I. Precizări introductive
Studiul[1] își propune ca, în prima parte, să evidențieze limitele și excepțiile drepturilor de autor și conexe reglementate prin prevederile Directivei 2001/29/CE, interpretarea și aplicarea acestora conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), în cazurile și în condițiile special reglementate prin dispozițiile art. 5 din Directivă, care includ și dispozițiile corespunzătoare art. 9 alin. (2) din Convenția de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice. Dispozițiile normative privitoare la limitele exercitării dreptului de autor, cuprinse în capitolul VI al Legii nr. 8/1996, transpun Directiva în dreptul intern și urmează a fi interpretate și aplicate în lumina prevederilor Directivei și jurisprudenței CJUE pronunțată în interpretarea acesteia.
Sunt examinate spețe care ridică problema exceptării de la încălcarea drepturilor de autor în cazuri precum: vânzarea unui player multimedia care permitea utilizatorilor de internet vizionarea pe un ecran de televizor a materialelor audiovizuale disponibile pe internet fără consimțământul prealabil al titularilor dreptului de autor, efectuarea actelor de ‘‘comunicare publică’’ în cadrul unei rețele de la utilizator la utilizator („peer‑to‑peer”), efectuarea unei copii private pentru uz personal, de către persoane fizice, utilizarea unei opere și calificarea acesteia ca fiind originală în funcție de posibilitatea autorului de a face ‘‘alegeri libere și creative’’ în procesul de creație, reproducerii operelor originale în scop de cercetare sau studiu privat.
A doua parte a studiului este dedicată ‘‘reformei’’ dreptului european la marcă[2], respectiv analizei principalelor modificări aduse conținutului și limitelor drepturilor conferite de marca înregistrată prin prevederile Directivei (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, din 16 decembrie 2015, care urmează să fie transpusă în legislația internă până la data de 14 ianuarie 2019, respectiv data de 14 ianuarie 2023 (pentru transpunerea dispozițiilor de ordin procedural cuprinse în art. 45 din Directivă) și prin prevederile Regulamentului (codificat) (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene, din 14 iunie 2017, aplicabil de la 1 octombrie 2017.
Sunt explicitate dispozițiile normative europene care modifică și clarifică regimul juridic aplicabil drepturilor conferite de înregistrarea unei mărci, dispozițiile cu caracter de noutate privitoare la conținutul dreptului la marcă înregistrată, limitele efectelor mărcii și sancțiunile aplicabile pentru neuz, soluționarea conflictului între drepturi conferite de mărci înregistrate.
II. Evoluții jurisprudențiale privind limitele și excepțiile dreptului de autor
Problematica limitelor și excepțiilor dreptului de autor a fost examinată în mod constant în doctrină, aceasta fiind preocupată să delimiteze sfera drepturilor exclusive de autor, în scopul asigurării unui echilibru al intereselor autorilor, titularilor drepturilor de autor, utilizatorilor, întreprinderilor care exercită activități economice care implică exercițiul drepturilor de autor[3].
1. Sediul materiei
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe[4] (denumită în continuare ‘‘Legea nr. 8/1996’’), capitolul IV, art. 12 – 16 reglementează conținutul dreptului de autor. Drepturile patrimoniale exclusive de autor sunt enumerate în cuprinsul art. 13 din Lege:
„Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate’’.
Conținutul fiecăruia dintre aceste drepturi este explicitat prin definiții legale, prin dispozițiile art. 14 – 16 din Legea nr. 8/1996.
Limitele exercitării dreptului de autor sunt prevăzute în capitolul VI din Legea nr. 8/1996, în cuprinsul art. 33 – 38.
Deoarece, conform art. 1512 lit. f), Legea nr. 8/1996 transpune în legislația internă prevederile Directivei 2001/29/CE din 22 mai 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională[5], interpretarea dispozițiilor legale de drept intern urmează a fi făcută în lumina actului normativ european și în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în interpretarea prevederilor acestei Directive.
Directiva 2001/29/CE reglementează dreptul de reproducere (art. 2), dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate (art. 3) și dreptul de distribuire (art. 4). În reglementarea Directivei 2001/29/CE, dreptul la radiodifuzarea operei (prevăzut în mod distinct prin dispozițiile art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996) este inclus în dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate.
În continuare ne vom referi la drepturile patrimoniale de autor și reglementarea excepțiilor și limitărilor acestor drepturi prin dispozițiile Directivei 2001/29/CE[6], care se regăsesc în reglementările Legii nr. 8/1996.
Dreptul de reproducere, prevăzut prin dispozițiile art. 2 în Directiva 2001/29/CE și, în dreptul intern, prin dispozițiile art. 14 (pentru autori), art. 98 (pentru artiștii interpreți sau executanți), art. 105 (pentru producătorii de fonograme sau ‘‘înregistrări sonore’’), art. 1063 (pentru producătorii primelor fixări ale filmelor sau ‘‘înregistrărilor audiovizuale’’), art. 113 (pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune) din Legea nr. 8/1996, este definit legal ca ‘‘dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor;
(b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
(d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;
(e) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.’’
Art. 5 alin. (1), (2) și (3)[7] din Directiva 2001/29/CE prevede excepții și limitări enumerate cu titlu exhaustiv ale dreptului de reproducere, pe care Statele membre pot opta să le reglementeze prin legislația internă.
Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate, reglementat prin art. 3 din Directivă, respectiv art. 15 și 151 din Legea nr. 8/1996 este definit ca dreptul exclusiv al autorului, artiștilor interpreți, artiștilor executanți, producătorilor de fonograme, producătorilor primelor fixări ale filmelor, organismelor de radiodifuziune sau televiziune ‘‘[…] de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor sale, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor sale, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.’’
Art. 5 alin. (3)[8] din Directiva 2001/29/CE prevede excepții și limitări ale dreptului de comunicare publică a operelor și a dreptului de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate.
Dreptul de distribuire, reglementat prin dispozițiile art. 4 din Directiva 2001/29/CE și prin dispozițiile art. 141 din Legea nr. 8/1996, este definit ca ‘‘dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acestuia’’.
Excepțiile și limitele dreptului de distribuire pot fi cele prevăzute de art. 5 alin. (2) și (3)[9] din Directiva 2001/29/CE [conform prevederilor art.5 alin. (4)[10] din Directivă].
Aplicarea excepțiilor și limitărilor drepturilor patrimoniale de autor și conexe în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), pronunțată în interpretarea anumitor dispoziții ale art. 5 din Directiva 2001/29/CE, care se regăsesc în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 8/1996.
2.1. Regimul juridic aplicabil actelor provizorii de reproducere conform prevederilor art. 2, art. 3 alin. (1), art. 5 alin. (1) lit. b) și art. 5 alin. (5) din Directivă. Înțelesul noțiunilor tehnico-juridice ‘‘comunicare publică’’, în contextul vânzării unui player multimedia care permitea utilizatorilor de internet vizionarea pe un ecran de televizor a materialelor audiovizuale disponibile pe internet fără consimțământul prealabil al titularilor dreptului de autor.
În cauza Stichting Brein împotriva Jack Frederik Wullems (C‑527/15), CJUE a fost sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea dispozițiilor art. 2, art. 3 alin. (1), art. 5 alin. (1) lit. b) și art. 5 alin. (5) din Directivă (care corespund prevederilor art. 13 lit. a), art. 13 lit. f), art. 33 alin. (3), art. 33 alin. (1) teza I din Legea nr. 8/1996) în următoarea situație de fapt: domnul Wullems vindea pe mai multe site-uri internet playerul multimedia „filmspeler”, care, conform publicității făcute, permitea cumpărătorilor, utilizatori de internet, vizionarea gratuită și cu ușurință, pe un ecran de televizor, a materialelor audiovizuale disponibile pe internet fără consimțământul titularilor dreptului de autor. Playerul multimedia avea instalate programe care conțineau hiperlinkuri către anumite site-uri internet pe care operele protejate erau puse la dispoziția utilizatorilor fără consimțământul titularilor dreptului de autor.
Prin principalele întrebări preliminare adresate, i se solicita CJUE, în esență, să hotărască dacă, în acestă situație, domnul Wullems efectuează un act de comunicare publică în înțelesul prevederilor art. 3 alin. (1) din Directivă, dacă art. 5 alin. (1) lit. b) interzice unui utilizator final să realizează o reproducere temporară a unei opere protejate prin drepturi de autor obținută prin flux continuu de pe o pagină de internet a unui terț pe care această operă este pusă la dispoziția utilizatorilor fără acordul titularilor drepturilor de autor și dacă art. 5 alin. (5) interzice unui utilizator final să efectueze reproduceri temporare a unei opere protejate prin drepturi de autor obținute prin flux continuu de pe o pagină de internet a unui terț pe care această operă este pusă la dispoziția utilizatorilor fără acordul titularilor drepturilor de autor (paragraful 22, Hotărâre).
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1): „(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment’’.
În interpretarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Directivă, Curtea a reținut că ‘‘autorii dispun de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operei lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice’’ (paragraful 25, Hotărâre).
Termenul tehnico-juridic ‘‘comunicare publică’’, în lipsa unei definiții legale, trebuie interpretat în sens larg, având în vedere că obiectivul principal al Directivei este acela de a ‘‘institui un nivel ridicat de protecție în favoarea autorilor, permițându‑le acestora să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor’’ (paragrafele 26 și 27, Hotărâre).
Noțiunea juridică ‘‘comunicare publică’’ presupune să se verifice dacă, în speță, se realizează o ‘‘comunicare’’ și dacă această comunicare are caracter ‘‘public’’.
Unul dintre criteriile în raport de care se realizează o ‘‘comunicare’’ este ‘‘rolul indispensabil al utilizatorului’’. Utilizatorul realizează un act de comunicare dacă ‘‘intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o operă protejată și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată’’ (paragraful 31, Hotărâre).
În speță, domnul Wullems este un utilizator care joacă un rol indispensabil. Fapta domnului Wullems nu constituie o ‘‘simplă furnizare a instalațiilor’’ care permit sau care realizează comunicarea, în sensul paragrafului (27) din Preambulul Directivei, deoarece playerul pe care îl comercializează ‘‘face efectiv posibil din punct de vedere tehnic accesul publicului’’ la opera respectivă prin aceea că ‘‘permite stabilirea legăturii directe dintre site‑urile internet care difuzează operele contrafăcute (comunicate sau puse la dispoziția publicului fără consimțământul prealabil al titularului dreptului de autor – n.ns.) și cumpărătorii playerului multimedia respectiv’’ (paragrafele 40, 41, Hotărâre).
Se realizează o ‘‘comunicare publică’’ a unei opere dacă aceasta ‘‘este comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment’’, sau dacă opera <<este comunicată unui „public nou”, care nu a fost deja luat în considerare de titularii dreptului de autor atunci când aceștia au autorizat comunicarea publică inițială a operei lor>> (paragraful 33, Hotărâre), în condițiile în care ‘‘fiecare act de comunicare publică a unei opere trebuie autorizat de titularul dreptului de autor’’ (paragraful 47, Hotărâre).
Nu se realizează o ‘‘comunicare publică’’, deoarece nu este vorba de comunicarea către un public ‘‘nou’’, în situația în care sunt ‘‘plasate pe un site internet hiperlinkuri către o operă protejată care a fost pusă la libera dispoziție pe un alt site internet, cu autorizarea titularilor dreptului de autor asupra acestei opere’’, site la care toți utilizatorii de internet au acces liber.
În schimb, se efectuează un act de comunicare către un ‘‘public nou’’ și constituie ‘‘comunicare publică’’ furnizarea de către un terț, care ‘‘știa sau trebuia să știe’’, a unui hiperlink către un site care conferă accesul la o operă care nu a fost pusă la libera dispoziție pe un site internet cu consimțământul titularilor dreptului de autor, sau a unui hiperlink care permite eludarea unor măsuri de restricție impuse pe site-ul pentru care comunicarea operei a fost autorizată. Are relevanță și dacă postarea hiperlinkurilor se realizează în scop lucrativ (paragrafele 48 și 49, Hotărâre).
Noțiunea juridică ‘‘public’’, conform jurisprudenței Curții, ‘‘privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari’’ (paragraful 32, Hotărâre) și ‘‘presupune un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune un grup format dintr‑un număr prea mic sau nesemnificativ de persoane afectate’’. Pentru a determina acest număr trebuie să se țină cont de ‘‘efectele cumulative ce rezultă din punerea la dispoziție a operelor în favoarea potențialilor destinatari’’ (paragraful 44, Hotărâre). Nu are importanță dacă publicul are sau nu efectiv acces la aceasta, fiind suficientă posibilitatea de a avea acces la opera comunicată public (paragraful 36, Hotărâre).
Speța a ridicat și problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. (1), conform cărora: ‘‘(1) Actele provizorii de reproducere menționate la articolul 2, care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită:
(a) transmiterea, în cadrul unei rețele între terți, de către un intermediar sau
(b) utilizarea licit a unei opere ori a unui alt obiect protejat și care nu au semnificație economică de sine stătătoare, sunt exceptate de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2’’.
Prevederile legale corespund dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.
CJUE a arătat că pentru a fi incident, toate condițiile stabilite prin art. 5 alin. (1) trebuie îndeplinite în mod cumulativ. Utilizarea operelor trebuie să fie licită, fie deoarece este făcută cu consimțământul prealabil al titularilor drepturilor de autor, fie pentru că nu este restricționată prin lege.
În speță, nu a existat o utilizare licită, în lipsa consimțământului prealabil al titularilor drepturilor de autor asupra operelor comunicate publicului cu ajutorul playerului multimedia (paragrafele 65 și 69, Hotărâre).
CJUE a fost sesizată și cu intrepretarea dispozițiilor art. 5 alin. (5), potrivit cărora: ‘‘Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului’’.
În interpretarea prevederilor art. 5 alin. (5) din Directivă, Curtea a statuat că actele de reproducere temporară pe un player multimedia a unor opere protejate de dreptul de autor obținute de pe site‑uri internet fără autorizarea titularilor sunt de natură să aducă atingere exploatării normale a operelor și să cauzeze un prejudiciu nejustificat titularilor dreptului, deoarece astfel de acte de reproducere au ca rezultat ‘‘o diminuare a tranzacțiilor legale referitoare la aceste opere protejate’’ (paragraful 70, Hotărâre).
2.2. Regimul juridic aplicabil actelor provizorii de reproducere conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) și sancțiunile aplicabile intermediarilor în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Directiva 2001/29 și ale art. 11 din Directiva 2004/48, în contextul încălcării drepturilor de autor în rețele de tip ‘‘peer-to-peer’’.
În cauza Stichting Brein împotriva Ziggo BV și XS4All Internet BV (C‑610/15), CJUE a fost sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1), ale art. 8 alin. (3)[11] din Directiva 2001/29/CE și ale art. 11[12] din Directiva 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (care corespund prevederilor art. 13 lit. a) și ale art. 139 alin. (3), (4) și (5)[13] din Legea nr. 8/1996) în următoarea situație de fapt: prin cererea formulată împotriva Ziggo BV și XS4ALL Internet BV, furnizori de acces la internet, ai căror abonați utilizau platforma de partajare online a fișierelor BitTorrent „The Pirate Bay” (rețea de tip ‘‘peer-to-peer’’), reclamanta a solicitat obligarea acestora să blocheze numele de domeniu și adresele IP ale acestei platforme de partajare online. Majoritatea fișierelor BitTorrent puse la dispoziția utilizatorilor de internet pe platforma de partajare online trimiteau la opere protejate de drepturi de autor, pentru a căror utilizare titularii drepturilor nu și-au exprimat consimțământul.
Prin întrebările preliminare, i s-a solicitat CJUE să stabilească dacă, în situația în care o platformă de partajare online nu conține opere protejate, dar există un sistem, prin care se indexează și se clasifică pentru utilizatori fișiere care trimit la opere protejate prin drept de autor, stocate pe calculatoarele utilizatorilor, astfel încât utilizatorii să poată identifica, încărca și descărca operele protejate, administratorul paginii de internet efectuează acte de comunicare publică în înțelesul prevederilor art. 3 alin. (1) din Directivă și dacă, atunci când administratorul platformei de partajare online facilitează în acest mod acte de contrafacere comise de terțe persoane, articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și articolul 11 din Directiva 2004/48 permit pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva sa.
În interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE, Curtea a reiterat criteriile jurisprudențiale în raport de care apreciază dacă un utilizator efectuează un ‘‘act de comunicare publică’’ și a statuat că ‘‘în principiu, orice act prin care un utilizator acordă clienților săi, în deplină cunoștință de cauză, accesul la opere protejate poate constitui un „act de comunicare”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.’’ (paragraful 34, Hotărâre).
În speță, Curtea a stabilit că, deși operele protejate prin drept de autor nu au fost postate online pe platforma de partajare de către administratorii platformei, ci de utilizatorii săi, administratorii sunt cei care, pe deplin conștienți de consecințele comportamentului lor, joacă un rol indispensabil în punerea la dispoziția publicului a respectivelor opere protejate, fără consimțământul prealabil al titularilor drepturilor de autor, prin indexarea și repertorierea pe platforma de partajare a fișierelor torrent, care dau utilizatorilor posibilitatea să localizeze operele și să le partajeze în cadrul unei rețele de la utilizator la utilizator („peer‑to‑peer”) (paragraful 36, Hotărâre).
În sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE, noțiunea de ‘‘comunicare publică’’ acoperă ‘‘punerea la dispoziție și gestionarea pe internet a unei platforme de partajare online care, prin indexarea de metadate (fișiere BitTorrent) referitoare la opere protejate și prin furnizarea unui motor de căutare, permite utilizatorilor acestei platforme să localizeze operele menționate și să le partajeze în cadrul unei rețele de la utilizator la utilizator („peer‑to‑peer”)’’ (paragraful 48, Hotărâre).
Curtea a considerat că, având în vedere răspunsul la prima întrebare, nu mai este necesar să răspundă a doua întrebare, formulată ‘‘în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare’’.
Într-o situație similară cu cea din speță, dispozițiile art. 8 alin. (3) din Directiva 2001/29 și ale art. 11 din Directiva 2004/48 permit pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva administratorului platformei de partajare online.
2.3. Regimul juridic aplicabil excepției privind copia privată pentru uz personal conform dispozițiilor art. 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE. Inexistența cerinței consimțământului prealabil al titularului dreptului de autor sau conex. Obligația persoanelor fizice de a plăti o compensație echitabilă titularului dreptului.
În cauza Microsoft Mobile Sales International Oy și alții (C-110/15), CJUE a fost sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea dispozițiilor art. 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE [transpuse în dreptul intern prin art. 34 alin. (1) din Legea n. 8/1996].
Potrivit art. 5 alineatul (2) litera (b): ‘‘(2) Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri: (b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză’’.
În speță, societăți comerciale care produc și comercializează în special calculatoare personale, dispozitive de înregistrare, suporturi de înregistrare, telefoane mobile și aparate de fotografiat au chemat în judecată autoritățile italiene competente și societățile de gestiune colectivă în legătură cu reglementarea obligației acestora de a plăti autorilor operelor intelectuale o „compensație echitabilă”.
CJUE a fost învestită să răspundă, în esență, la întrebarea dacă prevederile art. 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE se opun unei reglementări naționale care obligă la plata „compensației echitabilă” pentru copia privată persoane care acționează în scopuri vădit diferite de cel al realizării de copii private, în special persoane juridice și persoane care acționează în scopuri profesionale.
Curtea a reamintit jurisprudența potrivit căreia „compensația echitabilă” ‘‘trebuie legată de prejudiciul cauzat titularilor de drepturi ca urmare a realizării de copii private’’ (paragraful 28, Hotărâre), fără ca titularului dreptului de autor să i se fi solicitat consimțământul prealabil. În principiu, revine persoanei care a realizat reproducerea neautorizată pentru uz personal obligația de a repara prejudiciul cauzat titularului (paragraful 29, Hotărâre), dar, în cazuri în care acest sistem de reparațiune ridică dificultăți practice, compensația echitabilă pentru copia privată urmează să fie plătită de persoanele juridice care pun la dispoziția persoanelor fizice aparate, echipamente și suporturi pentru reproduceri sau care oferă servicii de reproducere (paragraful 31, Hotărâre), cuantumul compensației echitabile urmând a fi reflectat în prețul echipamentelor (paragraful 33, Hotărâre).
Art. 5 alin. (2) litera (b) exclude aplicarea respectivei compensații echitabile în cazurile în care furnizarea echipamentelor, aparatelor și suporturilor de reproducere se face către alte persoane decât persoanele fizice, care nu realizează copii pentru uz personal (paragraful 36, Hotărâre).
2.4. Regimul juridic aplicabil excepției privind copia privată pentru uz personal conform dispozițiilor art. 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE. Excluderea persoanelor juridice de la beneficiul excepției.
Tot în interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) litera (b), în cauza Entidad de Gestión de Derechos de los Productores Audiovisuales (EGEDA) (C-470/14), CJUE a statuat că ‘‘spre deosebire de persoanele fizice, care intră sub incidența excepției privind copia privată în condițiile precizate de Directiva 2001/29, persoanele juridice sunt în orice caz excluse de la beneficiul respectivei excepții, astfel încât acestea nu au dreptul să efectueze copii private fără să obțină autorizarea prealabilă din partea titularilor de drepturi’’ asupra operelor protejate prin drept de autor și drepturi conexe (paragraful 30, Hotărâre).
2.5. Regimul juridic aplicabil excepției privind copia privată pentru uz personal conform dispozițiilor art. 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE. Excluderea copiilor private realizate din surse nelegale de la beneficiul excepției.
Cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) litera (b), în cauza ACI Adam BV și alții (C-435/12), CJUE a statuat că acestea trebuie interpretate strict și în coroborare cu dispozițiile art. 5 alin. (5) din Directivă, în sensul că excepția prevăzută ‘‘nu acoperă ipoteza unor copii private realizate din surse nelegale’’ (paragraful 41, Hotărâre).
CJUE a reiterat prevederile paragrafului (22) din Preambulul Directivei, potrivit cărora: ‘‘obiectivul oferirii unui suport corespunzător pentru diseminarea culturii nu trebuie atins prin sacrificarea protejării stricte a drepturilor sau prin tolerarea formelor ilegale de distribuire a operelor contrafăcute sau piratate’’ (paragraful 36, Hotărâre).
2.6. Regimul juridic aplicabil excepției reproducerilor operelor originale conform prevederilor art. 5 alin. (3) literele (d) și (e) din Directiva 2001/29/CE. Aprecierea originalității unei opere de creație intelectuală în raport de marja de libertate a autorului de a face ‘‘alegeri libere și creative’’ în procesul de creație. Aplicarea aceluiași grad de protecție juridică operelor cu privire la care s-a stabilit că sunt originale, indiferent de categoria căreia îi aparțin. Obligația de a cita o operă cu indicarea sursei, inclusiv a numelui autorului.
Cauza Eva-Maria Painer contra Standard VerlagsGmbH și alții (C-145/10), a ridicat problema interpretării prevederilor art. 5 alin. (3) literele (d) și (e) din Directiva 2001/29/CE [transpuse în dreptul intern prin dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996].
Potrivit acestor dispoziții legale: ‘‘(3) Statele membre pot să prevadă excepții sau limitări la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 în următoarele cazuri:
(d) utilizarea de citate în scop de critică sau recenzie, cu condiția ca acestea să se refere la o operă sau un alt obiect protejat care a fost deja pus în mod legal la dispoziția publicului, să fie indicată sursa, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil, și ca folosirea lor să fie în conformitate cu practica corectă și în măsura justificată de anumite scopuri speciale;
(e) utilizarea pentru scopuri de siguranță publică sau pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor administrative, parlamentare sau judiciare’’.
În speță, în contextul răpirii unei fetițe și evadării acesteia din mâinile răpitorilor, pârâții au publicat fotografiile portret realizate de doamna Painer în ziare și pe pagini de internet, fără a menționa numele autorului acestor fotografii sau cu menționarea altui nume decât cel al doamnei Painer în calitate de autor. În plus, deoarece fotografiile nu erau recente, pârâții au realizat pe calculator, pe baza acestor fotografii, un portret-robot al fetiței, pe care l-au publicat în ziare și pe pagini de internet.
În procedurile de ordonare a unor măsuri provizorii, soluționate definitiv de către instanțele naționale, s-a statuat că realizarea portretului-robot pe baza fotografiilor și publicarea acestuia în presă nu necesita consimțământul autoarei, deoarece ‘‘în cazul unor fotografii portret precum fotografia în litigiu, creatorul nu are la dispoziție prea multe posibilități de creație artistică originală. Pentru acest motiv, întinderea protecției conferite de dreptul de autor pentru această fotografie este restrânsă’’ (paragraful 41, Hotărâre).
Cu privire la problema dacă o fotografie realistă, cum este fotografia-portret, beneficiază de protecție prin drept de autor, CJUE a statuat că dreptul de autor nu se poate aplica decât în cazul unei opere, ‘‘care este originală, fiind o creație intelectuală proprie a autorului său’’, în sensul că ‘‘reflectă personalitatea acestuia’’, prin ‘‘alegerile libere și creative’’ făcute de autor cu ocazia realizării operei (paragrafele 87, 88 și 89 Hotărâre).
În cazul fotografiei-portret, ‘‘marja de care dispune autorul pentru a-și exercita capacitățile creative nu este redusă sau chiar inexistentă’’, în condițiile în care autorul are posibilitatea de a face alegeri libere și creative, sub mai multe aspecte, precum: amplasarea în cadru a subiectului, poziția acestuia, lumina, încadrarea, unghiul de fotografiere, atmosfera creată, aplicarea diverselor tehnici de developare și utilizarea programelor informatice de prelucrare a imaginii (paragrafele 91 și 92, Hotărâre).
CJUE nu a admis că ar exista grade grade de originalitate mai mici sau mai mari, în funcție de categoria căreia îi aparține o creație intelectuală originală, nici că ar exista grade de protecție juridică mai mici sau mai mari[14].
Dimpotrivă, CJUE a statuat că, dacă s-a stabilit că o operă este originală, având în vedere posibilitatea autorului de a face alegeri libere și creative în procesul de creație a operei, aceasta beneficiază pe deplin de protecția juridică recunoscută oricărei opere originale.
În speță, CJUE a stabilit că ‘‘din momentul în care s-a verificat că fotografia portret în cauză prezintă calitatea unei opere originale, protecția acesteia nu este mai redusă decât protecția de care beneficiază orice altă operă’’ (paragraful 99, Hotărâre).
Cu privire la interpretarea prevederilor art. 5 alin. (3) lit. (e) din Directiva 2001/29/CE, CJUE a statuat că acesta trebuie interpretat restrictiv, deoarece instituie norme care derogă de la principiul general stabilit prin Directivă, potrivit căruia pentru orice reproducere a unei opere protejate este necesară autorizarea prealabilă din partea titularului dreptului de autor.
Articolul 5 alineatul (5) din Directivă condiționează instituirea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (e) de respectarea a trei cerințe cumulative: ‘‘mai întâi, ca această excepție să se aplice numai în anumite cazuri speciale, apoi, ca ea să nu aducă atingere exploatării normale a operei și, în sfârșit, ca aceasta să nu aducă în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului de autor’’ (paragraful 110, Hotărâre).
În circumstanțele speței, mass-media nu are dreptul să invoce beneficiul excepției prevăzute de articolul 5 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2001/29 și nu poate utiliza, din proprie inițiativă, o operă protejată printr-un drept de autor, invocând un obiectiv de siguranță publică și libertatea presei (paragrafele 112-114, Hotărâre).
În interpretarea prevederilor art. 5 alineatul (3) litera (d) din Directivă în lumina prevederilor art. 5 alineatul (5), CJUE a statuat că, dacă un articol de presă reproduce o fotografie sau un alt obiect protejat prin drept de autor, împrejurarea că acest articol de presă nu este protejat prin drept de autor nu are relevanță și nu împiedică aplicarea acestor dispoziții normative, care ‘‘impun obligația de a indica sursa, inclusiv numele autorului sau al artistului interpret sau al unui alt obiect protejat care sunt citate’’ (paragrafele 137 și 149, Hotărâre).
2.7. Regimul juridic aplicabil excepției reproducerilor operelor originale în scop de cercetare sau studiu privat, conform prevederilor art. 5 alin. (3) litera (n) din Directiva 2001/29/CE.
În cauza Technische Universität Darmstadt împotriva Eugen Ulmer KG (C-117/13), CJUE a fost sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea dispozițiilor art. 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29/CE [transpuse în dreptul intern prin art. 34 alin. (1) din Legea n. 8/1996].
Conform respectivelor prevederi legale: ‘‘(3) Statele membre pot să prevadă excepții sau limitări la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 în următoarele cazuri: […] (n) utilizarea, în scopul cercetării sau studiului privat, prin comunicarea sau punerea la dispoziția persoanelor aflate în clădirile instituțiilor menționate la alineatul (2) litera (c), prin intermediul unor terminale speciale, a unor opere sau a altor obiecte protejate cuprinse în cadrul colecțiilor lor, care nu fac obiectul condițiilor de achiziționare sau de licențiere’’.
În speță, Universitatea Darmstadt administra o bibliotecă regională și universitară în care publicul putea citi, imprima în totalitate sau în parte și copia pe un stick USB, lucrări în format digital din fondul bibliotecii, între care și un manual publicat de editura Ulmer, în condițiile în care Universitatea refuzase oferta editurii pentru achiziționarea și utilizarea în format digital a cărților editate.
CJUE a fost învestită să răspundă, în esență, la întrebarea dacă prevederile art. 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29/CE trebuie interpretate în sensul că se aplică situației în care între titularul dreptului de autor şi o bibliotecă publică s-a încheiat un contract de licenţă care stabilește condiţiile utilizării operei, sau în sensul că, pentru aplicarea dispoziției legale, este suficient simplul fapt că titularul dreptului de autor propune unei biblioteci publice să încheie un contract de licenţă sau de utilizare, cu condiţia ca această propunere să fie „adecvată”.
Curtea a amintit că reglementarea excepției respective are ca scop ‘‘promovarea interesului public legat de încurajarea cercetării şi a studiului privat, prin difuzarea cunoştinţelor, ceea ce constituie, de altfel, obiectivul fundamental al unor instituţii precum bibliotecile publice’’ (paragraful 27, Hotărâre).
În cazul tuturor excepțiilor reglementate prin dispozițiile art. 5 alin. (3) din Directivă ‘‘se face referire la relaţii contractuale efective, precum şi la încheierea şi la punerea în aplicare a unor acorduri contractuale efective, iar nu la simple oferte de contracte sau de licenţe’’ (paragraful 30, Hotărâre).
Excepțiile reglementate prin dispozițiile art. 5 alin. (3) rămân aplicabile numai în condițiile art. 5 alin. (5) din Directivă, respectiv ‘‘în cazuri speciale care nu aduc atingere exploatării normale a operelor şi nici nu cauzează un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularului dreptului de autor’’ (paragraful 34, Hotărâre).
Cu privire la dreptul bibliotecii publice de a reproduce opera în format digital, CJUE a stabilit că excepția reglementată prin dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. (n) nu vizează decât dreptul exclusiv de comunicare publică a operelor, menționat la art. 3 din Directivă, nu și dreptul exclusiv de reproducere, reglementat prin art. 2 din Directivă (paragraful 40, Hotărâre).
O bibliotecă publică conferă abonaților săi acces la operele aflate în fondul său în virtutea dreptului de ‘‘punere la dispoziție’’ a operei, efectuând astfel un ‘‘act de comunicare’’, în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă (paragraful 42, Hotărâre).
Acest drept de comunicare a operelor ar risca să fie golit de conținutul său și de efectul său util, dacă bibliotecile publice nu ar dispune de un drept accesoriu de digitalizare a operelor cuprinse în colecțiile sale (paragraful 43, Hotărâre).
Întinderea dreptului de digitalizare a operelor trebuie stabilită în raport de prevederile art. 5 alin. (5) din Directivă, ‘‘potrivit căruia această limitare se aplică numai în anumite cazuri speciale, care nu contravin unei exploatări normale a operei sau a altui obiect protejat și nu prejudiciază în mod nerezonabil interesele legitime ale titularului dreptului de autor’’ (paragraful 47, Hotărâre).
Actele de imprimarea în totalitate sau în parte a unei opere digitalizate pe hârtie sau reproducerea acesteia, în tot sau în parte, pe un stick USB, depășesc sfera actelor de „comunicare” în sensul articolului 3 din Directiva 2001/29, fiind acte de „reproducere” în sensul articolului 2 din Directivă, efectuate de către utilizatorii bibliotecii, nu de către biblioteca publică (paragraful 52, Hotărâre).
Aceste acte nu beneficiază de excepția prevăzută prin dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. (n) din Directivă și pot fi efectuate numai cu condiția plății unei compensații echitabile titularului dreptului de autor și în limitele prevăzute de art. 5 alin. (5) din Directivă (paragrafele 55 și 56, Hotărâre).
3. Scurte concluzii privitoare la reglementarea și aplicarea excepțiilor și limitărilor drepturilor patrimoniale de autor prin Directiva 2001/29/CE
În raport de statuările CJUE, se pot desprinde concluzii privitoare la corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 8/1996, care transpun în dreptul intern reglementările Directivei 2001/29/CE privind ‘‘limitele exercitării dreptului de autor’’.
Reținem că, de principiu, armonizarea anumitor excepții și limitări ale drepturilor patrimoniale de autor are în vedere asigurarea respectării ‘‘principiilor fundamentale ale dreptului, în special proprietatea, inclusiv proprietatea intelectuală, libertatea de exprimare și interesul public’’ (paragraful 3, Preambul Directivă), având la bază un ‘‘nivel ridicat de protecție’’ acordată drepturilor de autor, proprietatea intelectuală fiind recunoscută ‘‘ca parte integrantă a proprietății’’ (paragraful 9, Preambul Directivă).
Lista de excepții și limitări este exhaustivă (paragraful 32, Preambul Directivă), dar Statele membre au libertatea de a opta pentru reglementarea în dreptul intern numai a anumitor excepții și limitări.
Titularii drepturilor de autori și conexe dispun de un drept cu caracter preventiv care le permite să interzică acte de utilizare a operei lor.
În toate ‘‘cazurile speciale’’, în sensul dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Directivă, care prevăd excepții și limitări ale dreptului de autor și ale drepturilor conexe, nu este nevoie de consimțământul prealabil al titularului dreptului.
Excepțiile și limitările sunt de strictă interpretare și aplicare. Anumite excepții și limitări sunt prevăzute sub condiția plății unei remunerații, sau în beneficiul unei anumite categorii de utilizatori, sau în limitele necesare atingerii unui anumit scop de natură necomercială, sau cu condiția indicării surselor, inclusiv a numelui autorului.
În conformitate cu obligațiile internaționale asumate de Statele membre prin prevederile art. 9 alin. (2)[15] din Convenția de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice[16], care reglementează așa-numitul ‘‘test în 3 etape’’ (three-step-test), excepțiile și limitările pot fi aplicate ‘‘numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului’’ [art. 5 alin. (5)[17], Directivă și paragraful 44, Preambul].
În cazul particular al reproducerii unei opere adusă la cunoștința publicului în cadrul activității de cercetare științifică și învățământ, fără consimțământul prealabil al titularului drepturilor de autor și conexe și fără plata unei remunerații echitabile, se pune problema respectării cumulative a condițiilor stabilite de Legea nr. 8/1996 interpretată în lumina prevederilor Directivei 2001/29/CE și a jurisprudenței CJUE pronunțată în interpretarea acesteia, privitoare la: scopul necomercial urmărit prin reproducerea operei (analiză, comentariu, critică, exemplificare) și întinderea citatului din operă (fragment, extras) pentru ca reproducerea să nu intre în conflict cu exploatarea normală a operei și să nu aducă în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.
Cerințele privitoare la limitele întinderii citatului impun terțului care reproduce citatul respectiv obligația de a delimita fragmentul citat de propriul text, prin tehnici de tehnoredactare și/sau semne tipografice, de regulă, prin utilizarea ghilimelelor.
În toate cazurile în care terții efectuează acte de citare a unei opere, atât Legea nr. 8/1996, cât și Directiva 2001/29/CE și jurisprudența CJUE impun obligația de a indica sursele fragmentului citat, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil.
III. Evoluții legislative privind drepturile conferite de marca înregistrată și limitele acestora
1. Privire de ansamblu asupra reformei dreptului european la marcă
Dreptul la marcă cunoaște un proces de reformă la nivel european. Directiva nr. 2015/2436 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci[18] a fost adoptată ca parte a unui ‘‘pachet legislativ’’, împreună cu Regulamentul nr. 2015/2424 privind marca Uniunii Europene[19] de modificare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009, Regulament abrogat ulterior prin Regulamentul (codificat) 2017/1001 din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene[20].
Directiva și Regulamentul sunt redactate concomitent și cuprind dispoziții legale identice, în scopul de a ‘‘reduce astfel elementele de divergență din cadrul sistemului mărcilor din Europa în ansamblu, menținând totodată protecția mărcilor naționale ca o opțiune atractivă pentru solicitanți’’[21] și de a asigura ‘‘coexistența și echilibrul sistemelor mărcilor la nivel național și la nivelul Uniunii’’[22].
Secțiunea 3 din Directivă, intitulată ‘‘Drepturi conferite și limitări’’, art. 10 – 18 din Directivă, clarifică și modifică reglementările în vigoare.
Noi drepturi ale titularului unei mărci înregistrate sunt reglementate prin dispozițiile art. 10 – 14 din Directivă.
Limitările efectelor mărcii sunt prevăzute în art. 14 și 15.
Neutilizarea mărcii este reglementată ca limită a dreptului la marcă, prin dispozițiile art. 16 și ale art. 17.
Art. 18 din Directivă reglementează modul de soluționare a unui conflict între drepturi conferite de două mărci înregistrate succesiv.
În cele ce urmează, vom analiza în detaliu aceste prevederi legale și problema dacă ele impun modificări ale legislației române în vigoare.
2. Modificări și clarificări aduse regimului juridic aplicabil drepturilor conferite de înregistrarea unei mărci
Deoarece Directiva nr. 2015/2436 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci și Regulamentul 2017/1001 privind marca Uniunii Europene au fost adoptată ca parte a unui pachet legislativ, pentru a reduce divergențele dintre cele două sisteme de protecție puse la dispoziția titularilor de mărci înregistrate, dispozițiile normative prevăzute de Regulamentul 2017/1001 pot fi utile pentru a înțelege logica și spiritul noilor reglementări.
Din această perspectivă, paragraful (26) din preambulul Regulamentului 2017/1001 privind marca Uniunii Europene poate fi util pentru a desprinde voința legiuitorului european ca marca înregistrată ‘‘să fie tratată ca un obiect al dreptului de proprietate […]’’, la fel ca și cererile de înregistrare a mărcii (art. 26 din Directivă).
Dreptul exclusiv conferit de marcă titularilor este dreptul de a interzice terților folosirea unui semn în activitățile lor comerciale, într-o modalitate care aduce atingere funcției esențiale a mărcii de a garanta consumatorilor originea produselor sau a serviciilor în legătură cu care este folosită marca.
Conform prevederilor paragrafului (18)[23] din preambulul Directivei, dreptul exclusiv născut din înregistrarea mărcii nu protejează decât funcția esențială a mărcii de a diferenția în comerț produsele sau serviciile titularului mărcii de cele comercializate de un terț.
Art. 10, alin. (6) din Directivă prevede în mod expres că protecția legală a mărcii înregistrate este obligatorie pentru Statele membre numai pentru cazurile în care un terț folosește un semn în cursul schimburilor comerciale pentru scopul de a distinge produsele și serviciile (unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi – n.ns., în limbajul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 84/1998). Statele membre pot opta pentru a proteja prin drept exclusiv și alte funcții ale mărcii înregistrate.
Art. 10 alin. (2), teza I clarifică faptul că înregistrarea mărcii nu aduce atingere drepturilor dobândite de terți asupra unor semne utilizate în activități comerciale înainte de data depunerii cererii de înregistrare a mărcii sau de data de prioritate a acesteia.
Art. 10 alin. (2) lit. (c) din Directivă modifică reglementările privitoare la dreptul titularului mărcii înregistrate de a interzice terților utilizarea în cursul activităților comerciale a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată, indiferent dacă acesta este folosit pentru produse sau servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care marca a fost înregistrată, dacă sunt reunite următoarele condiții: (1) marca se bucură de renume în statul membru respectiv, (2) prin utilizarea semnului fără motiv justificat, se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii, ori (3) prin utilizarea semnului fără motiv justificat se aduce atingere caracterului distinctiv sau renumelui mărcii.
3. Drepturi noi născute din înregistrarea unei mărci
Art. 10 alin. (3) lit. (d) din Directivă prevede dreptul titularului mărcii înregistrate de a interzice terților să utilizeze un semn[24] ca denumire comercială sau ca nume al unei societăți ori ca parte a unei denumiri comerciale sau a numelui unei societăți. Reglementarea adoptată este în sensul hotărârii CJUE pronunțată în cazul Céline (C-17/06[25]).
Acest drept poate fi exercitat numai în condițiile în care asupra respectivului semn utilizat ca denumire comercială nu au fost dobândite drepturi anterior datei depunerii cererii de înregistrare a mărcii [conform art. 10 alin. (2) teza I din Directivă].
Rațiunea reglementării este explicitată în cuprinsul paragrafului (19) al preambului Directivei, potrivit căruia: ‘‘noțiunea de contrafacere a unei mărci ar trebui să includă, de asemenea, utilizarea semnului ca denumire comercială sau ca denumire similară, în măsura în care o astfel de utilizare se face în scopul diferențierii produselor sau serviciilor’’ și în cuprinsul paragrafului (13) din preambulul Regulamentului 2017/1001, care prevede că: ‘‘este posibilă apariția unor confuzii cu privire la sursa comercială din care provin produsele sau serviciile atunci când o societate utilizează același semn sau un semn similar ca denumire comercială, în așa fel încât se stabilește o legătură între societatea care poartă denumirea respectivă și produsele sau serviciile provenind de la această societate. Încălcarea drepturilor conferite de o marcă UE ar trebui, prin urmare, să cuprindă și utilizarea unui semn ca denumire comercială sau ca denumire similară, atât timp cât utilizarea are drept scop diferențierea produselor sau serviciilor’’.
Art. 10 alin. (3) lit. (f) din Directivă, interpretat coroborare cu art. 10 alin. (2) din Directivă conferă titularului mărcii înregistrate dreptul de a interzice terților să ‘‘utilizeze semnul în publicitatea comparativă într-un mod care contravine Directivei 2006/114/CE’’ privind publicitatea înșelătoare și comparativă.
Paragraful (15) din preambului Directivei 2006/114/CE clarifică faptul că identificarea produselor sau serviciilor unui concurent, prin utilizarea mărcii acestuia în cadrul publicității comparative ‘‘[…] nu încalcă acest drept exclusiv, în cazurile în care este conformă cu condițiile stabilite de prezenta directivă’’, iar scopul urmărit este doar ‘‘evidențierea în mod obiectiv a diferențelor’’ dintre produsele și serviciile comparate.
Art. 10 alin. (4) din Directivă, interpretat coroborare cu art. 10 alin. (2) teza I din Directivă, reglementează dreptul titularului mărcii ‘‘să împiedice toate părțile terțe să introducă, în cursul schimburilor comerciale, produse în statul membru în care este înregistrată marca, fără a le pune în liberă circulație în statul respectiv, în cazul în care aceste produse, inclusiv ambalajele acestora, provin din țări terțe și poartă, fără a fi autorizate, o marcă identică cu marca înregistrată pentru respectivele produse sau care nu poate fi diferențiată, în aspectele sale esențiale, de marca înregistrată’’.
Dreptul se stinge dacă, ‘‘în cursul procedurilor de constatare a contrafacerii mărcii înregistrate, inițiate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 608/2013[26]’’, respectiv, în cursul acțiunilor în contrafacere care se soluționează pe fond, ‘‘declarantul sau deținătorul produselor prezintă dovezi potrivit cărora titularul mărcii înregistrate nu este îndreptățit să interzică introducerea produselor pe piață în țara de destinație finală’’, care, prin ipoteză este un Stat din afara Uniunii Europene.
Dacă în cursul soluționării acțiunii în contrafacere se face dovada că produsele nu sunt contrafăcute, astfel încât dreptul la marcă nu a fost încălcat, titularul mărcii înregistrate (reclamant în acțiunea în contrafacere) poate fi obligat la plata de daune-interese față de declarantul sau deținătorul produselor, în temeiul dispozițiilor art. 28 din Regulamentul (EU) nr. 608/2013.
Conform prevederilor paragrafului (22) din preambulul Directivei, noul drept al titularului mărcii înregistrate este reglementat cu scopul ca acesta să poată împiedica intrarea și plasarea produselor contrafăcute în toate situațiile vamale, indiferent dacă produsele sunt sau nu puse în comerț pe teritoriul UE, sau destinate a fi introduse pe piața UE, ‘‘inclusiv, în special, în cadrul tranzitului, al transbordării, al antrepozitării, al zonelor libere, al depozitării temporare, al perfecționării active sau al admiterii temporare’’.
Soluția legislativă este contrară controversatei hotărâri pronunțate de CJUE în cazul Philips și Nokia (C-446/09 și C-495/09), conform căreia produsele pot fi calificate ca fiind ‘‘mărfuri contrafăcute’’, care încalcă dreptul la marcă (sau un alt drept de proprietate intelectuală) ‘‘când este dovedit că sunt destinate punerii în vânzare în Uniune, o astfel de dovadă fiind furnizată în special atunci când se demonstrează că mărfurile menționate au făcut obiectul unei vânzări către un client din Uniune sau al unei oferte de vânzare ori al unei publicități adresate consumatorilor din Uniune sau atunci când rezultă din documente ori din corespondența privind mărfurile respective că este avută în vedere deturnarea acestora spre consumatorii din Uniune’’.
În conformitate cu ‘‘Declarația privitoare la Acordul TRIPS și sănătatea publică’’[27] și pentru a asigura tranzitul neperturbat al medicamentelor generice, paragraful (25) din preambulul Directivei prevede că titularul unei mărci înregistrate nu are dreptul de a împiedica un terț ‘‘să introducă produse în statul membru în care este înregistrată marca, fără a le pune în liberă circulație în statul respectiv, pe baza similarității dintre denumirile comune internaționale (DCI)[28] a ingredientului activ din medicamente și marca respectivă’’.
Art. 11 din Directivă reglementează dreptul titularului mărcii ‘‘de a interzice acțiunile pregătitoare în legătură cu utilizarea ambalajelor sau a altor suporturi’’ pe care se aplică marca, precum: etichetele, elementele sau dispozitivele de securitate sau de autenticitate, dacă ‘‘există riscul’’ ca acestea ‘‘să poată fi utilizate pentru produse sau servicii’’, iar ‘‘utilizarea respectivă ar constitui o încălcare a drepturilor titularului unei mărci în temeiul articolului 10 alineatele (2) și (3)’’. Acest drept nu poate fi exercitat în situațiile reglementate prin dispozițiile art. 10 alin. (4) din Directivă.
Astfel de acțiuni pregătitoare pot fi: ‘‘(a) aplicarea unui semn identic sau similar cu marca pe ambalaje, etichete, elemente sau dispozitive de securitate sau de autenticitate sau pe orice alte suporturi pe care se poate aplica marca; (b) oferirea, introducerea pe piață sau deținerea în aceste scopuri, precum și importul sau exportul ambalajelor, etichetelor, elementelor sau dispozitivelor de securitate sau de autenticitate sau a oricăror alte suporturi pe care se aplică marca’’.
Scopul reglementării este acela de a permite titularului mărcii ‘‘să combată în mod mai eficace contrafacerea’’ [paragraful (26), preambulul Directivei].
Art. 12 din Directivă conferă titularului mărcii dreptul ca, în cazurile în care marca este reprodusă în dicționare, enciclopedii sau lucrări de referință similare, să solicite editorului să indice că aceasta este o marcă înregistrată.
Scopul reglementării este acela de a permite titularului evitarea aplicării sancțiunii decăderii din drepturile conferite de marcă pentru motivul că marca a devenit desemnarea uzuală în comerț a produsului sau a serviciului pentru care a fost înregistrată.
Art. 13 din Directivă reglementează drepturi ale titularului mărcii înregistrate în ipoteza în care marca este înregistrată, fără consimțământul titularului, în numele agentului sau reprezentantului său. Titularul mărcii are dreptul de a opta între a interzice utilizarea mărcii de către agentul sau reprezentantul său și a solicita cesiunea mărcii în favoarea sa, dacă agentul sau reprezentantul său ‘‘nu își justifică demersul’’.
Titularul mărcii poate opta și pentru a formula acțiunea în anularea înregistrării mărcii în numele agentului sau reprezentantului său, pentru motivul înregistrării mărcii cu rea-credință, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. (b) din Directivă și ale art. 47 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 84/1998.
4. Reglementări cu caracter de noutate privitoare la limitele efectelor mărcii și sancțiunile aplicabile pentru neuz
Art. 14 alin. (1) lit. (a) din Directivă prevede că ‘‘Marca nu dă dreptul titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cursul schimburilor comerciale: a numelui sau a adresei terțului, în cazul în care respectivul terț este o persoană fizică’’. Conform prevederilor alin. (2): ‘‘alineatul (1) se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț (persoană fizică – n.ns.) se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială’’.
Paragraful (27) din preambulul Directivei explicitează că ‘‘drepturile exclusive conferite de o marcă nu ar trebui să îndreptățească titularul să interzică utilizarea de către terți a semnelor sau indicațiilor care sunt utilizate în conformitate cu practicile loiale din domeniul industrial și comercial. […] o astfel de utilizare include doar folosirea numelor personale ale terților’’.
Interpretarea per a contrario a acestor dispoziții legale și coroborarea acestora cu prevederile art. 10 alin. (2) teza I și ale paragrafului (17)[29] din preambului Directivei conduce la concluzia că titularul mărcii înregistrate are dreptul de a interzice unui terț, persoană juridică, să utilizeze în activitățile comerciale numele comercial sau adresa, numai dacă, prin aceasta, nu aduce atingere unor drepturi la nume comercial deja câștigate de respectiva persoană juridică anterior datei la care a fost depusă cererea de înregistrare a mărcii.
Art. 14 alin. (1) lit. (c) din Directiva nr. 2015/2436 este redactat în mod diferit de articolul 6 alin. (1) lit. (c)[30], corespondent în Directiva 2008/95/CE, pentru a clarifica faptul că nu este încălcat dreptul la marcă dacă utilizarea mărcii de către terț se face ‘‘cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii se impune pentru indicarea destinației dorite a unui produs sau a unui serviciu, în special când este vorba despre un accesoriu sau o piesă de schimb’’, și, conform alin. (2) al art. 14, ‘‘numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială’’.
Art. 16 alin. (2) – (4) din Directiva nr. 2015/2436 cuprinde reglementări cu caracter de noutate, care nu au corespondent în Directiva 2008/95/CE, privitoare la data de la care se calculează termenul de cinci ani, relevant pentru aplicarea ‘‘limitelor și sancțiunilor’’ prevăzute la articolul 17 (neutilizarea ca mijloc de apărare în cazul unei acțiuni în contrafacere), articolul 19 alineatul (1) (absența unei utilizări efective ca motiv de decădere), articolul 44 alineatele (1) și (2) (neutilizarea ca mijloc de apărare în procedura de opoziție) și articolul 46 alineatele (3) și (4) (neutilizarea ca mijloc de apărare în procedurile care solicită declararea nulității).
Conform dispozițiilor alin. (2) și (3) ale art. 16, dacă legea națională prevede proceduri de opoziție, termenul de cinci ani se calculează de la data la care marca fie nu mai poate face obiectul unei opoziții, sau de la data la care procedura opoziției s-a încheiat. Această dată urmează să fie înscrisă în registru, conform prevederilor alin. (4) al art. 16.
5. Reglementări cu caracter de noutate privitoare la soluționarea conflictului între drepturi născute din înregistrarea succesivă a două mărci, în numele unor titulari diferiți
În reglementarea anterioară, prin dispozițiile Directivei nr. 2008/95/CE, titularul mărcii anterior înregistrate nu avea dreptul de a exercita acțiunea în contrafacere pentru a interzice titularului folosirea mărcii ulterior înregistrate. Acțiunea în contrafacere putea fi exercitată numai după parcurgerea procedurii de anulare a înregistrării mărcii ulterioare, pentru motivele prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Directiva nr. 2015/2436 prevăd, în esență, că, în cadrul acțiunilor în contrafacere, titularul unei mărci anterior înregistrate nu este îndreptățit să interzică utilizarea unei mărci naționale sau a unei mărci UE care au fost înregistrate ulterior, în cazul în care această marcă ulterioară nu ar fi declarată nulă.
Marca ulterioară (marcă națională sau mărcă UE) nu ar fi declarată nulă în cazurile în care marca anterioară:
– este lipsită de caracter distinctiv sau de renume, în sensul prevederilor art. 8 din Directivă;
– poate fi anulată pentru motivele de nulitate relativă prevăzute prin art. 53 alin. (1), (3) sau (4) Regulamentul (CE) nr. 207/2009;
– a intervenit interdicția de a solicita declararea nulității mărcii ulterioare ca urmare a toleranței, conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) sau (2) și ale art. 54 alin. (1) sau (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009;
– nu a fost utilizată efectiv în activități comerciale, fiind întrunite condițiile decăderii titularului din drepturile conferite de marcă, conform dispozițiilor art. 46 alin. (3) și ale art. 57 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009.
Per a contrario, dacă marca anterior înregistrată nu intră în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor legale indicate, titularul acesteia poate formula acțiune în contrafacere împotriva titularului mărcii ulterior înregistrate, prin care să solicite interzicerea folosirii mărcii ulterior înregistrate, fără a fi necesară anularea înregistrării mărcii ulterioare.
Dacă nu sunt întrunite motivele de nulitate a înregistrării mărcii ulterioare, potrivit prevederilor art. 18 alin. (3), marca anterioară și marca ulterioară urmează să coexiste pe piață.
Soluția reglementată este conformă hotărârii CJUE în cazul Fédération Cynologique Internationale (C-561/11), pronunțată în interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Regulamentul (EC) nr. 207/2009.
Noile reglementări pun capăt unei chestiuni anterior controversate în literatura juridică[31].
6. Scurte concluzii privitoare la reglementările europene adoptate cu privire la drepturile conferite de marca înregistrată și limitele acestora
Suntem de opinie că reglementările adoptate de legiuitorul european prin Directiva nr. 2015/2436 clarifică, perfecționează și îmbunătățesc regimul juridic aplicabil conținutului drepturilor născute din înregistrarea unei mărci, limitelor și excepțiilor acestor drepturi, fără a se îndepărta în mod radical de soluțiile legislative prevăzute prin Directiva nr. 2008/95/CE, transpusă în dreptul intern prin dispozițiile Legii nr. 84/1998.
[1] Studiul va fi publicat în volumul Conferinței Naționale „Contrafacerea, concurența și protecția produselor tradiționale în Uniunea Europeană”, organizată de Asociația Științifică de Dreptul Proprietății Intelectuale (ASDPI), Universitatea „Titu Maiorescu” din București și Universitatea „Nicolae Titulescu” din București, în colaborare cu UNBR, INPPA, Baroul București, ORDA, OSIM, Asociația Română de Științe Penale, Camera Națională a Consilierilor în Proprietate Industrială și Editura Universul Juridic, la data de 02-03.11.2017, la Universitatea „Titu Maiorescu” din București.
[2] Precizăm că anumite idei exprimate în a doua parte a studiului au fost cuprinse și în articolul ‘‘Impactul reformei dreptului european al mărcilor asupra legislației române în materie’’, prezentat în cadrul Conferinței ‘‘Challenges of the Knowledge Society”, 20-21 mai 2016, ediția a 10-a, București, organizată de Universitatea Nicolae Titulescu, Fundația Nicolae Titulescu pentru Drept și Relații Intenaționale, Universitatea Complutense din Madrid și Universitatea Deusto din Bilbao; articolul este accesibil online pe JURIDICE.ro.
[3] A se vedea, spre exemplu: T. Dreier, Limitations: The Centerpiece of Copyright in Distress – An Introduction, publicat în 1 (2010) JIPITEC, pp. 50 și urm. și M. Senftleben, The International Three-Step Test: A Model Provision for EC Fair Use Legislation, publicat în 1 (2010) JIPITEC, pp. 67 și urm.
[4] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996, denumită în continuare ‘‘Legea nr. 8/1996’’.
[5] Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 006 din 10 ianuarie 2002, denumită în continuare ‘‘Directiva 2001/29/CE’’.
[6] Nu fac obiectul prezentului studiu reglementările și jurisprudența privitoare la excepțiile și limitele dreptului de închiriere și de împrumut al operei, care constituie obiectul reglementării Directivei Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, nici cele privitoare la dreptul la retransmiterea prin cablu a operei, care este reglementat prin Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind armonizarea anumitor dispoziţii referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu.
[7] Conform dispozițiilor art. 5 din Directiva 2001/29/CE: ‘‘(1) Actele provizorii de reproducere menționate la articolul 2, care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită: (a) transmiterea, în cadrul unei rețele între terți, de către un intermediar sau
(b) utilizarea licită a unei opere ori a unui alt obiect protejat și care nu au semnificație economică de sine stătătoare, sunt exceptate de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2.
(2) Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:
(a) pentru reproduceri pe hârtie sau orice suport similar, realizate prin folosirea oricărui tip de tehnici fotografice sau prin alt proces cu efecte similare, cu excepția partiturilor, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile;
(b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză;
(c) pentru acte specifice de reproducere realizate de către biblioteci publice, instituții de învățământ sau muzee, sau de către arhive, al căror scop nu este obținerea de avantaje comerciale sau economice directe sau indirecte;
(d) pentru înregistrări efemere ale operelor realizate de organismele de radiodifuziune sau televiziune prin utilizarea propriilor instalații și pentru propriile programe difuzate; poate fi permisă păstrarea acestor înregistrări în arhive oficiale, în baza valorii lor documentare excepționale;
(e) pentru reproduceri ale programelor difuzate de instituții sociale non-profit, cum ar fi spitale sau închisori, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile.
(3) Statele membre pot să prevadă excepții sau limitări la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 în următoarele cazuri:
(a) utilizarea în scopul unic de ilustrare în cadrul procesului educativ sau al cercetărilor științifice, atât timp cât sunt indicate sursele, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil și în măsura justificată de scopurile necomerciale urmărite;
(b) utilizări, în folosul persoanelor cu handicap, având legătură directă cu acel handicap, de natură necomercială, în măsura impusă de handicapul specific;
(c) reproducerea de către presă, comunicarea publică sau punerea la dispoziție a unor articole publicate privind subiecte de actualitate economice, politice sau religioase sau a unor opere radiodifuzate sau televizate sau a altor obiecte protejate cu același caracter, în cazurile în care astfel de utilizări nu sunt în mod expres rezervate și în măsura în care este indicată sursa, inclusiv numele autorului, sau folosirea operelor sau a altor obiecte protejate pentru difuzarea evenimentelor curente, în măsura în care este justificată de scopuri de informare și sub rezerva de a indica sursa, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil;
(d) utilizarea de citate în scop de critică sau recenzie, cu condiția ca acestea să se refere la o operă sau un alt obiect protejat care a fost deja pus în mod legal la dispoziția publicului, să fie indicată sursa, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil, și ca folosirea lor să fie în conformitate cu practica corectă și în măsura justificată de anumite scopuri speciale;
(e) utilizarea pentru scopuri de siguranță publică sau pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor administrative, parlamentare sau judiciare;
(f) utilizarea discursurilor politice, precum și a extraselor din prelegeri publice sau a operelor sau a altor obiecte protejate similare, în măsura justificată de scopul informativ urmărit și cu condiția să fie indicată sursa, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil;
(g) utilizarea în timpul ceremoniilor religioase sau a ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;
(h) utilizarea operelor, cum ar fi lucrări de arhitectură sau sculptură, destinate amplasării permanente în locuri publice;
(i) includerea accidentală a unei opere sau a unui alt obiect protejat în alt material;
(j) utilizarea în scopul anunțării expozițiilor publice sau a vânzărilor de opere de artă, în măsura necesară pentru promovarea evenimentului, excluzând alte scopuri comerciale;
(k) utilizarea în cazul caricaturilor, parodierii sau pastișelor;
(l) utilizarea în cazul demonstrațiilor sau reparării de echipamente;
(m) utilizarea unei opere artistice sub forma unui imobil sau desen sau plan al unui imobil în scopul reconstrucției imobilului respectiv;
(n) utilizarea, în scopul cercetării sau studiului privat, prin comunicarea sau punerea la dispoziția persoanelor aflate în clădirile instituțiilor menționate la alineatul (2) litera (c), prin intermediul unor terminale speciale, a unor opere sau a altor obiecte protejate cuprinse în cadrul colecțiilor lor, care nu fac obiectul condițiilor de achiziționare sau de licențiere;
(o) utilizarea în anumite cazuri de mai mică importanță unde excepțiile și limitările sunt deja prevăzute prin legislațiile interne, cu condiția ca acestea să se refere numai la utilizări similare și să nu aducă atingere liberei circulații a mărfurilor și a serviciilor în cadrul Comunității, fără a aduce atingere altor excepții sau limitări prevăzute în prezentul articol’’.
[8] A se vedea nota de subsol 4.
[9] A se vedea nota de subsol 4.
[10] Care prevede: ‘‘(4) În cazurile în care statele membre pot să prevadă o excepție sau limitare la dreptul de reproducere în temeiul alineatelor (2) și (3), acestea pot să prevadă în mod similar o excepție sau limitare la dreptul de distribuire prevăzut la articolul 4, în măsura justificată de scopul actului autorizat de reproducere’’.
[11] Potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din Directiva 2001/29/CE: ‘‘Statele membre trebuie să asigure că titularii de drepturi pot solicita ca o ordonanță președințială să fie pronunțată împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt folosite de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex’’.
[12] Potrivit prevederilor art. 11 din Directiva 2004/48/CE: ‘‘Statele membre asigură ca, atunci când se pronunță o hotărâre judecătorească de constatare a încălcării unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile judecătorești competente să poată pronunța împotriva contravenientului un ordin judecătoresc prin care interzic continuarea încălcării. Atunci când legislația internă prevede aceasta, nerespectarea unui ordin judecătoresc este pasibilă, dacă este cazul, de plata unor daune cominatorii, cu scopul de a-i asigura executarea. Statele membre asigură de asemenea ca titularii drepturilor să poată solicita pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de un terț pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală, fără a aduce atingere articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29/CE’’.
[13] Potrivit dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996: ‘‘(3) Dacă titularul dreptului de autor sau una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) face dovada credibilă că dreptul de autor face obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.
(4) Dispoziţiile procedurale aplicabile sunt cuprinse în prevederile Codului de procedură civilă referitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală.
(5) Aceleaşi măsuri pot fi cerute, în aceleaşi condiţii, împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate de către un terţ pentru a încălca un drept protejat prin prezenta lege’’.
[14] A se vedea, sub acest aspect, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 8 din 11 ianuarie 2011, accesibilă pe site. Contrar raționamentului CJUE, ÎCCJ nu a identificat, în cazul verificării îndeplinirii cerinței originalității unor creații intelectuale, care ar fi elementele în raport de care autorul are efectiv posibilitatea de a face alegeri libere și creative. ÎCCJ statuat că, în cazul operelor științifice, din cauza limbajului de specialiate, ‘‘caracterizat de uniformitate’’, ‘‘originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a informațiilor, ce conțin un limbaj de specialitate, aproape standardizat’’, iar ‘‘cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă și protecția juridică acordată mai slabă’’. Astfel de aprecieri ale instanței de recurs nu au suport în jurisprudența CJUE privitoare la aprecierea originalității unei creații intelectuale, indiferent de domeniu, inexistența unor ‘‘grade de originalitate’’ și acordarea aceleiași protecții juridice tuturor creațiilor intelectuale care îndeplinesc cerința originalității (inexistența unor ‘‘grade de protecție juridică’’).
[15] Potrivit cărora: ‘‘Se rezervă legislaţiilor ţărilor Uniunii dreptul de a permite reproducerea operelor menţionate în anumite cazuri speciale, cu condiţia ca o astfel de reproducere să nu aducă atingere exploatării normale a operei şi să nu cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorului’’.
[16] Din 9 septembrie 1886, în ultima formă modificată la 28 septembrie 1979, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 156 din 17 aprilie 1998.
[17] Potrivit căruia: ‘‘(5) Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului’’.
[18] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 336 din 23 decembrie 2015, intrată în vigoare la 13 ianuarie 2016, cu termene de transpunere 14 ianuarie 2019, respectiv 14 ianuarie 2023, pentru transpunerea dispozițiilor de ordin procedural cuprinse în art. 45 din Directivă.
[19] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 341 din data de 24 decembrie 2015 și intrat în vigoare la data de 23 martie 2016.
[20] Publicat în în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 154 din data de 16 iunie 2017 și aplicat de la data de 1 octombrie 2017.
[21] Preambulul Directivei, paragraful (5).
[22] Preambulul Directivei, paragraful (3).
[23] Potrivit căruia: ‘‘Este oportun să se prevadă că o contrafacere a unei mărci nu poate fi stabilită decât în cazul în care se constată că marca sau semnul contrafăcut este utilizat în cursul schimbului comercial pentru a diferenția produsele sau serviciile. Utilizarea semnului în alte scopuri decât cel al diferențierii produselor sau serviciilor ar trebui să intre sub incidența legislațiilor naționale.’’
[24] Semnul, potrivit art. 10 alin. (2) din Directivă, trebuie să fie unul similar sau identic cu marca înregistrată și folosit pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată sau pentru orice tip de produse sau servicii, dacă marca înregistrată este o marcă de renume, iar prin utilizarea semnului fără motiv justificat, se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere acestuia.
[25] În care s-a statuat că ‘‘Utilizarea de către un terț care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară, în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă, constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptățit să o interzică în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, în cazul în care este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii’’.
[26] Regulamentul privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului, din 12 iunie 2013.
[27] Adoptată în cadrul Conferinței de la Doha, pe data de 14 noiembrie 2001, accesibilă aici.
[28] Pentru mai multe informații, a se vedea site-ul. Denumirile comune internaționale (DCI) ‘‘facilitează identificarea substanței farmaceutice sau a ingredientelor farmaceutice active. Fiecare DCI este o denumire recunoscută pe plan mondial și este parte din proprietatea publică. DCI mai sunt cunoscute ca denumiri generice’’. ‘‘Mărcile înregistrate nu trebuie să fie derivate din DCI sau să conțină elemente utilizate în cadrul DCI’’.
[29] Potrivit cărora: ‘‘Pentru a asigura securitatea juridică și coerența deplină cu principiul priorității, potrivit căruia o marcă anterioară înregistrată are prioritate față de mărcile înregistrate ulterior, este necesar să se stabilească faptul că aplicarea drepturilor conferite de o marcă nu ar trebui să aducă atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii sau de data de prioritate a mărcii’’.
[30] Conform căruia: ‘‘Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului: a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate’’.
[31] A se vedea: Andreea Micu, Dragoș Bogdan, „Contrafacerea unei mărci printr-o marcă înregistrată ulterior. Soluție CJUE contrară jurisprudenței din România”, disponibil pe JURIDICE.ro și Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, „Despre inadmisibilitatea acțiunii în contrafacere împotriva unei mărci înregistrate. Este necesară reconsiderarea practicii judiciare?”, disponibil pe JURIDICE.ro.
