărora li se adresează, canalele de distribuție.
În legislația germană, secțiunea 4.2. din Markengesetz prevede că un semn utilizat în comerț va putea fi protejat ca marcă dacă, urmare a utilizării, a dobândit un înțeles secundar de marcă în cercurile comerciale afectate.
Observăm că legiuitorul german a fost interesat de faptul că, în realitatea economică, semnul respectiv este perceput de consumatori ca marcă. Nu se face nicio distincție între consumatori locali și consumatori naționali, interesează sfera reală a pieței în care se desfășoară activitățile economice.
Sunt relevante și prevederile din Markengesetz: secțiunea 5.2 care conferă protecție semnelor distinctive ale întreprinderilor, definite ca semne folosite în activități comerciale, precum numele, numele comerciale, alte însemne speciale folosite în legătură cu întreprinderea și în scopul de a distinge o întreprindere de o altă întreprindere; secțiunea 12, potrivit căreia înregistrarea unei mărci poate fi anulată dacă o persoană a dobândit drepturi anterioare cu privire la un semn distinctiv al unei întreprinderi și aceasta îi conferă dreptul de a interzice folosirea mărcii înregistrate pe întreg teritoriul Germaniei; secțiunea 15 care prevede că (1) dobândirea protecției asupra unui semn distinctiv al unei întreprinderi conferă titularului un drept exclusiv; (2) titularul poate interzice terților folosirea semnelor unei întreprinderi sau a unui semn similar în activități comerciale, de o manieră aptă a crea confuzie cu însemnul protejat.
3.2. Conflictul născut în legătură cu drepturi anterioare născute dintr-un drept la nume/un drept de proprietate industrială poate fi analizat cu aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) c) din Legea nr. 84/1998: există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la alin. (2) lit. b), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială.
3.2.1. Din perspectiva titularului unui drept asupra semnului distinctiv înregistrat ca nume comercial se ridică problema dacă numele comercial poate fi calificat ca un ‘‘drept la nume’’?
Sunt relevante următoarele dispoziții legale din C. civ.:
– art. 226 alin. (1): Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut;
– art. 254: (1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume. (2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime;
– art. 257: Dispoziţiile privind apărarea dreptului la nume se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
Prevederile C. civ. permit interpretarea potrivit căreia dreptul asupra numelui comercial intră în sfera noțiunii juridice de ‘‘drept la nume’’.
Este relevant și răspunsul la problema dacă dreptul la nume acoperă numai numele ca atribut al personalității/ ca element de identificare a unei persoane juridice sau include exploatarea patrimonială a numelui?
Potrivit jurisprudenței CJCE în interpretarea și aplicarea art. 52 alin. (2) din Regulamentul nr. 40/94: […] nulitatea unei mărci comunitare poate fi pronunțată la cererea unei persoane interesate care invocă „un alt drept anterior”.
Pentru a preciza natura unui astfel de drept anterior, dispoziția respectivă enumeră patru drepturi, indicând totodată, prin folosirea adverbului „în special”, că această listă nu este exhaustivă.
Din această enumerare nelimitativă rezultă că drepturile citate cu titlu de exemplu vizează protejarea unor interese de natură diferită.
Textul și structura articolului 52 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 nu permit, în cazul în care este invocat un drept la nume, să se limiteze aplicarea acestei dispoziții numai la ipotezele în care înregistrarea unei mărci comunitare se află în conflict cu un drept care vizează în mod exclusiv protecția numelui ca atribut al personalității persoanei interesate ((C-263/09 P – Edwin/OAPI – Marcă comunitară verbală ELIO FIORUCCI, par. 34, 35, 36).
3.2.2. Dreptul asupra numelui comercial intră în sfera noțiunii de ‘‘drept de proprietate industrială’’?
Opinăm că răspunsul este pozitiv, în raport de prevederile legale ale Convenției de la Paris:
– art. 1 alin. (2): Protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale;
– art. 8: Numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț;
– art. 9
alin. (1): Orice produs care poartă în mod ilicit o marcă de fabrică sau de comerț sau un nume comercial va fi sechestrat în momentul efectuării importului, în acele țări ale Uniunii în care marca sau numele comercial au dreptul la protecție legală.
Observăm că art. 9 alin. (1) din Convenția de la Paris pune pe același plan de reglementare marca și numele comercial.
În același sens este și jurisprudența ÎCCJ (decizia nr. 6559/2010[7]), pronunțată în soluționarea acțiunii în anularea înregistrării mărcii pentru motivul reglementat prin art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (actualul art. 47).
3.2.3. Emblema intră în sfera noțiunii de ‘‘drept de proprietate industrială’’?
După cum am arătat, emblema este un semn distinctiv utilizat în activități comerciale, care poate consta nu numai dintr-o denumire, ci și dintr-un desen sau orice element susceptibil de reprezentare grafică. Sub acest aspect, în planul abstract al reglementării, emblema este mai apropiată de marcă și mai ușor de confundat cu aceasta decât o denumire comercială.
Observăm că drepturile asupra numelui comercial și emblemei sunt puse pe același plan al protecției juridice, ambele fiind reglementate prin Legea nr. 26/1990 ca drepturi de folosință exclusivă, dobândite prin înregistrare în registrul comerțului.
Regulamentul nr. 207/2009, dar și legislațiile naționale franceză și germană reglementează identic regimul juridic aplicabil numelui comercial și emblemei.
În consecință, apreciem că, în măsura în care un semn distinctiv înregistrat ca nume comercial conferă titularului un drept de proprietate industrială, nu există nicio rațiune pentru care un semn distinctiv înregistrat ca emblemă, să nu fie, la rândul său, protejat printr-un drept calificat ca intrând în sfera drepturilor de proprietate industrială.
Chiar dacă, spre deosebire de numele comercial, emblema nu se bucură de o reglementare expresă în Convenția de la Paris, este esențial că art. 1 alin. (2) nu conține o enumerare limitatativă și că emblema – semn distinctiv înregistrat și utilizat în comerț – este un instrument de exercitare a concurenței loiale sau neloiale.
În practică, se poate ridica problema dacă titularul dreptului anterior asupra semnului distinctiv, înregistrat ca emblemă în registrul comerțului poate formula opoziție la înregistrarea unei mărci identice, depusă spre înregistrare pentru servicii indentice.
Este posibilă interpretarea în sensul că dreptul asupra emblemei dă naștere unui drept de proprietate industrială opozabil, având în vedere dispozițiile art. 8 din Convenția de la Paris care prevăd că numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii și dispozițiile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, potrivit cărora prin înscrierea firmei (numelui comercial) sau a emblemei în registrul comerțului titularul dobândește un drept de folosinţă exclusivă.Emblema și numele comercial fac parte din categoria drepturilor de proprietate industrială, având în vedere că prin Legea nr. 26/1990 atât dreptul dobândit asupra numelui comercial, cât și dreptul dobândit asupra emblemei sunt drepturi de folosință exclusivă. Dreptul asupra firmei (numelui comercial) și emblemei, ca și dreptul asupra mărcii se dobândește prin prioritatea de înregistrare. Emblema întregește funcțiile numelui comercial, fiind folosită împreună cu numele comercial, în conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990.
Este posibilă și interpretarea în sensul că dreptul asupra emblemei nu dă naștere unui drept de proprietate industrială opozabil, deoarece, per a contrario, prevederile art. 30 și 43 din Legea nr. 26/1990 ar institui un sistem de înregistrare a semnelor distinctive paralel cu cel instituit prin legea specială privind dreptul mărcilor. Or, din prevederile Legii nr. 26/1990, interpretate sistematic, nu rezultă în mod direct și obligatoriu caracterul de drept de proprietate industrială al firmei și al emblemei. Deși numele comercial este protejat prin Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, nu de aceeași protecție se bucură și emblema comercială.
Susținem prima interpretare, în sensul că dreptul asupra emblemei dă naștere unui drept de proprietate industrială opozabil.
În opinia noastră, a doua interpretare ignoră, în mod arbitrar, caracterul nelimitativ al enumerării prevederilor art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris, potrivit cărora: Protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale.
Or, reprimarea concurenței neloiale are în vedere inclusiv forma conflictului dintre un semn distinctiv înregistrat anterior ca emblemă și un semn distinctiv identic/similar depus spre înregistrare/înregistrat ulterior de un concurent pe aceeași piață pentru produse/servicii identice/similare.
Dacă reprimarea concurenței neloiale intră în sfera obiectului protecției proprietății industriale, atunci este esențial că emblema este un semn distinctiv utilizat în activități comerciale și este astfel un instrument al concurenței pe piață.
Pentru corecta înțelegere a noțiunii de ‘‘concurență neloială’’ trebuie avute în vedere dispozițiile art. 10 bis alin. (3) din Convenția de la Paris, potrivit cărora: Vor trebui interzise mai ales: 1. orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea comercială a unui concurent […]. Prevederile legale nu disting cu privire la mijloacele de natură să creeze o confuzie cu activitatea comercială a unui concurent, așadar legea nu limitează, nici nu exclude ipoteza în care confuzia cu întreprinderea, produsele sau activitatea comercială a unui concurent este creată prin utilizare aceluiași semn distinctiv ca marcă de către un concurent și ca emblemă de către un alt concurent.
Dacă un astfel de risc de confuzie se produce pe piață sau riscă să fie produs, în condițiile în care semnul înregistrat ca emblemă ar fi admis la înregistrare ca marcă, atunci principiul priorității de înregistrare conferă un criteriu obiectiv în raport de care se poate soluționa conflictul între drepturi.
4. Conflictul dintre dreptul asupra semnului distinctiv înregistrat anterior ca marcă și dreptul asupra numelui comercial, respectiv dreptul asupra emblemei din perspectiva titularului dreptului asupra semnului distinctiv înregistrat ca marcă anterior înregistrării numelui comercial/emblemei
Se ridică întrebarea dacă un titular al dreptului la marcă anterioară poate să formulaze acțiune în contrafacere a unei mărci, pentru a interzice utilizarea ulterioară a unui semn ca nume comercial sau ca emblemă?
Art. 39 din Legea nr. 84/1998 stabilește limitele dreptului asupra mărcii: (1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială:a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiţia ca folosirea de către un terţ a elementelor prevăzute la lit. a) … să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial.
Dispoziția legală face referire numai la numele comercial, nu și la emblemă.
Noțiunea tehnico-juridică de ‘‘bune practici în domeniul industrial ori comercial’’ nu este definită sau explicitată în mod expres în legislația română, dar aprecierea privind respectarea bunelor practici se poate face în raport de dispozițiile Legii privind combaterea concurenței neloiale nr. 11/1991, art. 1, care obligă comercianţii să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.
Art. 5 din Legea nr. 11/1991 prevede: Constituie infracţiune (și delict civil – n. ns.) şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei: a) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Sunt puse pe același plan de reglementare marca, numele comercial și emblema, scopul legiuitorului fiind acela de evitare a confuziei pentru consumatori între semnele distinctive folosite de comercianți (în sensul Legilor nr. 26/1990 și 84/1998; ‘‘profesioniști’’ în limbajul C. civ.) pe o anumită piață.
Înțelesul noțiunii tehnico-juridică de ‘‘bune practici în domeniul industrial ori comercial’’ reiese și din statuările CJCE în aplicarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Directivă (C-17/06, Celine).
În acest caz, interpretarea noțiunii de ‘‘utilizare conformă practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial’’ a fost în sensul că o astfel de utilizare respectă interesele legitime ale titularului unei mărci.
Îndeplinirea condiției trebuie apreciată ținând cont de măsura în care, pe de o parte, utilizarea numelui său de către terț este înțeleasă de publicul vizat sau cel puțin de o parte semnificativă a acestui public ca indicând o legătură între produsele sau serviciile terțului și titularul mărcii și de măsura în care terțul ar fi trebuit să fie conștient de acest fapt. Un factor de considerat este împrejurarea că marca are un anumit renume de care terțul ar putea profita pentru comercializarea produselor sau a serviciilor sale.
În jurisprudență națională (ÎCCJ, decizia nr. 6559/2010) s-a stabilit că atunci când utilizarea unui nume comercial se limitează la identificarea unei societăţi sau la desemnarea unui fond de comerţ, această utilizare nu poate fi considerată ca având loc pentru produse sau servicii și nu se creează un conflict cu dreptul la marcă.
Dacă utilizarea numelui comercial se face astfel încât acesta este perceput ca indicator al originii produselor/serviciilor, titularul mărci poate interzice folosirea numelui comercial dacă utilizarea creează confuzie cu privire la originea bunurilor sau serviciilor celor doi întreprinzători şi implicit, un conflict între aceste două drepturi de proprietate industrială; prin ipoteză, utilizarea numelui comercial nu are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.
Comparația dintre nume comercial și marcă s-a făcut cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) (actualul art. 36) din Legea nr. 84/1998.
Când numele comercial este înregistrat la Registrul Comerţului, titularul mărcii nu este obligat să ceară mai întâi anularea înregistrării în baza art. 25 alin. (1) Legea nr. 26/1990, deoarece la verificarea disponibilităţii firmei, Registrul Comerţului verifică doar existenţa unora identice sau asemănătoare şi nicidecum existenţa unor alte drepturi de proprietate industriala pe care o atare înregistrare le-ar putea încălca. Titularul mărcii poate cere modificarea numelui comercial.
Jurisprudența națională este conformă jurisprudenței CJUE (cazul Celine), în care s-a statuat că titularul unei mărci poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului, fără consimţământul titularului mărcii, pentru produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcţiilor mărcii, în special funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor.
În vederea îmbunătățirii și clarificării regimului juridic aplicabil semnelor distinctive, prin propunerile de Directivă și de Regulament a Parlamentului și Consiliului European, COM (2013) 162/27.03.2013 se urmărește adoptarea următoarelor dispoziții legale:
Art. 10 Drepturi conferite de marcă, alin. (2) și (3):
2. Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul unei mărci înregistrate este îndreptățit să interzică oricărui terț, în special:
(d) să utilizeze semnul ca denumire comercială sau ca nume al societății ori ca parte a unei denumiri comerciale sau a numelui unei societății;
(e) să utilizeze semnul în documentele de afaceri sau în publicitate.
Art. 14 Limitarea efectelor mărcii:
1. Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului:
(a) a numelui și a adresei sale personale;
Primul paragraf se aplică numai în cazul în care utilizarea de către terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială și comercială.
2. Utilizarea de către un terț este considerată ca fiind contrară practicilor loiale, în special în următoarele cazuri:
(a) atunci când lasă impresia că există o legătură comercială între terț și titularul mărcii;
(b) atunci când atrage foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori aduce atingere acestora, fără motive întemeiate.
3. Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului, a unui drept anterior cu aplicabilitate locală dacă acest drept este recunoscut prin legislația statului membru în cauză și în limita teritoriului în care este recunoscut.
Propunerile de reglementare clarifică limitele dreptului la marcă sub aspect temporal, prin reglementarea expresă a principiului priorității, care permite soluționarea conflictelor între dreptul la marcă și alte drepturi dobândite asupra unor semne distinctive identice sau similare cu semnul înregistrat ca marcă.
Titularul mărcii nu își poate invoca cu succes propriile drepturi împotriva utilizării unui semn identic sau similar care face deja obiectul unui drept anterior. Acțiunile în contrafacere nu aduc atingere drepturilor anterioare.
Drepturile exclusive conferite de o marcă nu îndreptățesc titularul să interzică utilizarea de semne sau indicații care sunt utilizate corect și în conformitate cu practicile loiale în domeniul industrial și comercial. Regimul juridic instituit este aplicabil deopotrivă numelui comercial și altui semn (emblemă, logo etc.), care sunt folosite astfel încât aduc atingere funcțiilor mărcii.
Nu interesează raportul de anterioritate; numele poate fi dobândit și ulterior înregistrării mărcii.
Este valorificată de legiuitor jurisprudența CJUE în privința interpretării noțiunii de ‘‘practici loiale în materie industrială și comercială’’.
Legiuitorul comunitar nu interzice titularilor numelor comerciale și a emblemelor utilizarea semnelor ca marcă, per se (în legătură cu produse și servicii proprii).
În măsura în care dreptul național prevede, este recunoscută anterioritatea dreptului local dobândit și utilizat față de marca ulterior înregistrată. Acest drept local poate fi și un drept dobândit prin înregistrarea unui semn ca nume comercial și emblemă.
[1] Republicată în M. Of., nr. 350 din 27.05.2010.
[2] Anterior modificării prin Legea nr. 66 din 31.03.2010, art. 6 din Legea nr. 84/1998 reglementa motivul relativ de refuz al înregistrării mărcii pentru conflictul cu drepturi anterior dobândite în urma înregistrării unei mărci anterioare sau în urma folosirii unei mărci notorii în România. Art. 23 din Lege prevedea că poate formula opoziție la înregistrarea mărcii titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată. Art. 48 din Legea nr. 84/1998 reglementa motivul de anulare a înregistrării mărcii: […] e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
[3] Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 republicată: În termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, conform art. 17, orice persoană interesată poate formula opoziţie la înregistrarea mărcii pentru motivele relative de refuz prevăzute la art. 6.
[4] În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn: (a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii comunitare; (b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.
[5] Reclamantele şi pârâta sunt competitori pe aceeaşi piaţă – a producţiei şi comercializării de produse de panificaţie, de patiserie şi alte produse alimentare, că elementul verbal „Arcada”, pe care pârâta l-a înregistrat ca marcă, este numele comercial al reclamantelor, că reclamantele au utilizat acest nume şi ca marcă anterior datei la care pârâta a depus la O.S.I.M. cererea de înregistrare , dată la care reclamantele desfăşurau o amplă campanie de promovare a produselor şi serviciilor proprii sub acelaşi semn şi ca este vorba despre un element fantezist în raport de produsele şi serviciile protejate. În atare situaţie, este corectă concluzia că alegerea de către pârâtă a aceluiaşi semn pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice şi similare nu poate fi rodul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credinţă să profite de cunoaşterea acestuia în rândul segmentului de public relevant. Apărarea în sensul că pârâta ar fi fost în imposibilitate de a cunoaşte intenţia reclamantelor de a acţiona pe piaţa românească nu poate fi primită. Existenţa unor societăţi comerciale româneşti, care utilizează un nume comercial identic şi un semn identic cu funcţia de marcă, promovat într-o campanie publicitară pe teritoriul ţării, nu putea fi ignorată de un comerciant de bună-credinţă, care în mod obişnuit este preocupat de a-şi distinge printr-un semn propriu produsele şi serviciile de cele identice ori similare ale altor întreprinzători şi nu de a alege un semn care să creeze confuzie în rândul consumatorilor.
[6] Ne peut être adopté comme marque un signe portant atteinte à des droits antérieurs, et notamment: a) A une marque antérieure enregistrée ou notoirement connue au sens de l’article 6 bis de la Convention de Paris pour la protection de la propriété industrielle; b) A une dénomination ou raison sociale, s’il existe un risque de confusion dans l’esprit du public; c) A un nom commercial ou à une enseigne connus sur l’ensemble du territoire national, s’il existe un risque de confusion dans l’esprit du public; d) A une appellation d’origine protégée; e) Aux droits d’auteur; f) Aux droits résultant d’un dessin ou modèle protégé; g) Au droit de la personnalité d’un tiers, notamment à son nom patronymique, à son pseudonyme ou à son image; h) Au nom, à l’image ou à la renommée d’une collectivité territoriale.
[7] Aptitudinea numelui comercial de a conferi un drept de proprietate industrială, chiar în lipsa unei prevederi exprese în legislaţia internă, trebuie recunoscută în temeiul art. 1 alin. (2) şi art. 8 Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883 a cărei formă revizuită la Stockholm în 1967 a fost ratificată de România prin Decretul nr. 1117/1968. Pentru situaţia în care înregistrarea mărcii aduce atingere unui alt drept de proprietate industrială protejat, între care şi dreptul asupra numelui comercial, art. 48 alin. (1) lit. b) Legea nr. 84/1998 consacră soluţia anulării înregistrării mărcii.
