1. Precizări prealabile privind regimul juridic al căilor de atac în concepția noului Cod de procedură civilă (NCPC)
Art. 456-465 NCPC reglementează în mod distinct capitolul privind dispoziții generale în materia căilor de atac, în cadrul căruia sunt adoptate reguli cu valoare de principiu privind:
– legalitatea căii de atac, cu consecința că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată nu produce efecte asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, în condițiile în care se prevede expres că hotărârea de respingere ca inadmisibilă a căii de atac greșit exercitate se comunică părții, iar de la data comunicării curge termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege [art. 457 alin. (2) și (3) NCPC];
– subiectele căilor de atac; se precizează regula, cu valoare de principiu, potrivit căreia numai părțile aflate în proces și care justifică un interes pot exercita căile de atac prevăzute de lege [art. 458 NCPC];
– ordinea exercitării căilor de atac; apelul este o cale ordinară de atac; căile extraordinare de atac (recursul, contestația în anulare, revizuirea) nu pot fi exercitate cât timp partea are deschisă calea de atac a apelului. NCPC prevede însă și dreptul părților de a consimți, prin înscris autentic, ca hotărârea să fie atacată direct cu recurs, la instanța de recurs, dar numai pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC [art. 459 NCPC];
– unicitatea căii de atac, regulă statornicită în jurisprudență, prin a cărei adoptare legală se evită orice posibilitate de abuz de drept procesual și se disciplinează conduita părților și desfășurarea procesului; în materia apelului, regula prevede obligația părților de a invoca toate motivele de netemeinicie și de nelegalitate existente la data declarării căii de atac, prin intermediul cererii de apel [art. 460 NCPC];
– partea din hotărâre care poate fi atacată; dacă, de regulă, calea de atac se exercita împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, NCPC recunoaște dreptul părților de a ataca și numai considerentele hotărârii, având în vedere că, potrivit art. 430 alin. (2) NCPC, autoritatea de lucru judecat privește și considerentele, atât cele pe care dispozitivul hotărârii se sprijină, cât și cele prin care s-a rezolvat o ‘‘chestiune litigioasă’’ [art. 461 alin. (2) NCPC].
2. Considerații generale privind calea de atac a apelului
2.1. Caracterizare generală. Hotărârea judecătorească pronunțată de prima instanță este supusă căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul [art. 27, art. 199 alin. (1) NCPC].
Legea este cea care acordă sau nu calea de atac şi nu judecătorul, astfel încât mențiunile inexacte din dispozitivul hotărârii atacate cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată nu au efectul de a acorda sau de a răpi părții o cale de atac [art. 457 NCPC][1].
Cererea de apel este unul din mijloacele procesuale care intră în alcătuirea acțiunii civile[2] (art. 29), o cale de atac care, în majoritatea cazurilor, tinde să provoace, pe calea unui control judiciar[3], o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept [art. 476 alin. (1) NCPC].
Apelul nu produce efectul devolutiv în cazurile reglementate la art. 461 alin. (2) NCPC, art. 476 alin. (3) coroborat cu art. 480 alin. (3) teza a II-a, art. 480 alin. (4), art. 480 alin. (6) NCPC.
Apelul nu produce efectul devolutiv[4], caracteristic controlului judiciar2, atunci când este exercitat în temeiul prevederilor unor legi speciale, împotriva unor hotărâri sau decizii pronunțate de organe administrativ-jurisdicționale din afara sistemului instanțelor judecătorești. Este cazul ‘‘apelului’’ reglementat de art. 131alin. (9) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe[5]. Termenul tehnico-juridic ‘‘apel’’ este impropriu utilizat în Legea nr. 8/1996, deoarece, în această ipoteză, instanța judecătorească este sesizată pentru prima oară cu soluționarea litigiului direct prin cererea de ‘‘apel’’. În consecință, calea de atac declanșeză un control judecătoresc, fiind exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate de un organ din afara sistemului instanțelor judecătorești. Calea de atac denumită impropriu ‘‘apel’’ nu produce efectul suspensiv de executare prevăzut la art. 468 alin. (5) NCPC, deoarece, potrivit legii speciale, hotărârea atacată este executorie de drept.
Deși NCPC dă prioritate exercitării căii de atac obișnuite a apelului, legiuitorul nu a prevăzut în toate cazurile respectarea dublului grad de jurisdicție în fond, care nu este un principiu fundamental al procesului civil, nu are valoare constituțională și nu intră în reglementarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului[6].
Legea exclude calea de atac a apelului când prevede că ‘‘hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac’’ [art. 53 alin. (2), art. 132 alin. (3), art. 135 alin. (4), art. 143 alin. (2), art. 144 alin. (2), art. 465, art. 493 alin. (5) NCPC], sau că ‘‘hotărârea este supusă recursului’’ [art. 406 alin. (6) NCPC], sau că ‘‘hotărârea poate fi atacată numai cu recurs’’ [art. 53 alin. (1) teza a II-a, art. 132 alin. (4), art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414, art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 NCPC].
Art. 467 NCPC prevede că, deși hotărârea pronunțată poate fi apelată, partea nu poate exercita apelul principal împotriva hotărârii, dacă a renunţat expres la apel (caz de achiesare totală și expresă la hotărârea de primă instanţă) sau împotriva acelor dispoziții din hotărâre pe care le-a executat, deşi hotărârea nu era susceptibilă de executare provizorie (caz de achiesare parțială și tacită la hotărârea de primă instanţă).
Dacă legea nu permite exercitarea dreptului la apel, partea interesată poate formula calea de atac a contestației în anulare și a revizuirii, în condițiile impuse de lege pentru admisibilitatea acestor căi de atac. Contestația în anulare și revizuirea nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului [art. 459 alin. (1) NCPC].
NCPC prevede numai calea de atac a apelului în cazurile indicate la art. 483 alin. (2) NCPC sau exclude atât apelul, cât și recursul, în cazul în care precizează că ‘‘hotărârea este definitivă’’ [art. 634 alin. (1) pct. 1 NCPC].
Ca noutate, NCPC reglementează recursul exercitat omisso medio, omodalitatea de aplicare concretă a principiului disponibilității în căile de atac. Dacă o hotărâre este susceptibilă de apel și de recurs, se poate exercita direct recursul [art. 459 alin. (3) NCPC], dar numai în condițiile în care ‘‘părțile consimt expres’’. Consimțământul emanat de la ambele părți în recurs este valabil dacă îmbracă forma unui înscris autentic notarial sau dacă este exprimat verbal în fața instanței a cărei hotărâre se atacă (prima instanță) și consemnat în scris, într-un proces-verbal încheiat de instanță.
Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, calea de atac este cea prevăzută de lege pentru cererea principală de chemare în judecată [art. 460 alin. (2) NCPC].
Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului [art. 460 alin. (3) NCPC].
Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege [art. 481 NCPC].
Derogă de la regula enunțată:
– dispozițiile art. 432, potrivit cărora părții i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac în cazul admiterii excepției autorității de lucru judecat, care poate fi invocată în orice stare a procesului, de instanță sau de părți și
– prevederile art. 472 alin. (1) privitoare la formularea apelului incident, caz în care apelantului în cererea principală de apel i se poate înrăutăți situația în cadrul soluționării apelului incident.
2.2. Limitele apelului. Pe calea cererii de apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, cu care prima instanță nu a fost învestită în mod expres [art. 478 alin. (3) NCPC]. Regula este o consecință a efectului devolutiv al apelului și este de ordine publică.
Nu sunt pretenții noi în apel:
a. Pretenţiile care au fost ‘‘cuprinse implicit’’ în cererile și apărările adresate primei instanțe pot fi explicitate prin cererea de apel [art. 478 alin. (4) NCPC].
Reglementarea pare inspirată din art. 566 C. pr. civ. fr.[7], potrivit căruia părțile pot explicita pretențiile virtual incluse în cererile și apărările formulate în fața primei instanțe și să adauge la acestea toate cererile care sunt accesoriul, consecința acestora sau care sunt complementare acestora.
În jurisprudența franceză[8] s-a statuat că sunt implicit cuprinse în cererea de chemare în judecată pretențiile constând în: creșterea cuantumului pretenției originare pentru a rectifica o eroare; obligarea la plata daunelor-interese pentru vicii revelate în raportul de expertiză, dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată în termeni largi; obligarea la plata unei sume precise, dacă în fața primei instanțe nu s-a cerut decât comisionul, al cărui cuantum urma să fie determinat; repararea prejudiciului prin echivalent, dacă inițial s-a cerut repararea prejudiciului în natură etc.
Tot în jurisprudența franceză[9] s-a statuat că nu sunt cereri noi în apel, ci au caracter accesoriu sau complementar sau care sunt consecința admiterii cererii de apel: cererea de anulare a brevetului de invenție, dacă s-au invocat în fața primei instanțe, ca mijloace de apărare în acțiunea în contrafacere, lipsa de noutate și de activitate inventivă; cererile privind acordarea de dobânzi, sau de capitalizare a dobânzii etc.
Opinăm că reglementarea adoptată prin NCPC este mai restrictivă decât cea din dreptul francez, care, prin art. 567 C. pr. civ. fr.[10] admite formularea cererii reconvenționale direct în fața instanței de apel.
Or, NCPC nu a adoptat o astfel de soluție, din contra, art. 209 alin. (4) NCPC obligă pârâtul să depună cererea reconvențională odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
În consecință, potrivit NCPC nu sunt admisibile, direct în apel și nu pot fi calificate ca fiind cuprinse implicit în cererile și apărările adresate primei instanțe cereri care au caracter accesoriu sau complementar sau care sunt consecința admiterii cererii de apel.
b. Dobânzile, ratele, veniturile ajunse la termen, orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi compensaţia legală [art. 478 alin. (5) NCPC].
c. Mijloacele de apărare noi: invocarea dreptului de retenție, a beneficiului de discuțiune, cu condiția ca acestea să fie invocate prin cererea de apel sau prin întâmpinare [art. 478 alin. (2) NCPC].
NCPC nu a preluat soluția prevăzută la art. 294 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. 1865, potrivit căreia pot fi invocate în apel, deoarece nu sunt considerate cereri noi, excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare. Cu privire la aceste mijloace de apărare sunt aplicabile prevederile art. 247, art. 130 alin. (2) și (3), art. 478 alin. (2) NCPC[11].
Legea prevede în mod expres cazurile în care, prin derogare de la art. 478 alin. (3) NCPC, pot fi formulate cereri noi direct în fața instanței de apel [art. 62 alin. (3)[12], art. 63 alin. (2)[13], art. 916 alin. (3)[14] NCPC].
Hotărârile împotriva cărora se poate formula calea de atac a apelului sunt cele enumerate prin dispozițiile art. 466 NCPC:
– hotărârile pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel [alin. (1)];
– hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă [alin. (2)].
Nu se poate formula apel împotriva:
– hotărârilor date în ultimă instanţă, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă [art. 466 alin. (3) NCPC];
– încheierilor premergătoare, dacă nu se atacă și hotărârea pronunțată în judecarea fondului, afară de cazul când legea dispune altfel [art. 466 alin. (4) NCPC];
– măsurilor de administrare judiciară (cum sunt repartizarea aleatorie a cauzelor, stabilirea de către instanță a termenului în care urmează a fi efectuate acte de procedură, trimiterea dosarului de la un complet la altul sau de la o secție la alta, disjungerea capetelor principale de cerere etc.) [art. 465 NCPC].
3. Cerințe intrinseci cererii de apel
Cuprinsul cererii de apel este reglementat prin prevederile art. 470 alin. (1) NCPC: Cererea de apel va cuprinde:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) indicarea hotărârii atacate;
c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
d) probele invocate în susţinerea apelului;
e) semnătura.
3.1. Părțile în apel. a) Indicarea părților. Cererea de apel învestește instanța superioară, de control judiciar, astfel că elementele de identificare ale părților sunt cele reglementate în cazul cererii de chemare în judecată (art. 194 NCPC).
Apelantul va trebui să indice în cererea sa numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa sa și a intimatului ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
Având în vedere dispozițiile art. 482 NCPC, devine aplicabil art. 196 alin. (1) teza I NCPC[15], care impune ca atât numele și prenumele apelantul, cât și cel al intimatului să fie indicate în cererea de apel.
Legea interzice schimbarea cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe [art. 478 alin. (1) și (3) NCPC]. Poate avea calitatea procesuală de apelant sau de intimat numai o parte în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane (art. 458 NCPC). Spre exemplu:
– intervenientul accesoriu nu poate formula apel decât dacă partea pentru care a intervenit a făcut apel, la judecata căruia nu a renunțat și care nu a fost anulat, perimat sau respins fără a fi cercetat în fond [art. 67 alin. (4) NCPC];
– art. 62 alin. (3) NCPC permite formularea unei cereri de intervenție voluntară principală direct în fața instanței de apel, numai în condițiile în care părțile își dau acordul, în mod expres;
– art. 534 alin. (4) NCPC prevede că, în materie necontencioasă, apelul poate fi exercitat de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii;
– procurorul poate formula calea de atac a apelului, în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (4) și alin. (1) NCPC;
– succesorii universali, cu titlu universal, sau cu titlu particular pot formula apel împotriva hotărârii pronunțate în contradictoriu cu de cuius [art. 38, art. 39, art. 469 NCPC];
– în temeiul art. 1560 NCC creditorii ale căror creanţe sunt certe şi exigibile pot exercita drepturile şi acţiunile debitorului lor atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite cu excepția acelora care sunt strâns legate de persoana debitorului.
b) Sancțiuni. Dacă apelantul nu indică în cererea sa elementele impuse de art. 470 lit. a) NCPC, privind numele părților în etapa judecării apelului, pentru identitate de rațiune, poate deveni incidentă sancțiunea nulității, potrivit dispozițiilor art. 196 alin. (1) teza I NCPC.
Sancțiunea ar putea fi înlăturată în condițiile în care lipsesc numai datele de identificare ale intimatului, iar acestea pot fi lesne deduse din cuprinsul dosarului primei instanțe.
Nulitatea poate fi înlăturată și în procedura de verificare și regularizare a cererii de apel, reglementată în mod distinct de cea prevăzută la art. 200 NCPC, prin art. 471 alin. (3) NCPC.
Precizăm că, potrivit art. XIII din Legea nr. 2/2013[16], dispoziţiile NCPC privitoare la pregătirea dosarului de apel de către instanţa a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 şi până la data de 31 decembrie 2015 se aplică dispoziţiile art. XIV-XVII din Legea nr. 2/2013[17].
Potrivit dispozițiilor art. 471 alin. (1) și (3) NCPC, preşedintele instanţei care a pronunțat hotărârea atacată sau persoana desemnată de acesta va primi cererea de apel, va verifica dacă aceasta întrunește cerințele formale prevăzute la art. 470 alin. (1), va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier.
Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel.
Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii.
Dacă cererea de apel a fost depusă prin poștă sau curier, în ultima zi de declarare a căii de atac, ajungând la instanță după expirarea termenului de apel, termenul de cel mult 5 zile pentru complinirea lipsurilor nu va putea fi acordat[18].
3.2. Obiectul apelului. a) Precizări prealabile. Calea de atac a apelului poate fi exercitată:
– 1. împotriva dispozitivului hotărârii pronunțate de prima instanță, în ipoteza în care soluția pronunțată este defavorabilă apelantului. În mod implicit, apelantul va critica și considerentele care au stat la baza pronunțării soluției [art. 461 alin. (1) NCPC];
– 2. dacă se atacă soluții din dispozitivul hotărârii, odată cu fondul, se poate formula apel și împotriva încheierilor premergătoare;
– 3. împotriva considerentelor prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care, deși au legătură cu procesul, sunt greşite [art. 461 alin. (2) NCPC]. În acest caz, apelantul nu critică soluția pronunțată, care îi este favorabilă;
– 4. împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea [art. 461 alin. (2) NCPC]. Nici în acest caz apelantul nu critică soluția pronunțată, aceasta urmând să fie menținută.
În continuare vom detalia analiza privitoare la fiecare dintre ipotezele enumerate.
b) Atacarea dispozitivului hotărârii primei instanțe. De regulă, calea de atac a apelului se îndreaptă soluţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii [art. 461 alin. (1) NCPC], pronunțate asupra cererilor principale, incidentale și accesorii deduse judecății primei instanțe, pe fond, sau pe calea soluționării unei excepții procesuale. NCPC nu stabileşte elementele de identificare ale hotărârii atacate (numărul hotărârii, data pronunţării, instanţa care a pronunţat-o, numărul dosarului), dar, evident, este necesar ca acestea să fie menţionate[19].
Dacă prin apel se critică soluțiile cuprinse în dispozitivul hotărârii, obiectul apelului poate fi, potrivit prevederilor art. 476 alin. (3) NCPC:
– schimbarea hotărârii de primă instanță, ca urmare a rejudecării cererii de chemare în judecată [art. 480 alin. (2) NCPC];
– anularea hotărârii de primă instanţă şi rejudecarea cererii de chemare în judecată, dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată [art. 480 alin. (3) NCPC]. Rejudecarea cererii se face, de regulă, de către instanța de apel, care va evoca fondul. În cazul în care una dintre părți (apelantul, prin cererea de apel, sau pârâtul, prin întâmpinare) solicită în mod expres trimiterea spre rejudecare de către prima instanță, măsura va fi dispusă de către instanța de apel o singură dată;
– anularea hotărârii de primă instanţă care a judecat în fond, dacă există un alt motiv de nulitate a procedurii urmate în fața primei instanțe și rejudecarea fondului [art. 480 alin. (6) NCPC];
– anularea hotărârii de primă instanţă şi trimiterea dosarului la instanţa competentă sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori respingerea cererii ca inadmisibilă [art. 480 alin. (4) și (5) NCPC]. Măsura poate fi solicitată numai dacă excepția de necompetență a fost invocată în fața primei instanțe, în condițiile legii.
Efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat [art. 477 NCPC]. Ceea ce nu este cuprins în obiectul cererii de apel intră în autoritatea de lucru judecat [art. 430 alin. (2) NCPC].
Instanța va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, ‘‘expres sau implicit’’ de către apelant, precum și cu privire la ‘‘soluțiile dependente’’ de partea de hotărâre care a fost atacată [art. 477 alin. (1) NCPC].
Art. 477 NCPC pare a fi inspirat din art. 562 alin. (1) C. pr. civ. fr.[2o], astfel că doctrina și jurisprudența franceză pot fi utile pentru clarificarea noțiunilor tehnico-juridice de limite stabilite ‘‘implicit’’ de către apelant și ‘‘soluții dependente’’ de partea de hotărâre care a fost atacată.
În jurisprudența franceză s-a statuat că sunt cuprinse într-o cerere de apel, în mod implicit, pretenții ce constituie consecințe ale admiterii apelului, spre exemplu, apelantul care contestă în cererea de apel stabilirea responsabilității sale civile, contestă, implicit, cuantumul daunelor-interese la plata cărora a fost obligat[21]. Potrivit jurisprudenței franceze, art. 5 C. pr. civ. fr[22]. este interpretat în sensul că cererea de chemare în judecată cuprinde pretenții implicite și virtuale[23].
Opinăm că pot fi ‘‘soluții dependente’’ de partea de hotărâre care a fost atacată soluțiile pronunțate cu privire la capete de cereri accesorii, deoarece calea de atac a apelului se formulează cu privire la soluția dată cererii principale [art. 460 alin. (2) NCPC].
Prin excepție de la regula limitării efectelor apelului la ceea ce s-a apelat, devoluțiunea este totală, chiar dacă apelul este limitat prin criticile și motivele formulate de apelant, în cazurile limitativ prevăzute la art. 477 alin. (2) NCPC:
– apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv;
– apelul tinde la anularea hotărârii, pentru ipoteza în care instanța de apel reține pricina spre rejudecare [art. 480 alin. (3), (5) și (6) NCPC];
– obiectul litigiului este indivizibil. Obiectul litigiului se stabilește în raport de ‘‘tot ceea ce s-a cerut’’ prin cererile și apărările părților[24] [art. 22 alin. (6) NCPC].
În interpretarea dispozițiilor art. 477 alin. (2) NCPC, în doctrină s-a apreciat că, în situațiile de indivizibilitate a obiectului litigiului, apelul produce un efect extensiv. Este cazul coparticipării procesuale, dacă între coparticipanţi există raporturi obligaţionale de solidaritate sau indivizibilitate[25]. În mod excepţional, efectele apelului se vor extinde şi asupra celor care nu au făcut apel sau al căror apel a fost respins sau anulat fără a fi cercetat în fond.
În opinia lui S. Spinei[26], termenul tehnico-juridic ‘‘obiect indivizibil al litigiului’’ pare a fi preluat din legislația franceză. Autorul arată că în dreptul francez există conceptul de ‘‘indivizibilitate procedurală’’, în sensul de legătură materială și obiectivă, o relație de dependență necesară, reciprocă și permanentă între două sau mai multe elemente, care impune reunirea, în fața unei singure instanțe, a tuturor cererilor și persoanelor care aparțin unui litigiu indivizibil.
J. Junillon[27] raportează noțiunea de indivizibilitate a obiectului litigiului la necesitatea de a asigura unitatea litigiului și de a permite executarea hotărârilor pronunțate. Criteriul indivizibilității obiectului litigiului nu este natura obligațiilor, nici categoria de cereri formulate[28]; interesează dacă există riscul pronunțării unor hotărâri a căror punere în executare ar produce efecte incompatibile, contradicția dintre hotărâri fiind dirimantă. Indivizibilitatea obiectului litigiului impune o singură soluționare a procesului, pentru toate părțile în litigiu, dar și pentru terțe persoane. Spre exemplu, anularea unui testament pentru lipsa de discernământ va produce efecte față de toți moștenitorii, nu numai față de moștenitorul care a avut calitatea de parte în litigiu[29]. Cel care invocă indivizibilitatea litigiului are obligația de a indica faptele din care aceasta rezultă[30].
În jurisprudența franceză[31] s-a stabilit că pot interveni cazuri de ‘‘indivizibilitate a procedurilor’’ în partajul succesoral, în proceduri colective, în proceduri de lichidare sau de faliment, în cazul rezoluțiunii pentru neplata prețului, în cazurile în care există o pluralitate de vânzători.
Menționăm că art. 552 alin. (3) C. pr. civ. fr. prevede dreptul instanței ca, în caz de solidaritate sau de indivizibilitate în privința mai multor părți să ordone din oficiu introducerea în cauză a tuturor celor interesați[32] (care vor putea formula apel incident sau provocat). Art. 553 C. pr. fr. stabilește că, în caz de indivizibilitate cu privire la mai multe părți, apelul formulat de una dintre părți produce efecte față de celelalte, chiar dacă acestea nu sunt părți în apel; apelul formulat împotriva uneia dintre părți este inadmisibil dacă nu sunt chemate în judecată toate celelalte părți[33]. Art. 554 C. pr. fr. permite intervenția în apel a oricărei persoane care justifică un interes, chiar dacă acestea nu au fost părți în prima instanță, nici reprezentate, nici nu au participat la proces în altă calitate[34]. Art. 555 C. pr. civ. fr. permite instanței să introducă forțat în cauză, din oficiu, alte persoane, chiar în scopul de a le obliga în cadrul raportului juridic dedus judecății, dacă evoluția litigiului impune măsura[35].
În dreptul belgian, indivizibilitatea este definită legal, la art. 31 C. jud. bel.[36], în sensul că executarea, în ansamblu, a tuturor dispozițiilor instanțelor cu privire la acel litigiu ar fi materialmente imposibilă. Art. 1053 C. jud. bel[37]. prevede în mod expres reguli procedurale care obligă apelantul, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de apel, să formuleze cererea împotriva tuturor părților în litigiul de fond, care nu dobândesc calitate procesuală în etapa apelului, dar al căror interes este contrar interesului apelantului, hotărârea urmând să le fie opozabilă.
Astfel de reglementări nu se regăsesc în NCPC, dar ele sunt utile pentru înțelegerea și interpretarea prevederilor art. 477 alin. (2) NCPC privitoare la noțiunea de ‘‘obiect indivizibil al litigiului’’, care nu se regăsește și în alte prevederi ale NCPC.
Spre deosebire de soluțiile adoptate în dreptul francez și belgian, art. 78 alin. (3) NCPC precizează că măsura introducerii forțate în cauză, din oficiu, a altor persoane, sub sancțiunea respingerii cererii, fără soluționarea în fond a acesteia trebuie dispusă până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
Poate fi un caz de indivizibilitate a litigiului situația în care hotărârea pronunțată într-un apel în care nu au fost chemate toate părțile de la fond ar fi contrară hotărârii primei instanțe, iar consecința ar fi imposibilitatea absolută de executare simultană a hotărârii din apel și a hotărârii instanței de fond, privitoare la părțile care nu au calitate procesuală în etapa apelului[38].
c) Atacarea încheierilor premergătoare. Apelul poate fi formulat împotriva încheierilor premergătoare – preparatorii și interlocutorii – numai odată cu apelul formulat împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cauza în fond, în afară de cazul când legea dispune altfel [art. 466 alin. (4), coroborat cu art. 235 NCPC].
Formularea NCPC este mai potrivită şi mai exactă decât cea din art. 282 alin. (2) C. pr. civ. 1865, care stabilea că se pot ataca separat încheierile care întrerup cursul judecății. Regula este determinată de dorinţa legiuitorului de a nu se fragmenta procesul şi, în acest fel, să se ducă la întârzierea soluţionării judecăţii. Apelul împotriva hotărârii nu ‚‚se socoteşte’’ făcut, implicit, împotriva încheierilor premergătoare. Apelantul va trebui să indice în mod expres încheierile interlocutorii atacate[39].
Legea reglementează cazuri în care încheierile premergătoare nu sunt supuse niciunei căi de atac [art. 53 alin. (2), art. 143 alin. (2), art. 520 alin. (1) NCPC].
Sunt distinct reglementate încheierile premergătoare care pot fi atacate separat cu apel, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra fondului [art. 64 alin. (4), art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2) şi art. 77 alin. (2), art. 361 alin. (2), art. 718 alin. (6), art. 990 alin. (4) NCPC].
Există încheieri premergătoare care, în funcţie de instanţa care le-a pronunţat, pot fi atacate fie cu apel, fie cu recurs [art. 64 alin. (4), art. 953 alin. (3), art. 958 şi art. 970 alin. (1) NCPC].
Pentru anumite încheieri premergătoare legiuitorul a înlocuit calea de atac a apelului cu o altă cale de atac [art. 191 alin. (1), art. 200 alin. (4), art. 524 alin. (5) NCPC].
d) Atacarea considerentelor hotărârii primei instanțe. Dacă apelul este formulat împotriva considerentelor hotărârii, obiectul cererii de apel este înlăturarea considerentelor apte a prejudicia partea şi înlocuirea lor cu considerentele instanței de apel, în condițiile menținerii soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate [art. 461 alin. (2) NCPC].
Soluția a fost susținută în doctrina anterioară NCPC[40]. S-a argumentat că sunt situații în care partea justifică un interes pentru atacarea separată a considerentelor, bunăoară dacă prin hotărâre se respinge cererea reclamantului ca prematură, dar în considerente se folosește o motivare subsidiară, prin care se arată că cererea este și nefondată, riscul fiind ca acest considerent să intre în puterea lucrului judecat.
Soluția privind posibilitatea de a formula apel împotriva considerentelor este justificată în raport de dispozițiile art. 430 alin. (2) NCPC, potrivit cărora ‘‘Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă’’ (subl. ns.).
În raport de interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 430 alin. (1)[41], ale art. 461 alin. (2)[42] și ale art. 425 alin. (1) lit. b)[43] NCPC, având în vedere că, pe calea apelului formulat împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate, în mod necesar, sunt criticate și considerentele care justifică soluția criticată, opinăm că, în temeiul art. 461 alin. (2) NCPC pot fi atacate separat cu apel numai considerentele care exced sferei considerentelor pe care se sprijină dispozitivul hotărârii atacate, dar prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, respectiv:
– considerentele prin care prima instanță a judecat probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces,
– considerentele prin care care a judecat probleme de drept care, deși au legătură cu judecata cauzei, sunt greşit dezlegate,
– considerentele care nu dezleagă probleme de drept, dar cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.
e) Sancțiuni.Neindicarea hotărârii atacate în cererea de apel este sancționată cu nulitatea, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (3) NCPC.
Nulitatea sancționează încălcarea unor cerințe legale de ordine publică, privind legala învestire a instanței de control judiciar.
În ipoteza în care hotărârea atacată este greșit indicată, dar, în raport de alte elemente de identificare a cauzei: părți, obiect, număr de dosar, instanța care primește cererea de apel poate identifica dosarul, vătămarea procesuală nu există, astfel că sancțiunea nulității poate fi înlăturată [art. 177 alin. (1)][44].
Sancțiunea nulității poate fi înlăturată și în procedura de regularizare a cererii de apel, cu aplicarea art. 471 alin. (3) NCPC.
3.3. Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul. a) Aspecte generale. În principiu, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul sunt motivele de netemeinicie și/sau de nelegalitate a hotărârii atacate.
Motivele de apel trebuie indicate în cuprinsul cererii de apel, dacă termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la data comunicării hotărârii. Numai dacă acest termen curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivele de apel pot fi depuse și separat, într-un termen de aceeași durată, care curge de la comunicarea hotărârii [art. 470 alin. (5) NCPC].
Legea nu stabileşte limitativ motivele pentru care se poate exercita apelul, astfel că apelantul va putea invoca orice nemulţumire în legătură cu desfăşurarea judecăţii în primă instanţă şi cu hotărârea pronunţată, afară de cazul în care legea prevede în mod expres altfel, prin limitarea momentului până la care se poate invoca neregularitatea [spre exemplu: art. 82 alin. (2)[45], art. 130 alin. (2)[46] şi (3)[47], art. 178 alin. (3)[48], art. 247 alin. (2)[49], art. 420 alin. (3) NCPC[50]].
Motivele de apel nu se confundă cu motivele de fapt și de drept indicate în cererea de chemare în judecată, ci sunt motivele care au determinat exercitarea apelului în raport de hotărârea pronunțată de prima instanță. Nu este motivată cererea de apel prin care apelantul afirmă că susţine motivele acțiunii sau face trimitere la concluziile susținute în fața primei instanţe.
Calea de atac a apelului poate fi exercitată o singură dată, deoarece legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac [art. 460 alin. (1) NCPC]. Toate motivele de netemeinicie/de nelegalitate a unei hotărâri trebuie invocate deodată, printr-o unică cerere de apel, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (5) NCPC[51] și ale art. 247 alin. (3) NCPC[52].
În limita motivelor de apel invocate de către apelant, instanța este competentă să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Pot fi invocate și din oficiu de către instanța de apel motivele de apel de ordine publică [art. 479 alin. (1) teza a II-a NCPC], cu respectarea regimului juridic al excepțiilor procesuale absolute stabilit prin art. 130 alin. (1) și (2), art. 247 alin. (1) NCPC și a principiului contradictorialității.
Spre deosebire de reglementarea din C. pr. civ. 1865, NCPC nu prevede posibilitatea ca apelantul să depună motivele de apel cel mai târziu la primul termen de judecată stabilit de instanța de apel [potrivit art. 475 alin. (1) și (2) NCPC], având în vedere că dosarul se va trimite instanței de apel numai după ce prima instanță primește motivele de apel și procedează la comunicarea acestora intimatului, primirea întâmpinării, comunicarea întâmpinării către apelant și primirea răspunsului la întâmpinare, potrivit dispozițiilor art. 471 alin. (5) – (7) NCPC.
b) Sancțiuni. Neîndeplinirea cerinței privind indicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul este sancționată cu decăderea apelantului din dreptul de a invoca motivele de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate.
Instanța de apel nu poate respinge apelul ca nemotivat, ci este obligată să se pronunțe, în fond, numai pe baza actelor de procedură efectuate de toate părțile în fața primei instanțe [art. 476 alin. (2) NCPC]. NCPC nu a preluat soluția din legislația italiană, care obligă partea să motiveze cererea de apel, sub sancțiunea inadmisibilității[53].
Produce efectul devolutiv numai apelul formulat împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate, care tinde să provoace o nouă judecată asupra fondului [art. 476 alin. (1) NCPC].
Dacă apelantul nu a formulat apelul nemotivat împotriva soluției din dispozitivul hotărârii, ci împotriva considerentelor acesteia, prin ipoteză, soluția adoptată asupra fondului nefiind criticată, poate instanța de apel să soluționeze apelul numai pe baza actelor de procedură aflate la dosarul primei instanțe?
Într-o opinie, s-a susținut că apelul nemotivat împotriva considerentelor nu produce efectele proprii unui apel nemotivat, cu consecința că instanța nu va soluționa cererea în baza actelor aflate la dosar, deoarece apelul formulat împotriva considerentelor presupune, în toate cazurile, formularea unor critici concrete[54].
În ce ne privește, considerăm că aplicarea art. 479 NCPC face posibilă soluționarea cererii prin care se declară apel nemotivat împotriva considerentelor prin care s-au dezlegat probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces, sau împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, dacă greșelile indicate de apelant sunt evidente pentru instanță la o simplă lectură a actelor aflate la dosarul cauzei.
Nu poate fi soluționat un apel nemotivat formulat împotriva unor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care au legătură cu judecata acelui proces, dar sunt apreciate de parte ca greșite.
Dacă prin apelul nemotivat sunt atacate, odată cu fondul, încheieri interlocutorii prin care se soluționează excepții de ordine privată, opinăm că cererea de apel va produce efectul devolutiv, iar instanța de apel va putea cenzura neregulile procedurale cuprinse în încheierile interlocutorii criticate, dar apelantul decăzut din drept nu va mai putea invoca alte motive decât cele deja susținute în fața primei instanțe și examinate de aceasta.
3.4. Probele. a) Arătarea dovezilor.Probele invocate în susţinerea apelului tind la dovedirea netemeiniciei hotărârii atacate.
În apel pot fi administrate toate mijloacele de probă prevăzute de lege.
Instanța de apel se va pronunța în baza probelor arătate în cererea de apel. Menţiunea că se vor propune probe a căror necesitate reiese din dezbateri nu satisface cerinţa motivării cererii de apel.
Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e)[55].
Înscrisurile se vor depune cu respectarea prevederilor art. 149 și ale art. 150 NCPC, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, pentru efectuarea procedurii de comunicare.
b) Sancțiuni.Dacă, prin cererea de apel, apelantul nu invocă probe în susținerea motivelor invocate, este aplicabilă sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe noi în apel. Ca efect al decăderii, orice act de procedură privind probele va fi nul [art. 185 alin. (1) NCPC].
Instanța de apel nu va putea respinge apelul ca nedovedit, ci va soluționa cererea în raport de probele administrate la prima instanţă. Instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea acestora, în cazul în care consideră că este necesar pentru soluţionarea cauzei. Măsura poate fi luată indiferent dacă prin cererea de apel sunt sau nu sunt invocate probe noi [art. 479 alin. (2) NCPC].
În raport de prevederile art. 478 alin. (2) teza a II-a și de cele ale art. 482 NCPC, dovezile care nu au fost propuse prin cererea de apel nu vor mai putea fi cerute de parte și încuviințate de instanță în cursul judecării apelului, cu excepția cazurilor enumerate expres și limitativ la art. 254 alin. (2) NCPC, în măsura în care aceste prevederi legale nu sunt potrivnice celor prevăzute în materia apelului.
Sunt aplicabile în etapa apelului ipotezele reglementate la art. 254 alin. (2):
– pct. 2: nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
– pct. 3: partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute (este o aplicație a instituției repunerii în termen, potrivit art. 186 NCPC);
– pct. 4: administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; în acest caz, atât propunerea, cât și încuviințarea și administrarea probei pot fi făcute la același termen de judecată;
– pct. 5: există acordul expres al tuturor părţilor; tăcerea uneia dintre părți în privința propunerii probei nu are semnificație procesuală[56].
În toate aceste cazuri, legea prevede dreptul părții adverse la proba contrară, numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată [art. 254 alin. (3) NCPC].
Nu va putea interveni în etapa apelului cazul prevăzut la pct. 1 al acestui articol, deoarece prin art. 478 alin. (3) se interzice o modificare a cererii de apel care să facă necesară administrarea de probe noi.
Opinăm că necesită nuanțări afirmația făcută în doctrină, potrivit căreia ‘‘instanța poate dispune administrarea unei probe în orice moment al judecății, nefiind ținută, precum părțile, de respectarea unui anumit termen’’[57]. Desigur că instanței nu i se aplică sancțiunea decăderii. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt opozabile instanței efectele sancționării unei părți cu decăderea și obligația de a pronunța sancțiunea nulității actului de procedură efectuat peste termen – sancțiunea care, spre deosebire de C. pr. civ. 1865 este expres reglementată în NCPC (respingerea unui act de procedură ca tardiv formulat a fost o soluție neconsacrată legal).
În cadrul raportului juridic de drept procesual dedus judecății[58] revine instanței obligația de a respecta atât efectele juridice produse de incidența sancțiunilor procesuale aplicate părților, ca urmare a încălcării unor norme procesuale cu caracter imperativ, cât și principiul dreptului la apărare și principiul egalității părților în pocesul civil, inclusiv avantajul procesual creat în apărare unei părți ca urmare a sancționării părții adverse cu decăderea din drepul de a propune probe (subl. ns.), deoarece, în mod esențial, procesul civil este un proces al intereselor private.
Nuanțarea este necesară pentru a înlătura orice risc ca, procedând la administrarea unei probe în orice moment al judecății, în practică, instanța, este adevărat că fără a se antepronunța asupra soluției, să creeze în mod concret un dezechilibru procesual, prin avantajarea unei părți deja decăzute din dreptul de a propune probe.
Prevederile art. 22 alin. (2) NCPC privind rolul judecătorului în aflarea adevărului nu pot fi corect interpretate și aplicate decât în mod sistematic, prin raportare la ansamblul dispozițiilor cuprinse în art. 254 NCPC privind propunerea probelor și rolul instanței în propunerea probelor.
Prin dispozițiile art. 254 alin. (6) NCPC legiuitorul a condiționat exercitarea dreptului instanței de a dispune ca părţile să completeze probele sau de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc (altele față de cele propuse deja de părți – n. ns.), de împrejurarea esențială ca probele să fi fost propuse de părți, dar acestea să nu fie îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului.
Așadar, în ipoteza în care partea nu a propus probe, fiind sancționată cu decăderea din dreptul procesual de a propune probe, legea nu permite instanței, sub pretextul că acesteia nu i se aplică sancțiunea decăderii, să dispună administrarea unei probe, indiferent dacă aceasta ar profita sau nu părții decăzute – la acest moment o astfel de apreciere neputând fi făcută.
3.5. Semnătura cererii de apel. Semnătura părții sau a reprezentantului acesteia face dovada însușirii cererii de apel de către partea care învestește instanța cu soluționarea căii de atac.
Sancțiuni.Lipsa semnăturii poate fi sancționată cu nulitatea, potrivit prevederilor art. 470 alin. (3). Soluția este reglementată și în materia cerererii de chemare în judecată, în cuprinsul art. 196 alin. (1) NCPC.
Instanța care a pronunțat hotărârea atacată poate invoca din oficiu lipsa semnăturii, în procedura prevăzută la art. 471 alin. (3) NCPC, pentru a da posibilitatea înlăturării neregularității cererii de apel.
Complinirea semnăturii poate fi făcută în condiţiile art. 196 alin. (2). Apelantul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
4. Cerințe extrinseci cererii de apel
4.1. Depunerea cererii de apel. a) Depunerea cererii de apel la instanța a cărei hotărâre se atacă. Cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă [art. 471 alin. (1) NCPC], în vederea efectuării procedurii de verificare și regularizare a cererii de apel [art. 471 alin. (3) și (4)], constituirii dosarului de apel [art. 471 alin. (5) și (6) NCPC] și comunicării acestuia instanței de apel [art. 471 alin. (7) și (8) NCPC].
NCPC păstrează regula existentă încă din legea pentru accelerarea judecăţilor din anul 1943 [art. 36 alin. (2)] şi păstrată prin Codul din 1948, iar apoi prin Codul din anul 1993 [art. 288 alin. (2)]. Această soluţie s-a impus „pentru a înlătura dificultăţile practice pricinuite de sistemul legilor anterioare după care apelul se putea declara atât la instanţa a cărei hotărâre se apelează, cât şi direct la instanţa de apel şi care avea de rezultat împrăştierea apelurilor la secţiuni şi chiar instanţe diferite, amânări pentru conexare, discuţiuni în legătură cu autoritatea de lucru judecat dedusă din respingerea unuia din apeluri şi surprize în privirea învestirii hotărârii de la prima instanţă…”[59].
Dacă cererea a fost formulată anterior comunicării hotărârii, motivele de apel se vor depune ulterior, tot la instanța a cărei hotărâre se atacă.
b) Sancțiuni. Depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a soluționat procesul în fond este sancționată cu nulitatea, aplicabilă potrivit dispozițiilor art. 471 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 176 pct. 6, art. 174 alin. (2) și art. 178 alin. (1) NCPC.
NCPC reia întocmai prevederile art. 288 alin. (2) C. pr. civ. 1865. Au fost înlăturate considerațiile de neconstituționalitate[60] care au stat la baza pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 303/2009, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (2) teza finală C. pr. civ. 1865, în ce privește sintagma „sub sancţiunea nulităţii”, cu aplicarea, prin analogie, a raționamentului[61] Curții din Decizia nr. 737/2008[62], prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 C. pr. civ. 1865, în materia cererii de recurs.
În acest sens, art. 425 alin. (3) NCPC obligă instanța ca, în partea finală a dispozitivului, să arate şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, fiind astfel înlăturat riscul ca apelul să fie depus în mod greșit la o altă instanță, iar partea să piardă astfel dreptul la exercitarea căii de atac.
Legea nr. 2/2013 a suspendat temporar aplicarea unor reglementări din materia căilor de atac, până la data de 1 ianuarie 2016. Astfel, pentru procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a Legii şi până la data de 31 decembrie 2015, sunt aplicabile dispoziţiile art. XIV-XVII din Lege, potrivit cărora apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Nu este reglementată sancțiunea nulității pentru încălcarea acestei obligații.
Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.
Procedurile de verificare și regularizare a cererii de apel, de comunicare a acesteia către intimat, de constituire a dosarului cu întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare și de fixare a primului termen de judecată în apel vor fi efectuate de instanța de apel, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 201 NCPC.
4.2. Competența de soluționare a cererii de apel. a) Soluționarea cererii de apel de către instanța de apel, determinată potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2[63] și art. 96 pct. 2[64] NCPC. Instanței de apel i se vor comunica de către prima instanță, prin președinte sau persoana desemnată de acesta, dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare a acestor acte [art. 471 alin. (7) NCPC].
Așa cum ama arătat, cu titlu provizoriu, prin Legea nr. 2/2013 s-a stabilit că pregătirea dosarului de apel și judecarea acestuia sunt de competența instanței de apel [art. XIII, art. XV].
b) Sancțiuni.Nerespectarea normelor de procedură privind competența de soluționare a cererii de apel este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 176 pct. 3 NCPC.
Sancțiunea poate fi invocată pe calea excepției procesuale de necompetență, potrivit art. 130 alin. (2) NCPC[65]. Necompetența de ordine publică a instanței de apel nu va putea fi invocată pentru prima dată direct prin cererea de recurs, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) NCPC.
4.3. Taxa judiciară de timbru[66]. a) Aspecte generale.Cererea de apel este supusă taxei judiciare de timbru. Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din OUG nr. 80/2013, taxa judiciară de timbru se va plăti în cuantum de 50% din: a) taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă, dar nu mai puţin de 20 lei; b) taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puţin de 20 lei.
Art. 25 alin. (1) din OUG nr. 80/2013 stabilește că se taxează cu 20 lei cererile pentru exercitarea apelului împotriva:
– încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunurilor în acţiunea de partaj;
– încheierii de suspendare a judecării cauzei;
– hotărârii de anulare a cererii ca netimbrată, nesemnată sau pentru lipsa calităţii de reprezentant.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că se taxează cu 50 lei cererile pentru exercitarea apelului împotriva:
– hotărârii prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat;
– hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la dreptul pretins;
– hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată;
– hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor.
Dacă cererea de apel se formulează numai împotriva considerentelor hotărârii, taxa de timbru este în valoare de 100 de lei.
Dovada plății taxelor de timbru se va atașa la cererea de apel [art. 470 alin. (2)] NCPC.
Dacă instanța de apel va constata că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, prin dispozitivul hotărârii, care constituie titlu executoriu [art. 38 din OUG nr. 80/2013].
b) Sancțiuni.Lipsa dovezii privind achitarea taxei judiciare de timbru este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 și art. 176 NCPC, în procedura verificării și regularizării cererii de apel reglementată prin art. 471 alin. (3) NCPC.
Sancțiunea nulității poate fi înlăturată în condițiile stabilite la art. 470 alin. (3) teza a II-a NCPC, potrivit căruia lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel[67]. Este o derogare de la regula anulării cererii de sesizare a instanței judecătorești, instituită prin art. 200 alin. (3).
4.4. Termenul de formulare a apelului a) Aspecte generale. Termenul de exercitare a apelului este reglementat prin dispozițiile art. 468 NCPC.
Pe durata termenului de apel și, dacă este cazul, pe durata soluționării cererii de apel formulate în termen, este suspendată executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege [art. 468 alin. (5) NCPC]. Reglementarea stabilește neechivoc efectul suspensiv de executare produs nu numai de apelul declarat în termen, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 284 alin. (5) C. pr. civ. 1865, ci și de termenul de formulare a căii de atac[68].
Sunt exceptate hotărârile primei instanţe care sunt executorii provizoriu de drept (art. 448 NCPC) şi cele pronunţate cu executare provizorie judecătorească (art. 449 NCPC).
Pentru părți, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
NCPC stabilește derogări de la termenul de drept comun, fie sub raportul duratei, fie al punctului de plecare, fie sub ambele aspecte [art. 64 alin. (4), art. 361 alin. (2), art. 534 alin. (3), art. 953 alin. (3), art. 974 alin. (4), art. 990 alin. (4), art. 999 alin. (1), art. 1009 alin. (2), art. 1032 alin. (1) NCPC etc.].
Durata termenului se calculează pe zile, cu aplicarea art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 181 alin. (2) și art. 182 NCPC.
De regulă, termenul începe să curgă de la data comunicării hotărârii supuse apelului [art. 468 alin. (1) NCPC] sau de la data la care se comunică părții hotărârea de respingere ca inadmisibilă a căii de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac [art. 457 alin. (3) NCPC].
Sunt echipolente procedurii de comunicare a hotărârii supuse apelului:
– comunicarea hotărârii odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite [art. 468 alin. (2) NCPC];
– depunerea apelului înainte de comunicarea hotărârii [art. 468 alin. (3) NCPC];
– primirea unei copii de pe hotărâre, sub semnătură [art. 184 alin. (2) NCPC];
– solicitarea părții ca hotărârea să fie comunicată unei alte părţi [art. 184 alin. (2) NCPC].
În cazul în care una din părți decedează, art. 469 alin. (1) – (3) NCPC reglementează întreruperea termenului de apel. Reglementarea preia dispozițiile art. 285 alin. (1) C. pr. civ. 1865.
Termenul de apel va începe să curgă de la data comunicării din nou a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. Hotărârea se va comunica din oficiu, la domiciliul procesual al părții decedate, însă este necesar ca moștenitorii sau mandatarul părții decedate să aducă la cunoștința instanței producerea evenimentului.
Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz. Soluția asigură corelarea cu dispozițiile art. 184 alin. (3) NCPC, potrivit cărora termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste.
În cazul în care decedează mandatarul legal sau convențional al părții, căruia i s-a făcut comunicarea, potrivit art. 469 alin. (4) NCPC, se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.
Data depunerii cererii de apel este data certă care rezultă din aplicarea ștampilei de înregistrare a cererii de apel depuse la instanța a cărei hotărâre se atacă [art. 471 alin. (1) coroborat cu art. 199 NCPC], recipisa oficiului poştal, înregistrarea ori atestarea făcută pe actul depus de către serviciul de curierat rapid, serviciul specializat de comunicare, unitatea militară sau administraţia locului de deţinere.
Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, dacă acesta nu a participat la judecarea cauzei și de la comunicare, dacă acesta a participat la judecarea cauzei [art. 92 alin. (1) și (4) NCPC].
b) Sancțiuni.Partea care nu a exercitat calea de atac a apelului în termenul stabilit de lege este sancționată cu decăderea. Cererea de apel făcută peste termen este lovită de nulitate, potrivit art. 185 alin. (1) NCPC.
Hotărârea se definitivează pe data expirării termenului de apel [art. 634 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2)]. Împotriva unei asemenea hotărâri nu se poate exercita recursul, acesta urmând a fi respins ca inadmisibil [art. 459 alin. (2) NCPC].
Decăderea intervine și în cazul în care apelantul nu îndeplinește obligația de a completa sau de a modifica cererea de apel în termenul judecătoresc de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel [art. 185 alin. (1) NCPC nu restrânge incidența decăderii la ipoteza nerespectării unui termen legal].
Sancțiunea decăderii, cu consecința anulării cererii de apel depusă peste termen poate fi înlăturată prin aplicarea instituției repunerii în termen, potrivit art. 186 NCPC, dacă partea care a pierdut termenul procedural face dovada că întârzirea s-a datorat unor ‘‘motive temeinic justificate’’. Cererea de repunere în termenul de exercitare a apelului se va depune odată cu cererea de apel si va fi soluționată de instanța de apel[69].
4.5. Anexe la cererea de apel. a) Dovada calității de reprezentant. Potrivit NCPC, dovada calității de reprezentant se va atașa cererii de apel.
Chiar în lipsa calității de reprezentant a părții în fața instanței de apel, avocatul care reprezentat sau asistat partea în fața primei instanțe poate formula calea de atac a apelului împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță. Se evită astfel sancționarea părții cu decăderea din dreptul de a exercita calea de atac a apelului în termenul legal imperativ [art. 87 alin. (2) NCPC].
În lipsa împuternicirii avocațiale, avocatul nu poate susține cererea de apel. Toate actele de procedură în dosar se vor îndeplini numai față de parte.
b) Numărul de exemplare. Cererea de apel se va depune în numărul de exemplarenecesar pentru efectuarea procedurii de comunicare a acesteia și a înscrisurilor anexate.
Sunt aplicabile prevederile art. 195 și ale art. 471 alin. (2) NCPC.
[1] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, Ed. Universul Juridic, București, 2013 (citat în continuare NCPC…, 2013), p. 1036.
[2] În privința cererii de apel trebuie să fie verificată întrunirea cerințelor pentru exercitarea acțiunii civile privitoare la capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes (art. 32 NCPC). Cerința interesului de a exercita calea de atac a apelului se verifică prin aplicarea prevederilor art. 33, art. 37 și art. 458 NCPC.
[3] Pentru distincția dintre noțiunile tehnico-juridice ‘‘control judecătoresc’’ și ‘‘control judiciar’’, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997, (citat în continuare Tratat…), vol. II, pp. 323 – 325.
[4] S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 50 (lucrare citată în continuare Reglementarea căilor de atac în NCPC) explicitează termenii ‘‘devolutiv’’ și ‘‘devoluțiune’’, care își au etimonul în latinescul devolvere, care înseamnă ‘‘a transmite’’, ‘‘a transfera’’; devoluțiunea însemană transmiterea dreptului de a judeca de la o instanță inferioară la o instanță superioară. În principiu, caracterului devolutiv presupune transmiterea cauzei în întregime, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept care îi aparțin.
[5] Potrivit dispoziției legale: În termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii arbitrale, părţile pot face apel împotriva acesteia la instanţa Curţii de Apel Bucureşti, care se va pronunţa asupra cauzei în complet civil. Hotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei cu privire la menţinerea sau modificarea metodologiilor. Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este definitivă şi irevocabilă, se comunică Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general, emisă în termen de 5 zile de la data comunicării.
[6] V. M. Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. C.H. Beck, București, 2011 (citat în continuare Curs…, 2011), p. 335.
[7] Les parties peuvent aussi expliciter les prétentions qui étaient virtuellement comprises dans les demandes et défenses soumises au premier juge et ajouter à celles-ci toutes les demandes qui en sont l’accessoire, la conséquence ou le complément.
[8] J. Junillon, în S. Guinchard, (coord.), Droit et pratique de la procédure civile, Dalloz, 2006, pp. 1111-1112.
[9] J. Junillon, op. cit., p. 1112.
[10] Les demandes reconventionnelles sont également recevables en appel.
[11] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC…, 2013, p. 1081.
[12] Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.
[13] Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.
[14] În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
[15] Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi […] este nulă.
[16] Lege privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, M. Of. nr. 89 din 12 feb. 2013.
[17] Art. XIV. – (1) Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2) Dispoziţiile art. 195 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile. (4) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri.
Art. XV. – (1) Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată. (2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. (3) După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării. (4) Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei. (5) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. (6) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. (7) În cazul în care intimatul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (3) sau, după caz, apelantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (4), la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. (8) Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică în mod corespunzător. (9) Dispoziţiile art. 475 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, rămân aplicabile.
[18] C. Negrilă, în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, coord. G. Boroi, Ed. Hamangiu, București, 2013 (citat în continuare NCPC…, 2013), p. 884.
[19] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC…, 2013, p. 1063.
[20] L’appel ne défère à la cour que la connaissance des chefs de jugement qu’il critique expressément ou implicitement et de ceux qui en dépendent. La dévolution s’opère pour le tout lorsque l’appel n’est pas limité à certains chefs, lorsqu’il tend à l’annulation du jugement ou si l’objet du litige est indivisible.
[21] Civ. 1re, 10 iun. 1980.
[22] Le juge doit se prononcer sur tout ce qui est demandé et seulement sur ce qui est demandé.
[23] A se vedea și comentariile făcute în capitolul II.
[24] A se vedea și comentariile făcute în capitolul II.
[25] A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs…, 2011, pp. 56 şi 353. Al. Ţiclea, V. Lozneanu apreciază că în astfel de cazuri se poate vorbi de efectul extensiv al apelului, Efectul extensiv al apelului şi recursului în unele situaţii speciale, în Dreptul nr. 9/2000, pp. 64-66, apud V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC…, 2013, p. 1078, nota de subsol 1.
[26] S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în NCPC, 2013, p. 55.
[27] în S. Guinchard (coord.), Droit et pratique de la procédure civile, Dalloz, 2006, p. 1077.
[28] Cass. 3e civ., 7 dec. 1976, apud J. Junillon, op. cit., p. 1077.
[29] J. Junillon, op. cit., p. 1077.
[30] Cass. com., 30 oct. 1968, în S. Guinchard, op. cit., p. 1108, nota de subsol 2.
[31] Code de procédure civile, 104e édition, Dalloz, 2013, p 521, nota 9; J. Junillon, op. cit., p. 1078.
[32] En cas de solidarité ou d’indivisibilité à l’égard de plusieurs parties, l’appel formé par l’une conserve le droit d’appel des autres, sauf à ces dernières à se joindre à l’instance. Dans les mêmes cas, l’appel dirigé contre l’une des parties réserve à l’appelant la faculté d’appeler les autres à l’instance. La cour peut ordonner d’office la mise en cause de tous les co-intéressés.
[33] En cas d’indivisibilité à l’égard de plusieurs parties, l’appel de l’une produit effet à l’égard des autres même si celles-ci ne se sont pas jointes à l’instance; l’appel formé contre l’une n’est recevable que si toutes sont appelées à l’instance.
[34] Peuvent intervenir en cause d’appel dès lors qu’elles y ont intérêt les personnes qui n’ont été ni parties ni représentées en première instance ou qui y ont figuré en une autre qualité.
[35] Ces mêmes personnes peuvent être appelées devant la cour, même aux fins de condamnation, quand l’évolution du litige implique leur mise en cause.
[36] Le litige n’est indivisible, au sens des articles (735, § 5, 747, § 2, alinéa 7), 1053, 1084 et 1135, que lorsque l’exécution conjointe des décisions distinctes auxquelles il donnerait lieu, serait matériellement impossible.
[37] Lorsque le litige est indivisible, l’appel doit être dirigé contre toutes les parties dont l’intérêt est opposé à celui de l’appelant. Ce dernier doit, en outre, dans les délais ordinaires de l’appel et au plus tard avant la clôture des débats, mettre en cause les autres parties non appelantes ni déjà intimées ou appelées. En cas d’inobservation des règles énoncées au présent article, l’appel ne sera pas admis. La décision est opposable à toutes les parties en cause.
[38] S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în NCPC, 2013, pp. 57-61.
[39] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC…, 2013, p. 1053.
[40] V.M. Ciobanu, Tratat…, 1997, vol. II, pp. 368-370 și notele de subsol 172, 174 și 176.
[41] Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
[42] Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
[43] Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor […].
[44] V.M. Ciobanu, Tratat…, 1997, vol. II, op. cit., p. 344; I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, (citat în continuare Noul Cod…, 2013),p. 632; C. Negrilă, NCPC…, 2013, p. 880.
[45] Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.
[46] Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
[47] Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
[48] Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată; b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.
[49] Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond.
[50] Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.
[51] Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.
[52] Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 fiind aplicabile.
[53] S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în NCPC, p. 55, nota de subsol 1.
[54] C. Negrilă, NCPC…, 2013, p. 897.
[55] Art. 194 lit. e): Cererea de chemare în judecată va cuprinde: […] arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător.
[56] V. Dănăilă, NCPC…., 2013, p. 569.
[57] D.N. Teohari, M. Eftimie, NCPC…, 2013, p. 63; V. Dănăilă, NCPC…, 2013, pp. 572-573; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, 2013, p. 145.
[58] V. Dănăilă, NCPC…, 2013, pp. 569-570; achiesăm la opinia autoarei în sensul că decăderea operează în regim juridic de ordine publică.
[59] I. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 187, apud V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC…, 2013, p. 1068, nota de subsol 1.
[60] V.M. Ciobanu, Prefață la Codul de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pp. V-VI.
[61] […] prevederea cuprinsă în art. 302 din Codul de procedură civilă, prin care se sancţionează cu nulitate absolută depunerea recursului la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie. Sancţiunea este cu atât mai nejustificată cu cât eroarea depunerii recursului la însăşi instanţa competentă să judece recursul ori la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă este imputabilă nu numai recurentului, ci şi magistratului sau funcţionarului care primeşte cererea de recurs greşit îndreptată, deşi are posibilitatea să-l îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege. În sensul celor arătate, Curtea reţine că aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze […].
[62] M. Of. nr. 562 din 25 iulie 2008.
[63] Tribunalele judecă: […] 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
[64] Curţile de apel judecă: […] 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.
[65] Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
[66] Pe larg, a se vedea T. Briciu, Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti, accesibil pe www.juridice.ro.
[67] Pentru opinia că este aplicabilă sancțiunea nulității, în aplicarea regulii plății anticipate a taxei judiciare de timbru, a se vedea C. Negrilă, în NCPC…, 2013, p. 879.
[68] C. Negrilă, NCPC…, 2013, p. 875.
[69] D.N. Teohari, NCPC…, 2013, pp. 439-441.
